A doua zi se întâlniră și porniră spre locul unde erau puieții. Adrian constată cu satisfacție că Mircea avea legat de bicicletă un cărucior special, destul de mare, în care avea un târnăcop, un hârleț, un clește și o foarfecă mare pentru tăiat plasa de sârmă a gardului. Dimineața de aprilie era puțin răcoroasă și se deplasau destul de repede pentru a se încălzi. Ajunși lângă acel gard, după care se întindea plantația de puieți, Mircea, cu mare îndemânare, tăie plasa de sârmă a gardului în așa fel încât la plecare să o poată pune înapoi, pentru a nu bate la ochi. Intrară pe plantația de puieți și începură a scoate cu hârlețele copăceii ce li se păreau mai răsăriți. După câteva ore aveau deja destui, după aprecierea lui Adrian, pentru a vinde în acea zi.

Încărcară totul în căruțul atașat de bicicleta lui Mircea și porniră spre piața cea mai mare a orașului. Ajunși acolo, Mircea rămase să vândă marfa, în timp ce Adrian se retrase prin piață urmărind cum decurg lucrurile. În acea zi vânzarea puieților fu destul de bună și câștigară mult. Așa că hotărâră să serbeze acel bun început într-un bar, unde se cinstiră bine.

A doua zi afacerea lor se desfășură destul de bine și, timp de o săptămână, totul le ieși ca la carte și părea că pe viitor aveau să prospere. Adrian își freca mâinile de bucurie la sfârșitul fiecărei zile pentru că lucrurile mergeau întocmai cum le plănuise. Îi propuse și Adinei să lase munca ei și să intre în afacerea lui, pentru că oricum avea salariul mic, dar ea îl refuză. O trimise, în schimb, după Emil, băiatul ei, pentru a-l introduce în afacere. Emil era un tânăr visător, înclinat spre lucrurile spirituale și scria pe atunci o carte de poezii pe care dorea să o publice la o editură din orașul lor. Își trăia viața absorbit de lumea literară, ba mai mult, dedica foarte mult timp cititului.

Adina îl sfătui pe Emil să nu se bage în acea afacere pentru că nu era bine să invadeze o proprietate privată, fiindcă lucrurile puteau ieși rău. Emil veni spre seară. Adrian era amețit de băutură și îi vorbi lui Emil cu mult entuziasm, încercând să-l anime pentru a-l introduce în afacerea lui, însă Emil îl refuză politicos, spunându-i că în acea perioadă era prins cu lucrul la cartea lui și cu niște evenimente literare la care trebuia să participe și, de aceea, nu putea lua parte.

Adrian, după ce mai insistă un timp, își dădu seama că Emil, în realitate, se credea mai bun, mai cinstit ca el și de aceea nu voia să participe, considerând că ceea ce el face era rău și putea astfel să aibă probleme cu poliția. Îl întrebă dacă așa stau lucrurile, iar Emil îi mărturisi că nu putea participa pentru că se temea de urmări.

Când Adrian auzi răspunsul lui Emil, izbucni:
— Deci te consideri mai cinstit decât mine, nenorocitule? Pleacă de la mine din casă!

Apoi se apropie, clătinându-se pe picioare, de Emil și insistă să plece de acolo. Emil se supuse și plecă ușurat și, oarecum, bucuros că a scăpat de Adrian și de acea afacere dubioasă.

După trei săptămâni de când începuseră afacerea lor, avu loc un incident neprevăzut. Pe când erau pe acea proprietate privată scoțând din pământ copăcei, apăru instantaneu proprietarul cu o furgonetă albă marca Volkswagen. Acel om se numea Gelu și avea în jur de șaizeci de ani; era scund, cărunt, având o expresie a feței de om mulțumit de cum îi merg lucrurile în viață. De altfel, avea câteva afaceri destul de prospere, printre care și un mic service-auto, iar plantația de puieți nu reprezenta sursa sa principală de venit. Gelu oprise furgoneta la intrarea principală a plantației și intră pe poartă mergând pe jos. Așa că Adrian și Mircea, fiind absorbiți de munca lor și datorită vuietului mașinilor ce treceau pe șosea, nu îl auziseră venind.

