Eugen Serea
Ingenunchere
Îngenuncheat ‘naintea Ta, în agonia gri a toamnei,
Mi-e inima o stâncă iar…Ce rece și ce tristă, Doamne-i!
Călătorit-am, istovit, pe raza de argint a lunii,
Dar lacrima din Vis de Prunc m-a scos din temnița minciunii…
Și Te-am văzut, Copil plăpând, în ieslea vitelor, pe paie,
Întreaga peșteră era un rug aprins de-a Ta Văpaie,
A răsărit Lumina Ta și cititorilor în stele
Și-n închinare au zdrobit altarele de iad din ele…
Păstori uimiți au priceput că-n fața lor stătea Mesia,
Iar Dreptul Iosif a știut ce Vas de Taină e Maria,
La pieptul ei L-a alăptat Fecioara Maică Preacurată
Pe Cel ce Inima Îi e de heruvimi înconjurată…
Când îngerii Te-au legănat pe aripi albe, de lumină,
Cântând cum numai ei o știu, cântarea slăvilor, divină,
Tu m-ai privit cu ochi adânci până-n adâncul meu de suflet,
Privirea Ta mi-a frânt din zbor înstrăinatul vieții umblet…
De-atunci aștept, îngenuncheat, ca flori de măr să se aștearnă,
Să pot cânta și eu, curat, un
– ,, Leru-i ler!” într-a mea iarnă,
La margine de Bethleem, în grajdul inimii sărace,
Mai naște-Te, o dată doar, adu-mi în lutul firii pace!