Într-o unitate militară de pe lângă București ce era așezată în mijlocul câmpiei, schimbul gărzii înainta prin noapte, pentru a efectua schimbarea santinelelor. Soldatul Ionuț era și el în acel schimb al gărzii, trebuia să intre în post și era bucuros pentru că văzuse tabelul santinelelor la corpul de gardă și știa că el era în postul cinci iar la postul șase trebuia să fie santinelă soldatul Emil pe care el îl stima foarte mult. Iar după obiceiul santinelelor ce treceau prin posturile cinci și șase știa că în acea noapte puteau sta de vorbă, pentru că cele două posturi erau apropiate iar de pe un dâmb ce era între posturi se putea vorbi și veghea în același timp. Era într-adevăr puțin riscant însă ca și soldați veterani ce făceau gardă permanentă și cunoșteau modul cum decurgea totul în acea unitate, își permiteau.
Ionuț era un tânăr puternic, înalt, făcuse caiac-canoe în viața civilă de asemenea câștigase și câteva competiții cu echipa sa la nivel național. Era din Timișoara iar în viața civilă lucrase la C.F.R. deși avea douăzeci și unu de ani pe fața sa avea ceva copilăresc imprimat, împletit cu un aer adolescentin, i se citea din ochii săi verzi, din toată expresia feței lui o bunătate aproape copilărească avea o minte ageră și bine dezvoltată îi plăcea să analizeze oamenii și viața. Nu aș dori să se creadă că acest tânăr era un înger, avea și părți întunecoase în caracterul său de care el era conștient, însă exista în ființa sa o parte luminoasă pe care am dorit să o scot în relief cu un scop anume pe care am să-l dezvălui pe parcursul acestei povestiri, însă așa cum îi spunea mereu tatăl său moștenise sensibilitatea și inima bună a mamei sale, ce murise când el avea doisprezece ani mai păstra în inima sa amintiri vii despre mama sa. Tatăl lui se recăsătorise iar el cu frații și surorile sale crescuseră cu acea femeie pe care o respectaseră și deși se comportase bine cu ei, el niciodată nu putuse să-i spună mamă și cel puțin în inima lui niciodată nu putuse lua locul mamei lor.
Nu îi plăceau încăierările, bețiile, bancurile proaste, pe care unii soldați aveau o pasiune în ale povesti de asemenea nu bea, nu fuma, datorită sportului pe care îl făcuse, dar și datorită educației pe care o primise. În acea noapte era bucuros că îl avea în postul șase pe soldatul Emil pentru că era unul din cei pe care el îi stima și aprecia. Aveau câteva lucruri în comun erau sportivi, Emil practicase și el în viața civilă diferite sporturi, era un tânăr puternic cu o statură bărbătească, însă cam ciudat dintr-un anume punct de vedere, aveai impresia că el trasase un cerc în jurul său în care nu lăsa pe nimeni să intre, deși era acolo trăia ca și toți ceilalți acea viață de soldat era adâncit în el însuși, Ionuț îl surprindea adesea pe gânduri, meditativ, dădea impresia unui tânăr absorbit în contemplarea unor teme de importanță universală. Nu se unea cu acei soldați ce uneori mai fugeau prin sat să se distreze, nu vorbea vulgar, nu se certa cu ceilalți, însă soldații și unele cadre militare îl respectau pentru că își îndeplinea îndatoririle de soldat și nu făcea probleme.
Ionuț însă avea impresia că Emil era ca un vulcan ce încă nu erupsese, dar credea că în viața civilă o va face, îi dădea impresia unui tânăr mistuit în interiorul său de o pasiune sau de o mare taină pentru că avea un aer solemn în tot ce făcea, de asemenea era foarte serios. Ionuț intră în post făcu o rondă pentru a vedea dacă totul este în regulă, apoi se urcă pe dâmbul ce unea cele doua posturi și fluieră, din întuneric la depărtare de după niște magazii Emil îi răspunse fluierând. Acea noapte de vară îl încânta pe Ionuț, mai ales bolta cerească și calea lactee pe care putea să o admire, apoi mireasma câmpului în noaptea de vară, era august câmpurile erau pline de lanuri de porumb, floarea soarelui în depărtare la orizont se vedea satul cel mai apropiat luminat fiind pe alocuri de electricitate, rămase cu privirile ațintite în zare spre sat gândind:
,,În octombrie pe cincisprezece voi fi liber să mă duc acasă să îmi încep din nou viața mea, mă voi întâlni din nou cu Adina va trebui să-mi reiau antrenamentele, va fi puțin cam greu pentru că aici în armată nu am prea făcut sport, dar lucrul cel mai minunat este că voi fi din nou liber poate că mă însor să vedem ce va spune Adina și mai ales va trebui să am o confruntare cu ea în privința dorinței ei ce mie mi se pare ridicolă … “
Auzi un foșnet în apropierea lui se întoarse brusc, Emil era lângă el cu arma în spate înalt, puternic, dădea impresia unei santinele bine antrenate.
