Acea toamnă trecu și veni iarna. Deși aveau alimente, cu banii se descurcau destul de greu. Din această pricină, uneori atmosfera devenea apăsătoare în casa lor. Totuși, în ciuda tuturor greutăților, Octavian continua să citească Biblia, deși înțelegea greu unele lucruri, iar altele nu le înțelegea deloc. Nu dorea să apeleze la mama sa, fiindcă înțelesese că, deși trăia o viață spirituală în felul ei, era foarte limitată de tradițiile bisericii pe care le respecta. De la Pavel înțelesese că orizontul cunoașterii lui Dumnezeu era imens și nu putea fi limitat de niciun lider spiritual sau de anumite tradiții fără fundament biblic.

Îi părea rău că nu îi ceruse lui Pavel numărul de telefon, ca să poată discuta din nou cu el și să-i pună multe dintre întrebările care îl asaltau. În continuare era pasionat de literatură, însă aceasta trecuse, cumva, pe locul doi, pentru că tânjea tot mai mult după o viață spirituală autentică. Simțea că descoperise câteva licăriri ale slavei divine și își dorea să cunoască mai mult.

În acele zile își aminti de romanul lui Tolstoi, Învierea, pe care îl citise cu ani în urmă. Îl reciti și descoperi lucruri bune în el, însă simțea că orizontul cunoașterii lui Dumnezeu era mult mai fascinant și imens decât tot ceea ce Tolstoi, în mod magistral, surprinsese în cartea sa. Înțelegea tot mai clar că totul erau doar începuturi pentru o nouă viață și că Dumnezeu îl chema spre o experiență deosebită. Își dorea cu ardoare să exploreze tema harului și a iubirii lui Dumnezeu față de omenire, temă pe care Tolstoi nu o cuprinsese pe deplin, pentru că nu înțelesese întruparea lui Iisus, această temă măreață a Sfintelor Scripturi.

Erau momente în timpul zilei când copiii nu erau acasă, iar atunci Sanda îl smulgea din lumea gândurilor și frământărilor sale.

— Nu îți pasă că trăim la limita sărăciei, iar copiii noștri nu vor avea un viitor din cauza faptului că tu dedici atât de mult timp literaturii și nu cauți să studiezi altceva, ca să te califici într-un domeniu care să ne aducă un venit? Ce crezi că vor face copiii noștri în viață dacă nu le vom oferi un început bun?, spuse Sanda.

— Of, iar începi?, răspunse Octavian. Pentru tine totul înseamnă bani și nimic altceva?

— Ești un idealist, un visător, un om care nu are picioarele pe pământ! Și de la literatură ai trecut acum la misticism! Unde vrei să ajungi?, continuă ea.

Sanda, în acele momente, era foarte furioasă și simțea că întreaga greutate a vieții lor era așezată pe umerii ei.

— Te rog, fă-mi plăcerea și lasă-mă în pace…, spuse Octavian.

— Așa nu se mai poate, Octavian. Trebuie făcut ceva, fiindcă plecările tale temporare la muncă în Germania nu ne aduc aproape niciun beneficiu. Vorbește, așa cum ți-am mai spus, cu fratele tău. Doar el ți-a propus de atâtea ori să emigrăm cu copiii în Canada și să le făurim un viitor acolo. Copiii noștri, în România, nu vor avea niciun viitor și vor ajunge să muncească cu ziua, ca și tine. De ce nu vrei să plecăm? Nu vezi că trăim la limita sărăciei?, insistă Sanda.

— Te înțeleg, dar gândește-te că ei au trăit până acum aici, în cultura și spiritul românesc. Au prieteni și se simt bine în anturajul lor. Iar tu vrei să-i dezrădăcinezi și să-i duci într-o altă țară, cu o altă cultură, unde vor trebui să înceapă totul de la zero, cu greu, ca să se integreze și să reușească. Și apoi, nici Canada nu mai este ceea ce a fost. Precum în Europa Occidentală, și acolo valorile s-au schimbat. Și când spun asta, mă refer la L.G.B.T. și la toate aberațiile neo-marxiste. Așa că te întreb: ești sigură că și ei vor? Și îți asumi riscul de a-i expune unei lumi dezechilibrate moral? Iar chiar dacă copiii noștri vor reuși material, dar vor eșua spiritual, vei fi mulțumită?, replică Octavian.

