Din trenul oprit coborau fel și fel de oameni, pornind pe străzile orașului ce se întindeau pe lângă gară. Printre ultimii, coborî un bărbat ce mergea ajutându-se de două cârje. Părea obosit de tot acel drum pe care îl parcursese. Pe fața sa avea imprimat aerul unui om ce vine de departe. De fapt și în acel oraș se oprise doar pentru puțin timp, pentru că dorea să plece cât de curând mai departe la o soră de a lui. Cândva fusese un bărbat plin de viață ce animat fiind de setea de a hoinări cutreierase multe locuri, însă boala îl răpuse și de aceea căuta un loc unde să se odihnească. Nu era prima dată când venea în acel oraș mai fusese și în trecut, avea acolo o rudă mai îndepărtată la care credea că ar fi putut trage pentru câteva zile. Simți în acele momente după ce coborî din tren că îi este foame. Dar nu mai avea nici un ban, așa că mergând greoi ajutându-se de cârje porni spre piață sperând ca acolo să cerșească puțin pentru a putea mânca ceva.

Pătrunse în piața mare a orașului, obosit și flămând cu dorința de aș astâmpăra foamea și setea. Se postă la un colț din piață și începu să privească mulțimea în continuă mișcare, bolborosind câteva cuvinte și întinzând spre oameni un pahar gol de plastic. Cândva cu un astfel de gest i-ar fi fost rușine, dar acum nu era decât un mijloc sigur de a supraviețui. După mai bine de un ceas se așeză pe o bancă având cu el o pungă din care scoase o franzelă și câțiva crenvurști, mâncă lacom după care scoase din pungă o sticlă de bere din care bău nesățios. Apoi se ridică și porni pe străzile orașului șchiopătând și ajutându-se de cele două cârje. În ultimul timp artrita aproape că îl doborâse dar continua să lupte, și chiar să spere că poate se va vindeca.

Fața sa era palidă, părul de un blond spălăcit având puțină chelie, ochii albaștrii ce erau pătrunși de oboseală și fața marcată de cute ce păreau a fi urmele drumețiilor fără sfârșit pe care le făcuse în viața sa. Chipul său contrasta cu al oamenilor ce treceau pe lângă el, părea imaginea vie a vagabondului ce nu își găsise loc nicăieri pentru că avea aproape cinzeci și opt de ani și de mai mult timp tot umbla din loc în loc. Deși în ultimul timp, în ciuda dorinței sale de a hoinări simțea că ar fi trebuit să se oprească și să pună cumva capăt acelei vieți de om fără căpătâi. Înainta în lumina soarelui cald de Septembrie ce-și revărsa lumina bogată peste oameni și clădirile orașului. Acea zi avea un farmec deosebit pentru că scotea în relief tot ce era frumos în parcurile ce se întindeau în acel oraș.

Cândva fusese un om așezat la locul lui, având chiar o soție și doi copii, dar totul rămase în urmă, își amintea doar vag uneori de familia sa și de toată acea viață lăsată undeva în urmă. Avea uneori mari probleme cu memoria, nu putea întotdeauna să-și amintească totul pe când alteori mintea îi era foarte clară și în acele momente era foarte lucid, știa prea bine totul. Însă după acele stări mintale de luciditate urmau stări de beznă când practic mintea sa devenea ca acoperită de o ceață și atunci nu mai știa nimic, mai mult de atât bolborosea cuvinte fără rost. În acele momente ajungea în pragul nebuniei, dar mai întotdeauna după astfel de stări, apărea în mintea sa tulburată o rază de lumină și ușor își revenea din acele tulburări mintale și putea ca din nou să gândească aproape normal. Toate acele stări de tulburare mintală îi proveneau în parte de pe urma unor lovituri ce le primise în cap din partea unor vagabonzi și apoi odată beat fiind, căzuse și se lovise la cap destul de rău. Pe atunci zăcuse în spital destul de mult timp, dar problemele minții sale nu proveneau doar din acele lovituri ci și pe linia eredității, pentru că tatăl său avusese mari tulburări mintale pe care le moștenise ereditar. În tinerețea sa nu se manifestaseră prea pronunțat, dar odată cu vârsta și cu stilul său de viață de om hoinar începură toate acele tulburări, despre care un medic îi spuse că erau un început de demență. Avea impresia uneori că mintea sa călătorea într-un ținut întunecos și atunci se simțea apăsat și zdrobit sufletește, iar mintea sa încețoșată și greoaie. Apoi erau zile când totul era clar în jurul său și putea discerne cu claritate oamenii și viața.

Deși nu mai avea nici un rost pe lume, trăia doar ca un vagabond. Avea totuși un simțământ al faptului că interpreta ultimul rol al vieții sale care poate că i se potrivea cel mai bine. În străfundurile ființei sale bolnave exista o teamă de Dumnezeu, avea certitudinea fermă că undeva în universul vast există o Ființă Atotputernică în fața căruia orice muritor de rând trebuie să se plece cu reverență. Și de aceea avea respect pentru lucrurile sfinte. Mai mereu căuta bisericile prin locurile pe unde hoinărea pentru că știa că acolo oamenii se mai milostiveau de el. Și apoi unele biserici aveau caritasuri unde putea dormi câteva nopți, mai mult nu stătea într-un loc pentru că o luminiță stranie i se aprindea în ochii săi albaștrii și atunci întreaga sa față exprima dorul de a o lua din loc, și pornea din nou la drum.