– Ce noapte liniștită de vară, spuse Emil.
– Da, însă cred că lucrul cel mai bun este că mâine AMR nostru va fi mai mic cu o zi, numai avem mult Emil și se termină, ne liberam, astăzi este cinci august doar două luni și ceva si gata armata este uitată o lăsăm în urmă ne luăm zborul fiecare pe drumul său în viață iar tu ai intrat aici având douăzeci de ani și te liberezi la douăzeci și unu apoi te poți însura dacă vrei, viața poate fi și frumoasă dacă noi vrem nu este așa? Întrebă Ionuț.
După câteva momente de tăcere Emil spuse:
– Ai dreptate în ceea ce spui, depinde foarte mult de noi, de modul cum gândim, putem să ne facem viața frumoasă sau nu, dar revenind la ceea ce trăim acum pot să spun că suport armata altfel de cum o percepeam la început, ies la doisprezece noaptea afară pentru a intra în post ca la doisprezece ziua m-am obișnuit într-o oarecare măsură cu tot sistemul ăsta milităresc însă la început mi-a fost tare greu la București la regiment nu mă puteam acomoda mi se părea imposibilă viața de soldat pentru mine.
– În noaptea asta te simt cu chef de vorbă nu ca în acele nopți pe care le-am mai stat pe aici și nu prea ai vorbit. Hai să te întreb ceva ca să te descos puțin sunt și lucruri pe care le-ai făcut în armată și de care îți amintești cu rușine?
– Da sunt, spuse Emil.
Iar Ionuț continuă:
– Bine, bine toți le avem dar ia spune-mi ceva despre cum ai început la regiment de unde ai fost detașat aici, eu vin de la o altă unitate iar acolo viața nu era așa de dură sau dacă nu vrei să-mi vorbești despre tine cel puțin spune-mi cum o duceau acei soldați ce își începeau viața militară vreau să-mi povestești ceva în noaptea asta nu te las așa ușor.
Emil tăcu puțin adunându-și gândurile, greierii se auzeau cântând prin iarbă în noaptea de vară, stelele străluceau frumos pe boltă, acea priveliște stelară în nopțile de veghe îl îndemna pe Emil spre contemplare și visare erau momentele cele mai plăcute pentru el, undeva în depărtare se auzi șuieratul locomotivei unui tren de marfă ce se apropia de București, era o noapte plăcută pentru a asculta o poveste din armată.
