Pe când aveam douăzeci de ani, îmi făcusem un obicei cam ciudat: luam câte o carte de la bibliotecă și mergeam la mormântul tatălui meu, unde era un cireș mare, iar la umbra lui se afla o bancă. În acel loc am citit câțiva autori interesanți. Ceea ce îmi plăcea acolo era liniștea deplină. Însă, într-o dimineață, ceva m-a tulburat.

Veneam, ca de obicei, la locul meu de lectură, pe o cărare ce șerpuia printre morminte, când atenția mi-a fost atrasă de o groapă săpată de curând, semn că cineva urma să fie îngropat în acea zi. M-am apropiat de marginea ei și am privit înăuntru, gândindu-mă: „Cum, asta e tot? Aici se termină toată alergarea și frământarea pe care omul o are cât trăiește? Trupul neînsuflețit este pus în groapă, apoi se aruncă pământ peste el și gata. Dar unde sunt visele lui, aspirațiile lui?”

Ceva în mine se revolta. Simțeam flacăra vieții arzând cu putere în mine, la cei douăzeci de ani ai mei. Iubeam viața, doream să trăiesc. Atunci am înțeles de ce Tolstoi fusese atât de îngrozit de moarte.

Am ridicat privirea spre cerul senin de vară, plin de acea culoare albastră de care nu te mai saturi. Razele soarelui îmi încălzeau trupul, iar discul solar strălucea maiestuos în înălțimi. La orizont, în depărtare, se zărea orașul, cu freamătul și lupta unei noi zile. Oamenii mișunau precum furnicile, avântându-se în necunoscutul dimineții. Atunci mi-am pus trei întrebări: „Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?”

Am încercat să caut răspunsuri în cărțile pe care le citisem până atunci, dar nu le aveam. Doar vagi idei care nu ofereau decât câteva licăriri despre ce ar putea fi după moarte. Totuși, gândul mi s-a oprit la o carte pe care tocmai începusem să o citesc: Noul Testament. Acolo, într-adevăr, se afirma cu certitudine că, prin jertfa lui Hristos, orice om putea primi viața veșnică, dacă îndeplinea condițiile atât de clar scrise.

M-am așezat pe banca de sub cireș și am rămas pe gânduri, fără chef de citit. Privind spre mormintele din jur, mi-am zis că în fiecare dintre ele zace o viață frântă în ghearele morții. „Poate au fost oameni simpli, care acum se odihnesc aici. Au avut și ei bucurii, visuri, realizări. Unii au gustat din plin viața: un loc de muncă pe care l-au iubit, relații de familie, o casă. Au cunoscut și partea cealaltă, a amărăciunilor, până ce moartea i-a surprins. Alții au trăit ca intelectuali, luminând drumul altora în domeniile lor, până ce și pe ei i-a ajuns moartea. Iar alții au dus vieți pline de necazuri și lipsuri. A existat și există însă și acea categorie care a călcat în picioare toate legile divine și umane, alergând pe drumurile vieții cu perversitate morală. Totuși, adevărat au câștigat doar cei care, fiind în viață, au crezut în Dumnezeu și au murit cu promisiunea divină în inimă: că, la a doua venire a lui Hristos, vor învia și vor primi viața veșnică. Acești oameni au trăit cu această speranță și, când clipa morții s-a apropiat, au putut să o înfrunte cu ajutorul Bunului Dumnezeu.”

În cartea sa Părinți și copii, scriitorul rus Ivan Turgheniev a pus în gura unui personaj următoarele cuvinte: „Viața fiecărui om atârnă de un fir de păr; o prăpastie fără fund i se poate căsca la picioare în orice clipă, iar el își mai născocește și singur tot soiul de neplăceri și își otrăvește existența.”

Biblia spune: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; își aduce aminte că suntem țărână. Omul! Zilele lui sunt ca iarba; înflorește ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, și locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaște” (Psalmul 103:13-16).