— Octavian, eu vreau să-i văd realizați! Nu vreau ca fiica noastră să devină o asistentă obosită și lipsită de perspective, ca mine, și să-și trăiască toată viața în orășelul nostru sărac. De aceea îmi doresc s-o văd studiind medicina în Canada. Iar pentru băiatul nostru sper la lucruri și mai mari. Pentru că, din cititul cărților, oricât de valoroase ar fi, nu se poate trăi, spuse Sanda.

— Dar ești sigură că ei își doresc asta? Tu nu ai emigrat niciodată, pe când eu am tot mers de-a lungul anilor în Germania și știu cum este să fii departe de casă. Acolo este o altă cultură, o altă lume, care te poate schimba cu totul, spuse Octavian.

— Am vorbit cu ei, iar deocamdată sunt nehotărâți. Dar cum ar putea alege când tatăl lor, în loc să-i îndrume spre ceva concret, le vorbește mereu despre literatură și idealuri? În acest context, ei nu vor înțelege vreodată că, înaintea tuturor lucrurilor, trebuie să-și făurească o carieră…, continuă ea.

— Greșești. Înainte de a-și făuri o carieră, ei trebuie să aibă valori creștine și idealuri. Altfel, valul neomarxist îi va asimila și transforma…, răspunse Octavian.

— Ești incredibil! Nu vrei să înțelegi nimic! Parcă eu le-aș cere să renunțe la valorile creștine! Sau tu crezi că în Canada nu există oameni cu valori? Ajută-mă să-i convingem că emigrarea ar fi spre binele lor!, spuse Sanda.

— Bine, ca să nu mă mai bați la cap, o să mă gândesc serios la treaba asta și o să vorbesc cu ei. Și dacă vor dori, atunci vom pleca, spuse Octavian.

— Dar nu așa! Dacă îi lași pe ei să aleagă, vor alege exact ca tine, pentru că, datorită culturii tale, au mare încredere în tine. Ceea ce trebuie să faci este să-i convingi că emigrarea este binele absolut pentru ei!, insistă ea.

— Nu îi putem forța, spuse Octavian calm.

— Ba da! Pentru binele lor o putem face! Și pentru asta am nevoie de ajutorul tău! Dar dacă tu, ca tată, nu vrei să-i ajuți, atunci eu nu voi mai putea face nimic! Și, să știi, mă voi supăra foarte tare pe tine!, izbucni Sanda.

— Bine, o să mă gândesc la tot ce mi-ai spus și o să discut cu ei. Dar să știi că nu voi face nimic ca să-i forțez dacă nu vor, încheie Octavian.

— Aici greșești, pentru că nici tu nu ai curajul de a-ți asuma o viață nouă în străinătate. Ții prea mult la viața ta de aici, la literatură, la iluziile tale. De aceea ne ții pe toți captivi în sărăcie și îi vei nenoroci pe copiii noștri! Ești egoist, Octavian. Atât, spuse Sanda.

Octavian îi replică că nu era adevărat. Dar Sanda, exasperată, nu îl lăsă în pace până când nu îi smulse promisiunea că, în acea seară, va discuta cu copiii lor.

În seara aceea, în timp ce luau cina în bucătăria lor mică și modestă, în care mirosea a ciorbă de cartofi și a pilaf cu carne de pasăre, Sanda îi tot făcea semne lui Octavian să înceapă discuția. Octavian stătea cu coatele rezemate de masa cu mușamaua de vinilin, imprimată cu diferite varietăți de fructe, și își privea copiii, care, după ce terminaseră de mâncat, cereau dulceață de vișine. Sanda, generoasă, le aduse, spre încântarea lor, câte o porție mare de dulceață.

Octavian era puțin încruntat și, ca să se destindă, se ridică de la masă și se apropie de fereastră. Dădu puțin perdeaua grena la o parte și, după ce șterse cu mâna geamul aburit, privi afară. O pâclă deasă învăluia oamenii și casele ca într-un giulgiu al iernii goale.

După câteva minute se întoarse și se așeză la masă. Apoi zise:

— Eu și mama voastră am tot discutat despre viitorul vostru și am ajuns la concluzia că, în România, sunt șanse mici să vă construiți o viață stabilă. Ne-am gândit că poate ar fi mai bine să emigrăm în Canada, unde este fratele meu, care ne-ar putea ajuta să începem o viață nouă, spuse Octavian.

Vorbi greoi, vizibil afectat. Sanda nu le dădu voie copiilor să reacționeze și interveni cu multă energie:

— Acolo veți putea ajunge departe în viață și să vă împliniți cele mai frumoase vise!, spuse ea.

