Era o toamnă bogată și nespus de frumoasă. Se culegeau viile, porumbul, fructele de toamnă, peste tot era belșug. Dar mai ales îmi plăcea mireasma toamnei, acel miros al frunzelor ce cădeau îngălbenite pe jos. Cerul și natura ofereau un spectacol natural pe care nu mă mai săturam să-l admir. Lucram pe atunci la drumuri. De la Tulcea plecam câțiva muncitori cu mașina firmei la Babadag unde efectuam lucrări pe străzi. Îmi aduc aminte că lucram pe o stradă ce urca în deal, iar de pe acel deal puteam să văd o parte a orașului. Și ceea ce îmi plăcea mai mult era că dincolo de casele unele mai răsărite, altele mai modeste și blocurile nu prea înalte și arătoase se întindea o pădure de stejari falnici. Îmi plăcea să privesc de pe deal orizontul ce mi se desfășura în față pentru că acel peisaj era frumos, cerul și pădurea păreau că se contopesc la orizont ca într-o îmbrățișare a frumuseții naturale.

Pe atunci la drumuri se lucra din greu, mai mult manual. De aceea noi muncitorii făceam cu târnăcoapele decapări în asfaltul deteriorat și apoi cu lopețile aruncam molozul pe trotuare de unde trebuia încărcat în remorca unui tractor al firmei. Ne aduseseră și un picamăr mic de culoare galbenă pe care îl mânuia cu pricepere un lipovean scund de statură pe nume Serghei ce avea în jur de treizeci de ani, blond cu ochii albaștrii, nu prea masiv dar călit de pe urma muncilor brute pe care le făcuse. Fața lui era interesantă pentru că exprima foarte bine ceea ce el era în realitate. Avea uneori expresia unui om de treabă ce era ostenit de munca sa, sau în anumite circumstanțe exprima atitudinea unui golan ce făcea ce îi trecea lui prin cap ca să se distreze și să pară cât mai grozav în fața celorlalți muncitori. Îl cunoșteam din adolescență, jucasem fotbal împreună deși el era mai mare cu șase ani ca mine, ba chiar pe atunci am avut și un mic conflict cu el. Însă la locul de muncă ne înțelegeam bine și uneori glumeam împreună făcând haz de patronul nostru ce ne exploata la maxim și se îmbogățea pe spinarea noastră. Odată pe când eram câțiva muncitori în preajma patronului, acesta ne spuse cu o atitudine jalnică și prefăcută că el ar prefera să muncească la lopată ca noi și să nu se mai zbată atâta pentru firmă. Cel mai bine mi-am dat seama ce fel de om era patronul pe când turnam asfalt pe un bulevard și în față aveam echipa ce ne pregătea terenul. Spre seară noi mai aveam puțin asfalt de turnat iar inginerul ce coordona acele lucrări s-a apropiat de patron și i-a spus:

– Ar trebui să le dăm drumul celor ce au lucrat la decapări.

La care patronul i-a răspuns:

– Nu lasă-i să bată în asfalt cu târnăcoapele, i-am privit fața ce exprima în acele momente o teribilă dorință de ai exploata pe muncitori la maxim pentru a se asigura că în acea zi le-a stors și ultimul strop de putere.

Nu se aduceau pe atunci utilaje pentru a face decapări în mod mecanic pentru simplu motiv că decapările făcute manual erau mai bine plătite și bineînțeles că acei bani intrau în buzunarul patronului, nouă ni se plătea salariul pe economie cu mici adausuri atunci când depășeam cota de turnat asfalt ce era prevăzută pentru fiecare lună.

Într-o ocazie Serghei a declarat că îi place să lucreze cu mine. De obicei când rămânea doar cu mine devenea mai sincer și chiar odată îmi spuse:

– Tu crezi că dacă mă uit după femei și fac unele glume pe aici la muncă nu sunt conștient că tot soția mea de acasă este cea mai deosebită pentru că îmi face de mâncare și are grijă de mine.

Serghei era căsătorit și locuia în casa sa părintească cu nevastă sa și maică sa. Ultima dată când l-am întâlnit pe Serghei a fost în vara anului 2000 la Tulcea, mergea la piață pentru a vinde fructe de vară. Am stat puțin de vorbă și am constatat că era trist și că lucrurile nu îi mergeau prea bine.

Într-o zi pe când cu lopețile curățam de pe străzi molozul din plombele unde se făcuseră decapări pentru ca apoi să turnăm asfalt, am observat că pe trotuar așezat pe un scăunel de lemn stătea un vânzător de semințe. Era un bărbat trecut de șaizeci de ani, pe cap avea o bască neagră ce îi acoperea părul în mare parte încărunțit, chipul său arăta că era acel gen de om care deși trăia într-o condiție umilă, cunoștea bine viața și oamenii. Era îmbrăcat în haine modeste și se bucura atunci când unii din noi cumpăram semințe. La un moment dat semnalându-l pe unul din muncitori zise:

– Cel mai bine lucrează cu lopata el, nu o face nici prea repede și nici prea lent, știe să mânuiască bine lopata.

