Într-o zi însorită la Berlin, mă aflam în fața centrului comercial numit Johannisthaler Chaussee, așteptând autobuzul, însoțit de cineva. Deoarece în acea stație soseau mai multe autobuze, era multă lume adunată acolo. Orice zi însorită în Berlin are ceva sărbătoresc: razele soarelui ne descrețesc puțin frunțile și ne încântă prin faptul că atâtea spații verzi, pline de flori specifice primăverii, capătă nuanțe mai vii în lumină, iar veverițele se zbenguiesc mai voioase pe crengile copacilor. De obicei, vremea aici este înnorată și ploioasă; de aceea, o zi însorită aduce întotdeauna destindere și bucurie.
Stând în acea stație, atenția ne-a fost atrasă de un tânăr, care cred că avea în jur de nouăsprezece ani; după fizionomia lui părea a fi român de etnie romă. Am observat că ținea în mână un pahar gol de cafea, de unică folosință, cu care se învârtea printre oameni, cerșind. Era îmbrăcat curat: cu fes și geacă neagră, blugi deschiși la culoare și adidași negri. Avea însă o formă ciudată de a cerși. Nu proceda ca alți cerșetori, care se așază la o oarecare distanță și, cu un fel de respect, cerșesc, având pe chip expresia clară că depind în totalitate de mila trecătorilor.
Acest tânăr, dimpotrivă, era foarte îndrăzneț: se posta aproape de fiecare persoană, întindea paharul și cerea bani. Deși își așeza o mână pe stomac, dorind să sugereze că îi era foame, o făcea într-un mod autoritar și îi privea pe oameni cu obrăznicie. La un moment dat mi-a fost teamă, când s-a apropiat prea mult de o femeie care avea lângă ea o geantă cu cumpărături și un copil ce mânca o plăcintă, că va băga mâna în geantă și va dispărea în mulțime. Comportamentul lui era atât de obraznic încât, probabil, de aceea nu primea nimic de la nimeni.
La un moment dat, în timp ce se plimba de la un om la altul, scăpă paharul jos și începu să înjure în românește. Apoi, îndreptându-se spre o femeie, gândi cu voce tare: „Măcar asta poate îmi va da ceva.” Nu primi nimic și rămase câteva clipe descumpănit, privindu-i pe trecători și încercând să-i discearnă pe cei cărora nu le ceruse încă.
În acel moment, pentru că se așezase chiar în bătaia soarelui, i-am putut privi mai bine chipul. Fața sa era plăcută, încântătoare la prima vedere; însă ochii săi mari și negri exprimau răutate, șmecherie, iar întreaga lui fizionomie trăda o atitudine de vagabond. Ceea ce m-a uimit a fost faptul că, deși atât de tânăr, privirea sa exprima deja multă răutate și perversitate morală. Mai văzusem astfel de chipuri, dar la oameni maturi; la el surprindea tocmai vârsta fragedă și decăderea precoce. Oare ce drum străbătuse în viață, ce influențe sinistre se abătuseră asupra lui, încât pe acel chip nu mai zăream nicio licărire, cât de mică, de omenie? Și totuși, poate, în străfundurile ființei lui, mai rămăsese ceva omenesc.
Văzându-l descumpănit în mijlocul trotuarului, aproape de mine, l-am întrebat:
— Nu ai primit nimic?
Mă cercetă foarte pătrunzător, apoi se apropie de mine și, privindu-l din nou de aproape, am văzut aceași răutate și șmecherie prea mult dezvoltate pentru vârsta lui.
— Ești român, de ce nu spui? îmi zise și îmi întinse mâna să mă salute.
Ezitam dacă să i-o întind ori nu. Mă consideram cumva pe o treaptă mai înaltă decât el, din punct de vedere moral, și de aici ezitarea mea, dar și rușinea de privirile oamenilor de pe trotuar. Totuși, atunci mi-au venit în minte cuvintele Înțelepciunii Divine:
„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.”
Și i-am întins mâna, deși mai mult pe jumătate; el însă mi-o cuprinse întreagă și mi-o strânse cu putere.
Privindu-l din nou, chipul și ochii săi negri mă impresionau tot mai mult prin abisul spiritual pe care îl reflecta întreaga sa ființă. Părea cu totul învăluit în întuneric. Mai mult decât atât, aveam impresia că aparținem unor lumi diferite; deși stăteam acolo, pe același trotuar, spiritual eram la mari distanțe unul de altul. Cândva, în trecut, mă întâlnisem și cu alți oameni din lumea lui și îi cunoscusem; mentalitatea lor nu îmi era necunoscută. Știam că doar câteva cuvinte, oricât de bine spuse, distanța dintr-e mine și el nu ar fi dispărut.
— Dă-mi și tu cincizeci de cenți, îmi spuse.
— De ce nu cauți ceva de muncă? l-am întrebat.
— Nu este de muncă pe aici, răspunse.
Surâzând, i-am zis:
— Cum, cu atâtea locuri de muncă în Berlin, tu nu găsești nimic?
— Te muncesc unii patroni și nu te plătesc. Muncești degeaba, îmi răspunse.
În parte, avea dreptate: există exploatatori care iau oameni „la negru”, îi muncesc peste măsură, apoi le plătesc doar ceea ce li se scurge printre degete. Dar el era tânăr și ar fi trebuit să aspire la mai mult, să învețe măcar puțină germană și să lucreze la o firmă nemțească. Chiar dacă și acolo, uneori, emigranții sunt exploatați, primești totuși salariul legal și ai siguranță. Cu timpul, poți schimba locul de muncă, căutând ceva mai bun.
Persoana care mă însoțea, văzând că nemții din stație ne priveau cu suspiciune, întrerupse dialogul spunând:
— Uite, vine autobuzul, hai să mergem.
Și într-adevăr, autobuzul se apropia. M-am despărțit de acel tânăr și, după ce m-am urcat, însoțitorul meu mi-a spus:
— Bună faimă ți-ai făcut față de oamenii din stație! Ai văzut cum te priveau? Și ai mai dat și mâna cu el… poate ai luat vreun microb.
Eu însă căzusem pe gânduri. Mă gândeam că mediul în care crescuse trebuie să fi fost extrem de dur, iar oamenii care îl influențaseră foarte decăzuți moral. Cine știe, poate că de mic fusese format ca cerșetor și hoț de buzunare.
Știam că se înrolase în acea categorie de emigranți români formată din cerșetori, hoți, profitori, prostituate, categorie spre care occidentul arată cu degetul spunând: „Așa sunt românii.” Însă astfel de acuzatori ar trebui să privească întreg tabloul emigranților și să-i vadă și pe cei care muncesc din greu în construcții, la îngrijit bătrâni, la curățenie ori în fabricile din Germania, plătind impozite și ducând o viață cinstită. Dacă dorești să arăți părțile întunecate ale unui popor, de ce să nu-i arăți și lumina?
Portretizând chipul acelui tânăr, am simțit și mai mult limitele mele umane în fața realităților dureroase ale vieții. Și am înțeles în mod practic că nu trebuie niciodată să disprețuiesc pe nimeni, indiferent de locul pe care îl ocupă în societate. Cine poate știi ce surprize ne poate aduce viitorul? Fie în ceea ce privește evoluția lumii pe un drum sau altul, fie în ceea ce privește destinul unui om.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: PORTRETUL UNUI CERȘETOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 aprilie 2017