Auziră deodată vocea lui Gelu lângă ei:
— Dar așa ceva nu se poate, pentru că aici este proprietatea mea! Voi anunța imediat poliția…

Adrian se întoarse spre Gelu și rămase consternat, neștiind ce să facă. În schimb, Mircea, când îl văzu și înțelese situația, înaintă cu târnăcopul în mână spre Gelu. Era în tricou; Gelu amuți pentru că se sperie de statura și brațele musculoase ale lui Mircea. Abia îi ajungea până la umăr acelui bărbat cu aspect periculos. Mircea, după ce îl măsură pe Gelu cu o privire furioasă, zise:
— Bă, uite care este treaba: după cum te văd, ești un afacerist căruia îi merge bine. Ai hainele astea bune pe tine și mașină și, probabil, o casă confortabilă unde ai o nevastă alături de care trăiești bine. Ba mai mult de atât, cu siguranță că ai și o amantă pe care o întreții și cu care te distrezi grozav. Te înțeleg că ai reușit în viață și acum te bucuri de rodul muncii tale. Dar acum uite-te la mine…

Și Mircea, după ce spuse acele cuvinte, agită puțin târnăcopul în aer, spre spaima lui Gelu, după care continuă:
— Ei bine, eu nu am nimic din tot ceea ce tu ai, doar sărăcia mea. Și știi de ce? Pentru că nu mai încap pe lumea asta din cauza grandomanilor ca tine, care faceți bani din orice. Dar oricum, nu prin muncă cinstită, ci fentând sistemul. Așa că îți dau un sfat: urcă-te în mașină și pleacă de aici până nu mă enervez mai tare și te croiesc cu târnăcopul. Și încă ceva: să nu cumva să anunți poliția, că după aceea te caut și va fi vai de tine, ai înțeles?

După ce spuse acele cuvinte, Mircea îl prinse pe Gelu de braț și îl strânse destul de tare, zgâlțâindu-l puțin. Gelu, tremurând de frică și icnind de durere, zise:
— Te rog, lasă-mă în pace, voi face după cum spui, plec chiar acum…

Câteva clipe se priviră în ochi, fără ca Mircea să slăbească strânsoarea. Gelu era peste măsură de înspăimântat de privirea lui Mircea, în care vedea sălbăticie și furie. Apoi Mircea îi dădu drumul și zise:
— Marș! Dacă te mai prind pe aici, îți rup picioarele…

— Ai grijă, că nu glumește deloc… spuse și Adrian, care își revenise după primul impact pe care îl avusese apariția lui Gelu asupra sa.

Gelu nu mai așteptă să i se spună a doua oară, o rupse la fugă spre furgoneta sa. Se urcă precipitat la volan și, cu mâinile tremurând, băgă cheia în contact și demară. Nici măcar nu mai închise poarta plantației în urma lui. Tremura din tot corpul pentru că înțelesese că un astfel de boschetar îl putea omorî într-o clipă. Ajuns acasă, tremurând, îi povesti îngrozit nevestei întreaga întâmplare, după care nevasta-sa, fiind foarte indignată, îi spuse că trebuiau să anunțe poliția.

Auzind-o, Gelu, speriat, îi zise:
— O, nu face asta, că mă omoară boschetarul ăla fioros…

Nevastă-sa îl privi surprinsă, neștiind ce să mai creadă; în final, se decise și anunță poliția. Chiar în acea zi, Gelu primi ajutor medical pentru că nu înceta din tremurat și se uita mereu speriat în jur, ca nu cumva boschetarul fioros să apară de undeva cu târnăcopul în mână și să se năpustească asupra lui.
După plecarea lui Gelu, Adrian și Mircea își făcură plinul pentru acea zi. Apoi plecară la piață, unde Mircea se așeză cu puieții la vânzare. De câteva zile Adrian avea o bănuială: anume că Mircea îl înșală, ascunzând din banii pe care ar fi trebuit să-i împartă cu el. Și, în realitate, chiar așa era. Mircea doar în prima zi fusese transparent, în restul zilelor ascundea într-un buzunar interior al gecii câteva bancnote mai mari.

În următoarea zi, Adrian, tot urmărindu-l, îl surprinse ascunzând bani. Se apropie furios de Mircea și îi spuse:
— Așa nu mai merge, de ce mă furi?

— Ce? întrebă surprins Mircea.

