Există anumite situații în viață în care, atunci când trecem prin ele, simțim la un moment dat că puterea noastră de a face față problemelor se epuizează, ajunge la limită. Avem impresia că nu mai putem lupta pentru a merge mai departe. Fiecare om are problemele lui, iar chiar dacă uneori ne confruntăm cu aceleași încercări ca și alții, fiecare dintre noi reacționează diferit, pentru că fiecare om este un unicat. Tot mai des, în ultimul timp, văd și aud despre drame care inundă viețile oamenilor: boli, dureri fizice sau sufletești. Sunt oameni care fac muncă brută, zi de zi, cu durere, și nu se pot opri pentru a se trata, fiindcă, deocamdată, pentru ei ar însemna dezastru material. Au membri ai familiei în spate, pe care îi întrețin, așa că trebuie să continue munca zilnică. Elie Wiesel spunea că unii oameni călătoresc prin viață cu suferințele lor tainice, neștiute de nimeni, iar suferința devine un tovarăș de drum nedorit.

Dramele umane pot îmbrăca multe forme: consecințele divorțului sau ale pierderii, prin moarte, a partenerului de viață, lipsa de perspective materiale pentru prezent și viitor. Ori mergi la medic și constați că ai cancer și simți atunci că toată puterea ta de a face față unei asemenea situații este foarte slabă. Ba mai mult, te prăbușești sub greutatea descurajării care îți împovărează sufletul. De asemenea, uneori mari eșecuri spirituale rod, precum un cancer, puterile vitale ale sufletului. Iar, ca să fiu și mai clar, anumite dependențe ajung să subjuge cu cruzime ființa umană, despovărând-o de tot ce e frumos și nobil.

Ce e de făcut atunci când puterea umană este la limită? Când simțim că abia am dus povara zilei de astăzi, iar mâine știm că vor veni probleme mai mari și stăm în fața lor pe deplin conștienți că sunt prea grele pentru puterea și capacitatea noastră de a le gestiona? Iar gândul sinistru al dezastrului iminent ne înfășoară cu rapiditate, tăindu-ne orice firicel de speranță care mai pulsează în ființa noastră. În astfel de situații există, în opinia mea, doar două alternative: fie ne prăbușim sub greutatea poverilor, fie ridicăm ochii spre ceruri, înălțând o rugăciune spre tronul Celui Veșnic.

Doresc, în cadrul acestui articol, să pătrund în inima câtorva versete din cartea profetului Zaharia. Am convingerea că aprofundarea acestor gânduri inspirate va aduce tuturor celor suferinzi speranță și putere pentru a sta în picioare și a rezolva situații dificile. Dar, mai presus de orice, puterea lui Iisus Hristos se va pogorî în ființele celor extenuați și slăbiți, oferindu-le noi puteri de a lupta până la capăt. Iar, uneori, în funcție de fiecare persoană și de planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, pot veni mari izbăviri din partea cerului, încât stai în fața a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine și nu îți vine să crezi că lucruri atât de minunate au fost făcute doar pentru tine: „Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam. Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie și limba de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: «Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!» Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi și de aceea suntem plini de bucurie.” (Psalmul 126:1–3)

În cartea profetului Zaharia stă scris: „Atunci el a luat din nou cuvântul și mi-a zis: «Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, și sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oștirilor. Cine ești tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc șes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful templului, în mijlocul strigătelor de: „Îndurare, îndurare cu ea!”». Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Mâinile lui Zorobabel au întemeiat casa aceasta și tot mâinile lui o vor și isprăvi; și veți ști că Domnul oștirilor m-a trimis la voi. Căci cine disprețuiește ziua începuturilor slabe?»” (Zaharia 4:6, 7, 10)

Pe timpul profetului Zaharia, conducătorul spiritual al națiunii iudaice era marele preot Iosua, așa cum ni se spune în capitolul 3 al cărții. Însă, din punct de vedere administrativ și politic, pentru o vreme conducătorul iudeilor a fost Zorobabel. Circumstanțele cu care el și iudeii se confruntau erau grele. De curând întorși din exilul babilonian, erau angrenați în rezidirea Ierusalimului și a templului. Aveau piedici din toate părțile și, uneori, simțeau că începuturile lor erau foarte slabe. Resursele se epuizau repede, iar puterea lor umană slăbea pe zi ce trecea. Zorobabel se clătina sub povara responsabilității cu care fusese onorat.