Cosmina, o tânără frumoasă, cu păr șaten, ochi căprui, buze pline și fin arcuite, moștenise inteligența și sensibilitatea tatălui ei. Îl privi surprinsă pe Octavian, încercând să înțeleagă ce se întâmplase cu părinții ei, pentru că îi cunoștea prea bine pe amândoi. Claudiu, care semăna leit cu mama sa, având aceeași expresie simpatică, rămase și el uimit. Nu îi plăcea ideea: era încă la liceu, avea prieteni, o fată de care era îndrăgostit și era înscris în echipa de fotbal a orașului, la juniori. Își dorea să-și trăiască adolescența din plin.

— Se pare că ați decis deja lucruri în locul nostru, spuse Cosmina. Eu am prietenele mele aici și vreau să trăiesc în anturajul lor. Ce voi face acolo?

— Asta nu e o problemă!, interveni Sanda. Acolo îți vei face alte prietene. Vei merge la facultatea de medicină! Nu poți rămâne aici, să fii o simplă asistentă, ca mine. Din păcate, în România nu avem cum să vă asigurăm un viitor. E păcat de tine, pentru că înveți foarte bine. Ești în clasa a XII-a, vei lua bacalaureatul… și apoi ce? După ce îl termini, la anul, în vară, putem pleca.

— Eu nu plec nicăieri!, izbucni Claudiu. Rămân la mamaia!

— Tu taci din gură, că nu știi ce vorbești!, îi replică Sanda tăios.

Cosmina continuă, mai calmă, dar fermă:

— Nu știu ce să spun… cred, totuși, că nu trebuie să ne pripim. Nu pot să las dintr-odată tot ce am trăit până acum în România și să plec spre un loc necunoscut. Și mă miră faptul că tata a început discuția, pare afectat… probabil că l-ai tot presat până a cedat. Nu îmi place că îl împingi de la spate în lipsa noastră. Iar dacă în Canada sunt perspective, mie tot îmi place România, în ciuda politicii distrugătoare de la vârf. Așa că, deocamdată, nu sunt atât de dornică să-mi schimb cultura și țara.

— Ce să spun? Domnișoara răsfățată de tata sare să-l apere imediat!, izbucni Sanda. Iar mama, care se sacrifică zi de zi pentru voi, e lăsată la urmă!

— Hai, te rog, încetează. Să vorbim serios. Eu am discutat cu mama voastră îndelung și ne-am gândit că trebuie să vorbim și cu voi, ca să înțelegeți că nu vrem să vă forțăm, ci să facem totul spre binele vostru…, spuse Octavian.

— Nu e bine cum pui problema!, îl întrerupse Sanda. De când decid ei? Sunt prea tineri pentru asta! Vor merge în Canada și punct!

— Nu îi putem forța, spuse Octavian calm.

— Ba da! Pentru binele lor putem! Tu nu vezi ce pierd? În timp ce tu, un om matur, ai fi gata să ne sacrifici pentru utopiile tale!, izbucni Sanda, tot mai aprinsă.

— Bine, mamă… dar tata are dreptate, interveni Cosmina. Nu ne puteți forța. Trebuie să ne gândim. Eu… poate că aș pleca, ca să-mi urmez visul spre medicină… dar nu pot decide așa, pe loc. Și nu mi se pare corect să-l presezi pe tata mereu…

— Exact!, sări Sanda, iritată. Cosmina, ca întotdeauna, de partea tăticului ei! Dar vei vedea: după ce te vei gândi bine, vei înțelege că eu am dreptate și că vă vreau cu adevărat binele.

— Așadar… vă lăsăm pe voi să decideți, spuse Octavian obosit. Între timp, voi vorbi cu fratele meu să văd ce posibilități avem acolo.

— Așa îmi place!, triumfă Sanda. În sfârșit, lucrurile merg cum trebuie! Și să nu uitați ce vă spun acum: peste ani îmi veți da dreptate și veți spune: „Da, mama a avut dreptate! A fost bine că am emigrat în Canada.”

După discuția aceea, Octavian avu impresia că pământul de sub picioarele lui devenise nesigur și că drumul emigrării se deschisese deja înaintea lor. Deși nu își dorea o astfel de viață, așa cum o descria Sanda, gândul îl apăsa. Îi trecu prin minte speranța că poate copiii vor decide să nu plece… ori poate Providența va interveni.

Dar totul avea să se clarifice doar în timp.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (4)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 decembrie 2025