— Te-am văzut cum ascunzi bani! Hai, nu mă minți, scoate tot ce ai ascuns în buzunarul din interior al gecii, pentru că seara, când împărțim banii, scoți numai din buzunarele din față…

Nu apucă să mai continue, pentru că Mircea, cu brațele sale puternice, îl prinse de puloverul său maro, trăgându-l spre el și zgâlțâindu-l cu putere.
— Bă, ce vrei? După ce stai ca boierul la băut prin piață, ca să nu te riști cu nimic, iar eu aici, înfruntând tot riscul… chiar ție nu îți e rușine? Sau vrei să te bușesc de asfalt până ce îți crapă măruntaiele în tine? Ba mai mult de atât, ascultă-mă bine ce îți spun: de astăzi înainte afacerea este numai a mea. Eu voi vinde și voi încasa tot, și să nu cumva să te mai prind pe plantație, că o încurci rău de tot cu mine…

Mircea se opri din pledoaria sa pentru că auzi un glas cunoscut. Întoarse capul, odată cu Adrian, care încerca la disperare să se elibereze din strânsoarea brațelor sale puternice. Se uită spre centrul pieței, pentru că de acolo venea acea voce cunoscută. Era Gelu, însoțit de doi polițiști, și arăta spre ei explicându-le că ei erau cei ce îl furaseră și amenințaseră. Gelu venise în piață după ce primise asigurări de la polițiști că „boschetarul fioros” va fi anihilat, iar pentru asta aveau nevoie de el ca să-l identifice.

Mircea și Adrian se priviră câteva clipe în ochi. Apoi Mircea îi dădu drumul lui Adrian și, cu o sprinteneală ieșită din comun, se urcă pe bicicletă și țâșni, traversând strada printre mașinile ce îl claxonau. Auzi în spate somația unuia din polițiști, însă se pierdu pe niște străduțe întortocheate pe care le cunoștea bine. Polițistul care îl somase alergă puțin în urma lui, însă renunță repede să-l mai urmărească, pentru că nu putea ține ritmul cu viteza cu care Mircea se deplasa cu bicicleta.

Adrian, în timp ce Mircea fugea cu bicicleta, se ascunse rapid după niște tarabe, după care începu cu rapiditate să înainteze târâș, ca în armată, printre tarabe, reușind astfel să îi depisteze pe polițiști. Un copil de trei ani, care era cu maică-sa prin piață, văzându-l pe Adrian lungit pe jos și ascunzându-se după tarabe, zise:
— Mami, uite-te la omul ăla, se joacă de-a ascunselea, și tu nu mă lași să mă joc prin piață…

Acea femeie, înțelegând situația, îl smunci pe copil, reducându-l la tăcere.

Adrian se opri lângă taraba unui țigan ce vindea anumite mărunțișuri și cu care, în trecut, mai tranșase anumite afaceri. Stătea pe vine și îi șopti țiganului să vadă unde sunt polițiștii. Acesta îi spuse că unul din polițiști era cu Gelu chiar pe locul unde ei vânduseră puieții și că nu erau cu fața spre taraba lui, iar celălalt polițist abia traversa strada, venind din urmărirea lui Mircea. Așa că era un moment bun ca Adrian să se scoale în picioare și să fugă.

Adrian se ridică și privi spre locul unde era Gelu, cu spatele la el, explicându-i ceva polițistului. Apoi, profitând de faptul că piața era arhiplină, porni cu pas vioi printre oameni. După care, ieșind la un loc mai liber, începu să alerge, părăsind piața și intrând printre blocuri, pe niște străduțe înguste, oprindu-se din când în când și privind înapoi pentru a se asigura că nu îl urmărește nimeni.

După douăzeci de minute de alergare, obosit fiind, se așeză pe o bancă ce era într-un gang între blocuri, trăgându-și răsuflarea.

„Gata să pună mâna pe mine polițiștii, dar nu le-a mers, pentru că am știut să-mi pierd urma. Uf! Și când eram pe punctul să dau lovitura, uite ce mi s-a întâmplat! Dar lasă, că pun eu la cale o altă afacere mai grozavă, pentru că atâția fraieri fac afaceri și se îmbogățesc, și de ce n-aș putea și eu să dau lovitura? Și nu mă mai încurc cu boschetari violenți ca Mircea, care, după ce le mai dai și de lucru, te fură și sar și la bătaie. Nenorocitul a fugit cu ultimii bani, pe care nu îi voi mai putea recupera niciodată…”

După ce gândi astfel, Adrian se ridică și porni pe o străduță ce șerpuia printre blocurile cenușii, pentru a-i face o vizită unui prieten ce locuia în zonă și a sta câteva ore la dos, până ce polițiștii aveau să părăsească piața.

Va urma…

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ȘANSA (2)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 august 2025