Motto: „De-atâtea boli şi de-atâta otravă,

singurul noroc

e boala bolnavă.

Să îmbolnăvim bolile cu altă boală,

să adâncim moartea cu încă o boală.

Miroase-a dezinfectant şi a lavă,

vine boala bolnavă.”

(Adrian Păunescu, „Boala bolnavă”, 1974)

Sunt bolnav ca patria. Eu bolnav de boala mea, patria bolnavă de „boala bolnavă”…! Viața asta-i o muză îmbrăcată-n rochie înflorată, ca zânele nupțiale, și are ispite fierbinți ca zimțurile focului,… viața asta-i ceea ce ți-e dat să-ți fie tâlhărit, ca tocmai ea, muza tâlhărită la drumul mare să-și retragă definitiv, în instanță, când îi sosește vremea, graiul și reclamația…, în această speță, muza, viață furată-n același timp și mortul mut și țeapăn adicătelea, sunt o contopire ca-ntr-o dragoste fără corpuri…! Undeva anume, cândva anume, o muză anume m-a inspirat să înăbuș revolta-mi palidă în propria-mi resemnare că eu nu o pot jefui căci ea e întotdeauna cu garda sus, iar eu, din complexe irezistibile, cu ea jos…!

De s-ar putea apăra viața mea să n-o tâlhărească altcineva…, de-aș putea eu să fiu tâlharul destoinic ce-o apără tâlhărind-o…!  Dar e taman altfel: muză jefuită e viața mea, iar eu sunt tâlharul ce o apăr. Și totuși e pe drum ziua când nu se va mai putea face nimic…!

Și totuși, eu am lumea mea, cerul meu… și judecătoarea mea, muză: viața…! Eu nu scriu când pot și cât pot, eu scriu și când înţeleg până la pioșenie că deja contul meu de zile e cu zecimale și când simt până la măduva oaselor că puterile-mi se uită de-acum pieziș către baston.

Scriu la cartea „Eu am stat de vorbă cu amintirile mele”, de câțiva ani scriu și, deși în ultimul timp în viața mea se revarsă torente de nori negri, sper să trăiesc până o termin și public. Dacă timpul nu va mai avea răbdare cu mine, cel puțin va rămâne manuscrisul pe care sindicatul cârtițelor o va scoate la lumină.

În prezent îmi dau interesul, pe cât pot, să împlinesc și dorința de a scrie o carte dedicată unui mare prieten bun, artist din Bihor. Apoi, dacă voi birui greul și voi auzi că această carte va ajunge în mâna artistului și omului pentru oameni despre care vorbesc mai sus, mă voi întoarce la cartea „Eu am stat de vorbă cu amintirile mele”. Rămân, pesemne, neduse la împlinire o carte dedicată unei frumoase actrițe mai implicate în fenomenul civic național al tranzacționărilor politice decât în colaborarea cu mine – nu am de ce să mă mânii pe ea, dar am de ce să mă supăr pe mine –, unei sublime cântărețe de muzică populară cu părul căzut până la talie, cum salcia-și cade părul ei lung până-n undele râului, cum floarea de salcie se năsădește cu florile cerului în apa albastră, până la genunea râului, unde, pe dedesubt pietrele-și prefirează luciul de lavă pietrificată, unor două interprete de muzică ușoară, sublim de frumoase la chip, sublim de frumoase la glas, frumoase neîntregit la răspuns către cine le cântă frumusețile în poem, precum ele cântă iubirile în melodii…! Toate dintre aceste dorite de către mine protagoniste ale unor cărți despre care-mi constrâng până în ultimul moment răbdarea de a scrie duc până la declin gândul meu încrezător chiar și-n amăgiri atunci când realitatea pare mai departe de mine ca timp și spațiu decât eternitatea și infinitul. Se pare că ele și-au fixat gândul bun și voința la un punct terminus, neclintit punct pe care eu continui să îl mut deja în abstractul iluzoriului absurd. O muncă de ani de zile se frânge-n amarul lor răspuns prin tăcere.

Nu uit să spun că am de terminat și publicat partea a treia a cărților recunoștinței (prima se numește „Spitalul mieilor”, iar a doua „Ardem ca un chibrit…! Ce scofală-i viața ostatică bolii?!)”. Acum scriu la a treia – aceasta – și este gata. Se numește „Numai om să nu fii”. Greu, iremediabil de greu…! Din perspectiva bunăstării mele medicale și nu în mai mică măsură financiare – amândouă decadente –, a timpului ce mi-a mai rămas – spre apus –, a curajului și idealului de a mai scrie –, spre dovada zădarnicului…, îmi este tare greu, din ce în ce mai greu…! Banii, – pietre rare în nisipul steril al gândurilor și durerilor mele…, sănătatea, – fata morgana de la căpătâiul patului de spital sunt pietre de moară pe care încă le car în spate. Într-o zi totul se va isprăvi în ce mă privește, ca și drumul meu ce se va frânge odată cu mine…!

Acum sunt la momentul închiderii de carte…, ce carte…! O carte a durerii și recunoștinței…! O carte a unui bolnav ce este acum sigur că după dispariția lui, patria sa va fi într-o zi restaurată. Ilustrez acest ideal al său pentru care el și familia lui au luptat și au năzuit, cu fotografiile reprezentative textului argument, al ultimelor pagini de carte…!

 (Aurel V. Zgheran)

(Foto: Anastasia Maria – viitorul României Restaurate se află în inima și conștiința generaţiei sale de mâine – totul depinde de cum ne creștem, educăm și învățăm carte pe copii noştri; viitorul României Restaurate se află în inima și conștiința generaţiei sale de mâine – totul depinde de cum ne creștem, educăm și învățăm carte pe copiii noştri; predau azi în școli cadre didactice ce fie nu știu istorie deloc, fie o știu pe aceea învățată înainte de 1989 – nici cu cea de azi nu ni-i rușine –, fie voit o modelează după niște ideologii de partid în radicală deosebire de  legitimitatea, superioritatea și  favorabilitatea formei de guvernământ a monarhiei constituționale și valorile Familiei Regale României.)

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran. Bolnav ca patria (fragment ultim al unei cărți în curs de apariție, scrise de către Aurel V. Zgheran)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 mai 2026