Scriptura afirmă cu certitudine că omul nu este nemuritor. În ceea ce privește fragilitatea vieții, el nu este cu nimic mai presus decât iarba câmpului. Și mă gândesc: ce ar fi de noi, oamenii, dacă nu am avea speranța vieții veșnice prin Hristos? Am avea înainte doar câțiva ani de existență, uneori plini de suferință. Biblia contrastează starea noastră de slăbiciune și vremelnicie cu puterea și planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Cu ceva timp în urmă, am discutat cu două persoane despre înviere. Amândouă mi-au spus că nu cred în învierea morților. Considerau că suntem prea răi pentru ca Dumnezeu să ne mai învie. Am încercat să le îndrept atenția spre ceea ce ne învață Biblia despre primirea mântuirii prin credință și har. Este adevărat că urmează apoi procesul sfințirii, în care omul conlucrează cu Divinitatea pentru a duce o viață la înălțimea standardelor biblice. Ca rod al acestor dimensiuni ale mântuirii, primim promisiunea învierii cu trupuri proslăvite.

„Isus i-a zis: «Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?»” (Ioan 11:25-26).

Iisus Hristos este Dumnezeu în mod deplin și Om în mod deplin, dar fără păcat. Când s-a înălțat la ceruri, a luat cu El natura umană, pe care o va purta de-a lungul întregii veșnicii. El este Dătătorul vieții fizice și al celei veșnice. Iar când a spus că cei care cred în El nu vor muri niciodată, se referea la prima moarte, pe care Biblia o descrie ca pe un somn din care oamenii vor învia.

„Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața” (1 Ioan 5:11-12).

Cred că bucuria cea mai mare a unui om pe pământ este comuniunea prin Duhul Sfânt cu Hristos. Iar la încetarea vieții, oamenii credincioși au făgăduința veșniciei. Mintea noastră limitată nu poate înțelege astfel de lucruri; le putem doar accepta prin credință. Biblia descrie renașterea planetei: Hristos va recrea un cer nou și un pământ nou, unde vor locui oameni neprihăniți. Ni se spune că acolo nu va mai fi durere, răutate sau moarte. Pe drept cuvânt, sunt de acord cu apostolul Pavel când scrie în 1 Corinteni 2:9: „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.»”

Este foarte important ca, în această viață fragilă pe care o trăim, să începem să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin intermediul Fiului Său, așa cum este El descris în Evanghelii, dar și prin comentariile inspirate.

Doresc să folosesc o ilustrație pentru a înțelege mai bine generozitatea lui Dumnezeu, care dorește mântuirea noastră. Să presupunem că un om din România, care trăiește în cea mai neagră sărăcie, primește o ofertă cu contract de muncă și viză pentru Canada, dar o refuză. Ce s-ar putea gândi despre un astfel de om? Tot așa, de ce unii refuză invitația duioasă a lui Hristos la mântuire? Oare este atât de greu de înțeles că nu avem alt viitor mai luminos și mai măreț?

Charles Dickens a scris o carte intitulată Marile Speranțe, în care redă visurile unui tânăr de a dobândi o educație și de a reuși în viață. Însă, pentru noi, adevăratele mari speranțe se află în viitorul pregătit de Dumnezeu. „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11).

Biblia ne învață că, la a doua venire a lui Hristos, cei care și-au încheiat viața pământească având speranța învierii vor învia în trupuri proslăvite și se vor înălța împreună cu Hristos în slavă. Iar cei care vor fi în viață și au trăit plini de bucuria acestei speranțe vor fi și ei înălțați, în trupuri transfigurate, spre cer. Deși, într-o oarecare măsură, au trăit încă de pe pământ dimensiunea eternității prin viața spirituală, acum vor intra deplin în ea.

După învierea Sa, ucenicii L-au întâlnit pe Hristos în câteva ocazii: au vorbit cu El, au mâncat împreună, au primit cuvinte de încurajare. Dar unul dintre cele mai sublime momente a fost când L-au văzut înălțându-Se la cer, purtând natura umană asupra Sa. Atunci au înțeles realitatea marelui adevăr al vieții veșnice și faptul că El urma să continue, în sanctuarul ceresc, lucrarea de mântuire în favoarea omului.

Mă gândesc la călătoria pe care o vor face cei mântuiți, după înălțarea lor: prin univers, spre cetatea lui Dumnezeu, însoțiți de Hristos și de îngerii Săi. Apoi, intrarea triumfală în Noul Ierusalim. Oare ce altceva mai înălțător, mai plin de speranță am putea avea, privind viitorul?

„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?» Boldul morții este păcatul, și puterea păcatului este Legea. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1 Corinteni 15:51-57).

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: FRAGILITATEA VIEȚII UMANE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 noiembrie 2016