Eugen Serea
Anti-Primăvară
Siberiile iar mi-au năvălit
În suflet, cu tristeţi să mă cuprindă,
Peste pământul viu mi-au prăvălit
Troiene-n noapte, ger să îmi aprindă…
Sub nea de-un stat de om mi s-au ascuns
Şi ghioceii marilor speranţe
Şi mugurii ce ramul mi-au străpuns
Şi visele, verzui protuberanţe…
Iar viscolul, prin şoaptele lui reci,
Îmi toarnă în auz, ca în pocale,
Străvechiul vin al spaimelor de veci,
Cu tânguiri de haite, guturale…
Mi-e sufletul, în ambele fântâni,
Sărman copil cerşind pe la ferestre
Creştinilor cu inimi de păgâni
Aripi cereşti în sărbători terestre…
Zăpada creşte, creşte tot mereu,
Şi lacrima-i doar un cristal de gheaţă,
Sălbatic ninge, fără Dumnezeu,
Atât de des de parcă e o ceaţă…
Când s-o opri, nămeţi până la cer,
În alb întemniţa-vor Sfânt Răsadul
Şi, asaltat de-atât amar de ger,
Mi-o îngheţa, până-n străfunduri, Iadul…
Din când în când, cu vuiet de Abis,
S-o prăbuşi, spărgându-se în cioburi,
Un Înger greu, un sloi de Paradis,
Ce-n brad de gând voi agăţa-ntre globuri
Să-mi amintească-n Evul meu polar
Că dincolo de ce-i în duh şi-afară
Cuvântul reveni-va-n Gest Solar
Şi va aduce, veşnic, Primăvară!
joi, 26 martie 2009