Într-adevăr tânărul căruia i se făcuseră acele aprecieri era unul din cei mai buni asfaltatori. Firma la care lucram pe atunci aparținea unei familii ce avea relații pe la primărie și așa căpătau diferite lucrări. Cel ce conducea mașina și răspundea de noi se numea Cornel și era cumnatul patronului. Cornel era un bărbat de treizeci și opt de ani, de înălțime mijlocie cu părul negru, creț, ochii căprui, fața sa reflecta faptul că era foarte doritor să guste din plăcerile vieții. În comparație cu noi era îmbrăcat cu haine mai scumpe și afișa o atitudine de superioritate prin care dorea să ne transmită că el era șeful nostru iar noi doar subalternii săi. Deși dincolo de acest aspect se complăcea uneori să stea de vorbă cu Serghei și să asculte bancurile pe care acesta într-un mod șmecheresc știa să i le spună.

Într-o zi ne-am început munca cam prost dispuși datorită faptului că acea zi era înnourată și bura puțin. Nici nu ploua prea tare ca să încetăm lucrul și nici nu se oprea acea bură de ploaie. Deși spre miezul zilei ploaia se opri, însă norii cenușii ce acopereau cerul prevesteau ploaie.

Pe la miezul zilei ne așezasem sub niște copaci să mâncăm. Cornel după ce a mâncat un sendviș în mașină ne-a spus că se duce la un bar din apropiere să bea o cafea. Nu aveam voie să consumăm băuturi alcoolice la locul de muncă și de acea el spusese că va bea cafea deși noi știam că avea să consume bere. După ce am mâncat și timpul alocat pauzei s-a scurs ne-am ridicat și am continuat cu lucrul nostru. Se scurse o jumătate de oră și Cornel nu apărea. De obicei el venea la timp și stătea lângă noi pentru a nu ne lăsa să chiulim și căuta pe cât posibil să ne determine să muncim cât mai mult. După ce mai trecu puțin timp apăru Cornel cu mașina. Am observat că în față lângă el era așezată o femeie grăsuță despre care cu greu s-ar fi putut afirma că este cât de cât plăcută la înfățișare. Pe locul din spate era o altă femeie ce stătea cu capul în jos pentru aș ascunde fața de noi muncitorii. Cornel se apropie cu pași repezi de Serghei și îi spuse făcându-i cu ochiul că va lipsi un timp pentru că are puțină treabă. Apoi plecă cu mașina împreună cu cele două femei.

– Cornel a agățat femeile la bar, dacă află nevastă sa îl omoară, spuse râzând Serghei.

Unii din muncitori începură să se amuze încântați de faptul că Cornel putea să-și permită să facă asemenea escapade. În ochii lor părea un adevărat bărbat de viață. După mai bine de o oră Cornel apăru frecându-și mâinile de bucurie și apropiindu-se de Serghei, îi tot șoptea cât de bine se distrase cu acele femei. Despre Cornel știam că avea o familie frumoasă și împlinită, și că locuiau undeva prin centrul orașului într-un apartament confortabil.

Un timp crezusem că deși afișa acel aer de om realizat față de noi poate că era totuși de treabă. Însă acea întâmplare îmi arătase că mă înșelasem mult în privința lui. Ceea ce mă uimea era faptul că putuse cădea atât de jos și cu atâta naturalețe o făcuse încât îmi dădea impresia că în viața lui conjugală devenise un trișor profesionist.
Pe atunci aveam douăzeci și patru de ani și cam de patru ani începusem să umblu pe calea credinței, citeam Biblia și unele comentarii inspirate ce tratau anumite teme ale sfintei cărți. Acea întâmplare mă ajutase să înțeleg de ce societatea românească din punct de vedere moral și spiritual era muribundă și lucrurile evoluau spre rău. Descoperisem răspunsul pentru că celula societății era bolnavă și dacă celula societății care este familia era bolnavă atunci întreaga societate era afectată. Dar totuși eram conștient că Cornel nu reprezenta decât un anumit segment al bărbaților căsătoriți. Întâlnisem și oameni cu o conduită morală ireproșabilă, însă am observat din viață că răul se copie mai ușor, binele mai greu.

Oare astăzi faptul că toată această agendă globalistă atât de mult trâmbițată are ecou la un anumit segment de populație nu se datorează faptului că celula societății este bolnavă? Oare cum putem reproiecta viața umană fără acele valori de bun simț pe care Creatorul ni le-a revelat în Cartea Cărților? Când mă uit la ce ni se spune că este valoros în ziua de astăzi mă îngrozesc și mă întreb oare până unde o să meargă toți acești neomarxiști de tip progresist cu aberațiile lor? În ultimul timp observ că sunt oameni ce se întorc la vechile cărări pentru al căuta pe Dumnezeu.

În acea zi am lucrat cu o dispoziție proastă și mai ales mă deranja Cornel ce se apropia de Serghei pentru ai șopti câte ceva despre aventura sa. Când acea zi de muncă s-a sfârșit am răsuflat ușurat că mă voi putea deconecta de la tot acel episod rușinos.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: OCTOMBRIE LA BABADAG/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 octombrie 2023