– Aveam cam două săptămâni de armată, mi se părea toată acea perioadă de instrucție foarte grea, de nesuportat anul ce îmi stătea în față ca un mileniu, iar la regiment unde eram recrut se făcea armată după carte totul regulamentar cu cadre militare foarte severe, cu soldați de ciclul doi ce aveau caractere dificile. Într-o noapte eram planton doi, m-a sculat soldatul ce fusese planton unu nici măcar nu am apucat să-i privesc fața, până să mă trezesc eu mai bine el sărmanul se și băgase în pat în speranța de a prinde puțin somn din orele cei mai rămâneau până dimineața, ne sculau devreme tare pentru a merge pe sectoare până la sosirea cadrelor, am controlat rastelul cu armament apoi bocancii de pe hol, pentru că se mai furau bocanci sau se completau după cum se spune în armată. Apoi m-am așezat la masa unde de obicei stătea soldatul ce era de planton, erau acolo pe masă diferite ziare era si o carte pe care un soldat o împrumutase de la biblioteca unității era Winnetou volumul unu o citisem în adolescență m-am uitat puțin pe carte, apoi am dorit să aflu ultimele știri de prin ziare, dar nu mă puteam concentra să citesc, eram stresat gândurile îmi fugeau mereu spre viața mea de soldat, mă întrebam cum o voi scoate la capăt eram conștient că trebuia să-mi angrenez toate forțele ființei mele pentru a termina cu bine armata. Nu puteam înțelege pe atunci tot rostul a atâtor detalii ale vieții de armată, mai ales cum se chinuiau unii pe alții, cei ce erau pe o treaptă superioară în sistem îi chinuiau pe cei de pe o treaptă inferioară și ce era mai îngrozitor era faptul că unii descruntau de modul cum își chinuiau semenii. Atunci acolo m-am decis ca prin ajutorul Bunului Dumnezeu să merg înainte cu încredere să depășesc orice obstacol pentru a ajunge cu bine în ziua liberării. A doua zi ne-au dus la muncă, de fapt a fost singura zi din toată perioada mea la regiment în care am făcut și altceva în afară de sectoare, instrucție și săpat tranșee pentru obuzier în acele seri reci de toamnă. Într-o curte erau grămezi mari de porumb ne așezam mai mulți soldați pe lângă fiecare grămadă și sortam știuleții de porumb cei mai mari într-o parte cei mai mici în altă, apoi îi căram cu panerele în hambare diferite. Eram destul de trist îndeplineam mecanic acea muncă adâncit în mine însumi mai toți soldații ce erau la muncă erau recruți, unii munceau tăcuți alții mai glumeau râzând, lângă mine era un soldat firav ce nu contenea de vorbit ne povestea de toate mai spunea și unele glume însă nu puteam fi atent pierdeam mereu firul la ceea ce el spunea. În fața mea stătea soldatul Dumitru despre care știam că este din Galați și nimic mai mult unul din cei mulți ca și mine îmbrăcat în haine verzi, de câteva ori i-am privit fața și am rămas surprins de durerea imprimată pe fața sa. M-am gândit că sunt unii ce suferă mai mult ca mine în armată tuturor într-un fel sau altul ne este greu îmi spuneam și continuam să lucrez cu capul în jos prins în gândurile mele. Îmi plăcea să ridic panerul cu porumb pe umăr și să merg cu pași vioi pentru al goli la hambar acest exercițiu mă ajuta să înving acea stare apăsătoare ce o aveam. Deodată în timp ce eram cu capul în jos lângă grămada de porumb am auzit un hohot de râs și un glas spunând: ,,Uitați-vă ăla plânge.“ Am ridicat capul și în fața mea era soldatul Dumitru cu lacrimi în ochi ce i se prelingeau pe obraji încerca să-i șteargă cu mâinile însă lacrimile îi curgeau tot mai multe, apoi luă în grabă un paner cu porumb și plecă spre hambare. Soldatul de lângă mine ce până atunci ne istorisise atâtea lucruri deodată se oprise tăcea și el, iar mai toți soldații așezați pe lângă alte grămezi începură să râdă iar sergenții angajați făceau glume pe seama bietului soldat Dumitru ce se pierduse pe lângă hambare. Bine este ca să plângem însă niciodată înaintea oamenilor ci în ascuns doar înaintea Bunului Dumnezeu apoi să ne ridicăm dinaintea Sa plini de puterea ce numai rugăciunea făcută în taină o poate da. Însă cred că pe soldatul Dumitru durerea cei venea în urma acelui început dur al vieții de armată la rupt sufletește așa că a izbucnit în plâns în văzul tuturor. Atunci acolo m-am gândit ce ar fi dacă în seara asta prind un moment în care să mă apropii de bietul Dumitru pentru ai vorbi puțin și ai insufla un optimism realist. Știi citeam într-o carte că oamenii pe care îi întâlnim în viață se luptă fiecare cu problemele lor iar noi nu le putem rezolva toate aceste probleme, dar este foarte posibil ca bunătatea noastră să fie minunea pe care ei o așteaptă în viețile lor. Au fost să știi începuturi grele pentru mulți acolo la regiment în București.
– Emil povestirea asta a ta mi-a dat curajul să-ți mărturisesc ceva ce în ultimul timp mă frământa și m-am gândit că doar tu aici la unitate mă poți înțelege și sfătui, spuse Ionuț.

Va urma…

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: TIMPUL MARILOR HOTĂRÂRI (1)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 septembrie 2018