Într-o zi însorită în Berlin, eram în fața centrului comercial numit Johannisthaler Chausse așteptând autobuzul, fiind însoțit de cineva. Datorită faptului că în acea stație vin mai multe autobuze, era multă lume acolo. Orice zi însorită în Berlin are ceva în ea de sărbătoare, razele soarelui ne descrețesc puțin frunțile și ne încântă prin faptul că atâtea spații verzi pline de flori specifice primăverii capătă nuanțe mai vii în lumina soarelui, iar veverițele se zbenguiesc mai vioi pe crengile copacilor. De obicei vremea aici este înnourată și ploioasă, de aceea o zi însorită produce întotdeauna destindere și bucurie. Stând în acea stație atenția ne-a fost atrasă de un tânăr ce cred că avea în jur de nouăsprezece ani, era după fizionomia lui țigan român. Am observat că avea un pahar de cafea gol de unică folosință cu care se învârtea printre oameni cerșind. Era îmbrăcat curat cu fes și geacă neagră, apoi niște blugi deschiși la culoare, și încălțat cu niște adidași negri. Avea o formă cam ciudată de a cerși, nu proceda ca alți cerșetori care se așează la o distanță considerabilă de oameni, și cu un oarecare respect cer având o expresie întipărită pe fața lor precum că ei depind în totalitate de mila trecătorilor.
Acest tânăr în schimb era foarte îndrăzneț, se posta foarte aproape de fiecare persoană îi întindea paharul și cerea bani. Deși implora și își așeza o mână pe stomac dorind să-i facă pe oameni să înțeleagă că îi este foame, o făcea foarte autoritar și îi privea pe oameni cu obrăznicie. La un moment dat mi-a fost teamă atunci când s-a dus foarte aproape de o femeie ce avea o geantă cu cumpărături lângă ea, și pe copilul ei ce mânca o plăcintă, că va băga mâna în acea geantă, furând ceva și dispărând în mulțime, avea ceva foarte obraznic în comportamentul lui și probabil de aceea nu primea nimic de la nimeni. La un moment dat în timp ce mergea de la un om la altul, scăpă paharul jos din mână și începu să înjure pe românește, apoi îndreptându-se spre o femeie gândi cu voce tare: „Măcar asta poate îmi va da ceva.” Nu primi nimic și rămase preț de câteva clipe descumpănit, privind oameni și dorind să-i discearnă pe cei cărora nu le ceruse.
În acel moment așa cum el se așezase în bătaia razelor soarelui, am putut să-i privesc mai bine fața. Fața sa era plăcută, chiar te încânta la o primă vedere să o privești, însă ochii săi mari, negri, exprimau răutate, șmecherie și întreaga sa fizionomie exprima o atitudine de vagabond. Ceea ce ma uimit atunci când i-am privit ochii a fost faptul că el fiind atât de tânăr, exprima prin privirea sa destul de multă răutate și perversitate morală. Mai văzusem astfel de chipuri ce exprimau șmecherie și răutate, dar la persoane mai mature, la el uimea faptul că fiind atât de tânăr era atât de decăzut. Oare ce drum străbătuse în viață, ce influențe sinistre se abătuseră pe cărarea vieții lui, încât pe acel chip numai deslușam nici o licărire cât de mică de omenie ? Dar poate cine știe în străfundurile ființei lui ceva din el încă mai simțea omenește.
Văzându-l cum stă așa descumpănit în mijlocul trotuarului în apropiere de mine l-am întrebat: „Nu ai primit nimic?” Ma cercetat foarte pătrunzător și a venit spre mine, și din nou privindu-l de aproape am observat în ochii săi negri, acea răutate și șmecherie, prea mult dezvoltate în el pentru vârsta lui. „Ești român, de ce nu spui?”, îmi spuse el și îmi întinse mâna pentru a mă saluta. În acel moment am ezitat dacă să îi întind mâna sau nu, mă situam cumva pe o treaptă mai înaltă decât el, din punct de vedere moral, așa gândeam eu și de aici ezitarea mea, și apoi rușinea de oamenii de pe trotuar. Însă în acele momente mi-au venit în minte acele minunate cuvinte ale Înțelepciunii Divine: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Și i-am întins mâna, dar mai bine zis jumătate de mână, el însă îmi cuprinse întreaga mână strângând-o cu putere.