Uneori călătorea fără nici un bilet, primea amenzi dar ce mai conta, alteori se strecura în câte un marfar și așa călătorea spre țintele pe care și le stabilea. Însă în ultimul timp, datorită artritei îi venea tot mai greu să străbată mari distanțe și se simțea tot mai bolnav iar tulburările mintale îl asaltau tot mai des. Își făcuse planul ca după ce o va vizita pe ruda sa din acel oraș să plece în celălalt capăt al țării la sora lui unde mai locuise periodic, spera ca acolo să rămână mai mult timp pentru că nu mai putea cu acel stil de viață al său, se simțea ostenit.

După un timp de mers se opri și se gândi puțin încruntându-și fruntea, își dădu seama că era miercuri iar la acea oră îi putea găsi pe unii credincioși de la o biserică protestantă ce era în apropiere, pentru că acei oameni aveau la mijlocul săptămânii ora de rugăciune. Așa că își schimbă drumul pornind în acea direcție cu gândul de a căpăta bani sau ceva de mâncare. Pătrunse în acea biserică unde serviciul divin era pe sfârșite, se așeză undeva în apropiere de ușă, hainele sale erau ponosite și mirosea a transpirație pentru că nu mai făcuse de ceva timp baie și nici hainele nu și le spălase. Dar acestea erau amănunte prea secundare pentru a se mai gândi la ele. În ultimul timp începuse să înțeleagă tot mai mult că nu mai putea continua hoinărind, și de aceea își făcuse planul de a se întoarce la sora lui, unde știa că va fi primit, deși era conștient că sora lui îl va certa pentru halul în care a ajuns, totuși știa că îl va lăsa să locuiască într-o bucătărie ce era situată la o mică depărtare de casă. Știa că trebuia să mai suporte și remarcile usturătoare ale cumnatului său, nu era nici o problemă. Bolnav fiind cel puțin avea unde trage. Iar în acel oraș erau câteva biserici de diferite nuanțe religioase unde oamenii erau milostivi, așa că putea pentru un timp să supraviețuiască destul de bine.

Of, dacă artrita nu l-ar fi chinuit și ar fi putut să umble pe picioare ca înainte, cât de diferită ar fi fost situația lui dar așa era doar un biet vagabond suferind. Și totuși știa foarte bine un lucru că interpretează un ultim rol pe marea scenă a vieții, și mai știa că interpreta acel rol pentru că nu mai avea încotr-o, doar atât îi mai rămăsese clar despre realitatea prezentă a vieții sale. După ce se sfârși predica acei oameni începură să se roage, și el își uni sufletul în rugăciune cu ei. Apoi unii din acei oameni se apropiară de el întrebându-l cine este și de unde vine pentru că, deși trecuse ani în urmă pe acolo nu îl mai recunoștea nimeni datorită faptului că aspectul lui se schimbase mult. Însă lui nu îi plăceau astfel de întrebări și de aceea oferea răspunsuri evazive. Apoi se apropie de el pastorul acelei comunități religioase care era un bărbat ce avea în jur de patruzeci de ani și a cărui față exprima seriozitate și entuziasm creștin. De la primele cuvinte ale pastorului el își dădu seama că are în fața lui un om educat și inteligent. Printre altele pastorul îl întrebă:

– Cum te numești și de unde ești?

– Damian și sunt din Arad, răspunse puțin încurcat.

– Ai venit să-L cauți pe Dumnezeu în acest loc? Dacă este așa noi ne bucurăm, și doresc să-ți spun că Iisus a petrecut mult timp cu oamenii suferinzi vindecându-i pe unii și altora oferindu-le speranța mântuirii. El este Marele Binefăcător al tuturor celor năpăstuiți. Cunoști vestea bună a mântuirii?

– Da, știu cine a fost Iisus și ce a făcut pentru oameni, mulțumesc că îmi reamintești. Dar eu am un rol mai bine zis, un ultim rol de îndeplinit între oameni. Dar tu ca pastor ce rol îndeplinești în societate? Și când te întreb acest lucru mă gândesc la faptul că nu trebuie să te mărginești să-i slujești pe oameni doar la biserică, ci rolul tău ca pastor se întinde mult mai departe de zidurile acestei biserici pentru că tu trebuie să propovăduiești Evanghelia tuturor oamenilor fără nici o discriminare. De aceea îți spun nu te mărgini doar la confortul tău personal ci caută să-i conduci pe cei pierduți la Iisus.

– Da, mulțumesc pentru sfaturi, eu personal fac tot ce pot pentru a vesti Evanghelia oamenilor din toate categoriile sociale. Dar care este acel ultim rol pe care îl interpretezi?