Însă, prin profetul Zaharia, Dumnezeu i-a trimis un mesaj lui și zidarilor de atunci, încununat de cuvintele: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu.” Erau cuvinte de speranță pentru lucrătorii îngreu­nați de povara acelei mărețe lucrări. Prin imensa putere a lui Dumnezeu au putut termina rezidirea Ierusalimului și a templului. Iar când templul a fost terminat, unii dintre iudei se bucurau mult, în timp ce alții, mai în vârstă, plângeau, fiindcă văzuseră grandețea primului templu, cel construit de Solomon, și li se părea că al doilea era mult inferior. Însă Dumnezeu, în acel context, le transmite un alt mesaj: slava celui de-al doilea templu va fi mai mare decât a primului.

Acest cuvânt i-a surprins pe unii dintre iudei, neînțelegând ce adevăr spiritual dorea să le descopere Dumnezeu. Dar, la timpul hotărât de providența divină, când Iisus din Nazaret – Dumnezeu deplin și om deplin – a intrat în acel templu, predicând și vindecând, slava celui de-al doilea templu a fost, într-adevăr, mai mare decât a primului. Un pictor a înfățișat într-un tablou planeta Pământ așa cum se vede din univers; într-un loc, pe pământ, se văd oameni plecați în rugăciune, iar deasupra, în imensitatea cosmică, este pictat Iisus Hristos îmbrăcat în impresionantele veșminte ale marelui preot din vremurile biblice. Adevărul pe care pictorul dorea să ni-l transmită este că nu suntem singuri în univers și că rugăciunile noastre sunt ascultate de Cineva infinit în înțelepciune, care ne trimite ajutorul de care avem nevoie la vremea potrivită.

Același adevăr îl transmite și apostolul Pavel în Epistola către Evrei: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate, a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” (Evrei 4:14–16)

Există o promisiune divină pe care apostolul Pavel o redă tot în aceeași epistolă: „…căci El Însuși a zis: «Nicidecum n-am să te las; cu niciun chip nu te voi părăsi.»” (Evrei 13:5) Aici i se promite fiecărui om care își pune încrederea în Dumnezeu că nu va fi abandonat în fața bătăliilor vieții, indiferent cât de mari sunt furtunile care vin peste el. Chiar dacă prietenii, îngroziți de necazurile prin care trecem, ne vor părăsi – ori poate au făcut tot ce au putut, ca oameni, și simt că nu mai pot face nimic – aici ni se spune că Dumnezeu nu va abandona ființa umană împovărată de probleme. Prezența tainică, nevăzută, a Divinității se va coborî în viața și inima celui îndurerat și încercat la extrem, atingându-i delicat inima și înviorându-l, pentru ca el să poată merge înainte, purtând bătăliile vieții de care orice om are parte.

Mesajul care se desprinde din aceste câteva gânduri din cartea profetului Zaharia este un mesaj de speranță pentru toți cei lipsiți de un orizont luminos. Vestea bună este că, în mijlocul problemelor, atunci când omul, apăsat de greutăți, nu mai vede decât dezastrul iminent, puterea infinită a lui Dumnezeu poate aduce vindecare și poate deschide un drum nou, pe care se poate păși, asemenea vremurilor lui Moise, când Dumnezeu a oferit poporului asuprit și urmărit de Faraon o cale prin mijlocul Mării Roșii.

Așadar, când durerile și problemele ne inundă viața și sufletul, de ce să ne prăbușim sub greutatea lor? Putem avea parte, dacă dorim, de izbăvire și mângâiere divină. Apostolul Pavel redă atât de frumos acest adevăr, încât eu, personal, rămân mut de uimire în fața imaginii lui Dumnezeu pe care ne-o conturează: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz.” (2 Corinteni 1:3–5) Să contemplăm, în mijlocul necazurilor care ne lovesc, acest tablou biblic în care Dumnezeu ne este înfățișat ca Cel ce ne mângâie și alină durerile noastre. Iar când nenorocirile vin peste noi, să medităm la promisiunile din abundență ale Cărții Cărților și să cerem ajutor Celui care este infinit în înțelepciune și ne poate oferi sprijin la vreme de nevoie.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: MAI PRESUS DE PUTEREA UMANĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 iulie 2016