I-am privit din nou fața și ochii săi negrii, și am fost și m-ai adânc împresionat de abisul spiritual pe care îl reflecta întreaga sa fizionomie, toată ființa sa îi era învăluită în întuneric. Ba mai mult de atât aveam impresia că noi doi aparțineam unor lumi diferite, și în ciuda faptului că stăteam acolo pe trotuar față în față în realitate din punct de vedere spiritual eram la mari distanțe unul de altul. Cândva în trecutul îndepărtat mă întâlnisem pe străzile vieții cu unii oameni din lumea acelui tânăr și reușisem pe unii să-i cunosc mai bine, iar mentalitatea lor nu îmi era necunoscută. Știam că doar cu câteva cuvinte oricât de bine spuse ar fi fost acele cuvinte, distanțele dintre mine și el nu dispăreau. „Dă-mi și tu cinzeci de cenți,” îmi spuse el. Iar eu l-am întrebat: „De ce nu cauți ceva de muncă?” „Nu este de muncă pe aici,” mi-a răspuns el. Surâzând i-am răspuns: „Cum cu atâtea locuri de muncă ce se găsesc în Berlin și tu nu găsești nimic?” „Te muncesc unii patroni și nu te plătesc, muncești degeaba,” îmi răspunse el.
În parte avea dreptate, sunt și unii exploatatori ce iau oameni la negru și îi muncesc peste măsură, apoi le plătesc doar ceea ce li se scurge printre degete. Însă el era tânăr și ar fi trebuit să aspire la mai mult, să învețe măcar puțină germană, și să lucreze la o firmă nemțească, unde într-adevăr și acolo uneori emigranții sunt exploatați, însă cel puțin primești un salariu, și ți se plătește totul legal. Iar cu timpul schimbi locul de muncă căutând altceva. Persoana care mă însoțea văzând că nemții ce așteptau autobuzul ne privesc cu suspiciune întrerupse dialogul meu cu acel tânăr spunând: „Uite vine autobuzul hai să mergem.” Și într-adevăr autobuzul se apropia de stație. M-am despărțit de acel tânăr și după ce m-am urcat în autobuz aceeași persoană mi-a spus: „Bună faimă ți-ai mai făcut față de oamenii care stăteau acolo în stație, ai văzut cum au început să te privească, și ai dat și mâna cu el poate ai să ei vreun microb.” Eu însă căzusem pe gânduri. Mă gândeam că mediul în care el a crescut trebuie să fi fost extrem de dur, iar oamenii ce l-au influențat foarte decăzuți din punct de vedere moral. Cine știe poate că de mic l-au format ca cerșetor și hoț de buzunare.
Știam că el se înrolase în acea categorie a emigranților români formată din cerșetori, hoți, profitori, prostituate, spre care occidentul arată cu degetul spunând că așa sunt românii. Însă astfel de acuzatori ai noștri ar trebui să privească întreg tabloul emigranților români, și să îi vadă și pe cei ce muncesc din greu în construcții, la îngrijit bătrâni, sau la curățenie, ori prin fabricile din Germania, plătind în mod corect impozite, și ducând o viață cinstită. Dacă dorești să-i arăți unui popor părțile întunecate pe care le are, de ce nu i le scoți în evidență și pe cele luminoase? Portretizând chipul acelui tânăr mi-am simțit și mai mult limitele mele umane în fața unor realități dureroase ale vieți. De asemenea am înțeles în mod practic că nu trebuie niciodată să disprețuiesc nici un om, indiferent de locul pe care îl ocupă în societate. Însă cine poate știi surprizele ce ni le poate aduce viitorul fie în ceea ce privește evoluția lumii noastre pe un drum sau altul, sau a vieți unui om în parte?
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..