– Sunt asemenea lui David când făcea pe nebunul în fața lui Achiș împăratul Gatului, acesta este rolul meu acum. Viața m-a adus în situația de a juca acest ultim rol…

– Și de ce ai ales tocmai acest rol? De ce nu ți-ai ales alte modele dintre personajele biblice dacă tot vrei să te inspiri din Biblie pentru a avea un rol în societate? Mă refer la faptul că ai fi putut alege ceva mai nobil!

– Asta nu este treaba ta…

Pentru câteva clipe Damian se enervă și mintea începu să i se tulbure și începu să vorbească incoerent dar toată acea stare de tulburare mintală nu dură decât puțin și își reveni. După care pastorul spuse:

– După câte văd, ești un om suferind și de aceea ai nevoie de îngrijire medicală!

– Nu mai vreau la spital, am stat în trecut la psihiatrie și acum de curând am fost internat din cauza artritei unde am primit aceste cârje de care acum mă ajut ca să merg. Vă rog ajutați-mă voi toți de aici să mă întorc la sora mea în Arad, nu am bani de tren. Dumnezeu vă va fi recunoscător pentru că ați ajutat un biet năpăstuit ca mine.

– Aradul este departe va trebui să străbați de aici de la noi cu trenul aproape toată țara.

– Vă rog ajutați-mă, simt că nu mai pot, ultimul meu rol m-a istovit de tot. Voi îl iubiți pe Dumnezeu așa că ajutați-mă fiți niște samariteni milostivi pentru mine.

– Se vede că ai citit cândva Biblia pentru că ai ceva cunoștințe.

– Da cred în Dumnezeu te rog ajută-mă…

Pastorul se reuni cu câțiva din membrii comitetului pentru a discuta în ce mod îl puteau ajuta pe Damian. După mai bine de jumătate de oră luară decizia că cel mai înțelept lucru era să-i cumpere bilet până la Arad și să-l urce în tren. În acea seară Damian fu urcat în tren de pastor, ce era însoțit și de prezbiterul acelei biserici. Pe lângă biletul de drum Damian primi și o sacoșă cu mâncare. După ce trenul porni și Damian rămase singur își dădu seama că uitase de ruda sa pe care dorise să o viziteze, dar acel lucru nu mai avea prea mare importanță pentru că acea rudă a sa nu îl primea niciodată prea bine și mai mereu îl certa reproșându-i că duce acel stil de viață rușinos.

După un timp se uită în sacoșa cu mâncare pe care o primise și constată că acolo era și o Biblie, tresări, luă cartea în mână și rămase ceva timp pe gânduri. Amintiri de demult îi inundau mintea, își aminti cum odată tare de mult fetița sa îi spusese:

– Tăticule tu știi că Noul Testament are un verset de aur, și de asemenea Vechiul Testament are un verset de aur?

– Nu draga mea Felicia, nu știu care sunt acele versete?

Și atunci cu un glas curat de copilă, fetița sa îi spuse versetul din Evanghelia după Ioan 3-16: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”

– Acesta este versetul de aur al Noului Testament iar cel al Vechiului Testament este cel din Ieremia 31-3.

Apoi își aminti cum Felicia cu chipul ei angelic îi spuse: ,,Domnul mi Se arată de departe: ,,Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea!” Se cutremurase atunci, simțise cum puterea nemărginită a lui Dumnezeu îi atinsese inima sa păcătoasă. Și de atunci cu toate că decăzuse și făcuse lucruri rele în viață, niciodată nu îi dispăruse gândul că Dumnezeu îl iubește așa păcătos cum este. ,,Oare pe unde o fi Felicia acum?” Și ca un fulger își aduse aminte că odată o vizitase în Arad și era o femeie frumoasă ce era măritată și avea un băiețel. Apoi auzise că emigrase împreună cu soțul ei, dar unde nu își mai amintea.

Cu un tremur în mâini, deschise Biblia și căută versetul din Ioan 3-16 îl citi și reciti, după care citi și versetul 17 care îi plăcu mult: ,,Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” ,,Da, Dumnezeu mă iubește și nu dorește să mă condamne ci să mă salveze, este scris acest lucru aici. Iar acum simt că ultimul meu rol s-a terminat, pentru că de astăzi înainte vreau să fiu un biet păcătos ce își caută alinarea la pieptul lui Hristos. O, Doamne ai milă de mine păcătosul pentru că sunt mai rău ca tâlharul de pe cruce.”

Trenul șuieră prelung, încetinind din viteză semn că se apropia de o gară. Damian oftă cu amărăciune privind din compartimentul în care se afla singur, gara ce se apropia și se întrebă: ,,Oare prin câte gări am trecut în viața mea? Oare câte drumuri am străbătut?” În acele momente Damian începu să înțeleagă mai bine ca niciodată că era timpul să se oprească și să nu mai continue acea alergare fără rost pe drumurile vieții.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMUL ROL/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 iulie 2020