Cine ar fi fost prezent la un anumit festival de literatură dacă nu ar fi apărut distribuitorii de distincții și primitorii acestora? Mă refer, desigur, la cei răsplătiți cu fel și fel de diplome de către publicații și entități literare din diverse zone ale țării. Mulți prieteni m-au copleșit, pe lângă asta, cu întrebări legate de locul în care se acordă aceste premii. Nu voi da nume, deoarece toți doresc să rămână anonimi; odată fapta „consumată”, nimeni nu riscă să-și piardă prietenia cu vreun lider de breaslă.
Domnilor, mai bine să spunem lucrurilor pe nume decât să acceptăm ca unii premiați să fie purtați fără noimă pe drumuri. Să parcurgi sute de kilometri — unii chiar aproape o mie — pentru a ridica o diplomă în cadrul unui eveniment care, concret, nu are nicio legătură cu distincția sau cu cel care o oferă, este absurd. Dacă eu, ca fondator al revistei Sintagme codrene, decid să acord cuiva un premiu sub egida publicației mele, fie că o fac într-un avion în zbor, pe malul unei ape, în cârciuma din colț, în spatele blocului sau în redacție, nu este exact același lucru în privința valorii actului? De ce trebuie ca o revistă care premiază un poet foarte bun să-și mute protocolul la sute de kilometri distanță, uneori aproape la 1000 kilometri în cadrul unui festival complet străin de publicația respectivă?
Vă este teamă că, în lipsa acestor „pelerinaje” pentru diplome, la festivalul cu pricina nu ar fi participat decât organizatorul și vreun reprezentant al administrației locale sau județene, pregătit să țină o alocuțiune searbădă despre absenți? Probabil că da, căci altfel sala ar fi rămas goală, animată doar de un solist sau de un grup de cântăreți aduși să dezmorțească atmosfera. De ce se premiază orgolii la festivaluri care nu au nicio legătură cu ce scrie pe diplomele respective? Acesta este adevărul, domnilor: fără aceste proceduri bazate pe fală și laude reciproce, s-ar prăbuși pretextul participării. Și câți participă, de fapt? Atmosfera seamănă izbitor cu o serată comunală, unde câțiva vecini de pe uliță își prezintă unii altora creațiile, mai naive sau mai reușite. Nimic deosebit, în afară de pretenția că cei prezenți au „personalitate literară”. În rest, se adună cel mult 30-40 de persoane, iar cititorul obișnuit lipsește cu desăvârșire. Singurul public este adunat „cu arcanul” din școli sau e format din apropiați ai organizatorilor care vin de gura lumii, de teamă să nu li se reproșeze absența.
De ce credeți că majoritatea evenimentelor literare nu au priză la public, spre deosebire de manifestările artistice sau sportive? Când aduni o mână de oameni, să numești o asemenea adunare restrânsă „festival” este de-a dreptul ridicol, dacă nu chiar comic. Să vezi o fotografie de grup, cu o mână de persoane, etichetată printr-o denumire de o asemenea anvergură, oferă imaginea unui umor involuntar absolut.
Cum s-a ajuns aici? Exact cum am subliniat într-un articol precedent: din păcate, mulți scriitori nu-și văd lungul nasului din cauza aroganței. Sunt interesați doar de propria imagine în raport cu confrații, vor să se bage în seamă pe lângă autorii „consacrați”, să apară alături de ei în reviste sau în fotografii și să se așeze la mese în funcție de ranguri, titluri și fală. Pentru aceștia (fără să generalizez), un om din afara sistemului este practic inexistent. El devine vizibil doar în momentul lansării unei cărți și nu ca persoană, ci strict ca potențial cumpărător.
De aceea, indiferent de statutul dumneavoastră, este bine să priviți realitatea în față. Prezența la un astfel de eveniment depinde de criteriile breslei: fie ești invitat din interior, fie ești privit ca un anonim suspect, bănuit că vrea să se afișeze printre personalități ca simplu băgător de seamă sau lingușitor. Astfel, prezența unui pasionat autentic nu contează sau riscă să fie luată în derâdere pe la spate. Înainte de a păși într-o asemenea sală, merită să vă întrebați în ce calitate participați, pentru a nu cădea, fără voie, în derizoriu.
Închei prin a vă spune că și eu, din postura de fondator al revistei mele, voi acorda în cel mai scurt timp două premii. Nu o voi face însă prin această procedură „clasică” și lipsită de noimă. Nu voi pune premianții pe drumuri, obligându-i să parcurgă sute sau chiar aproape o mie de kilometri doar pentru a ține în mână o distincție care oricum nu aparține festivalului gazdă. Le voi trimite prin poștă sau prin curier. Este complet de prisos ca un autor să cheltuiască sute de lei pe transport pentru o formalitate care poate fi rezolvată cu eforturi și costuri minime.
Vasile Dan MARCHIȘ
poet, eseist, publicist, fondatorul revistei Sintagme codrene
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..