În biblioteca familiei, printre volume de literatură, albume, dicționare și reviste păstrate cu grijă de-a lungul anilor, Mihail-Dacian, un copil de opt ani, descoperă o lume pe care încă nu a avut ocazia să o întâlnească în realitate. Nu caută doar povești sau imagini colorate, ci încearcă să își imagineze  viețuitoarele și plantele despre care citește. Răsfoiește un atlas botanic și unul de zoologie cu răbdarea unui mic cercetător: se oprește asupra denumirilor, citește descrierile, urmărește caracteristicile fiecărei specii și încearcă să-și închipuie  cum ar arăta în realitate lumea pe care o descoperă prin paginile cărților.
Uneori, o fotografie cu un animal sălbatic îi provoacă întrebări. Alteori, imaginea unui arbore bătrân îl face să privească mai mult timp pagina. Iar întrebările apar firesc, pe măsură ce lumea din atlas începe să se asemene cu  lumea pe care o știe din poveștile mamei.
„Mamă, ai văzut vreodată un râs? Dar un lup? Stejarul acesta chiar poate fi atât de mare? Cum era pădurea când erai tu copil? Ai văzut vreodată vreun șarpe? Ai plantat vreodată vreun copac”
Pentru Mihail-Dacian, aceste întrebări sunt începutul unei descoperiri în timp ce pentru mama lui, ele deschid o fereastră către  propria copilărie.
Ea a crescut aproape de pădure, într-o familie în care natura nu era o simplă  lecție învățată la școală, ci o parte firească a vieții de zi cu zi. Tatăl ei, bunicul lui Mihail-Dacian, Mihai, a fost pădurar. Cunoștințele despre pădure nu veneau din manuale, ci din mersul prin pădure, livadă, pe  poteci, din observarea urmelor lăsate de animale, din recunoașterea arborilor după scoarță și frunze, a ciupercilor de toate soiurile, din schimbarea anotimpurilor și din respectul pentru fiecare vietate care își avea locul în acel echilibru fragil.
Pentru copilul de atunci, stejarul nu era doar o specie de arbore, lupul nu era doar un personaj din povești, iar bursucul nu era doar imaginea unei pagini de enciclopedie, erau realități ale unei lumi vii, o lume pe care generația aceea o cunoștea direct, prin experiență. Din păcate, astăzi, aceeași lume ajunge la generația următoare  de multe ori exclusiv prin intermediul cărților au înainte de toate din cărți. Desigur, mama îl duce pe Mihail-Dacian, din când în când, în pădure, încercând să-i ofere acea întâlnire directă cu natura. Dar o astfel de întâlnire, oricât de prețioasă, nu mai are caracterul firesc și permanent pe care îl avea odinioară. Păstrează, desigur, tradiția și încearcă  să o ducă mai departe, unul dintre frații mamei este pădurar,  Familia trăiește între zidurile blocurilor, într-un ritm urban care o îndepărtează, uneori fără să-și dea seama, de lumea în care, odinioară, sălășluia firesc.
Iar această diferență, aparent simplă, deschide o întrebare mult mai largă: ce se întâmplă atunci când natura, care a fost dintotdeauna una dintre sursele fundamentale ale culturii, începe să fie cunoscută mai ales prin imagini, descrieri și amintiri?
Nu este doar o întrebare nostalgică. ci una cât se poate de serioasă, de complexă, având legătură cu identitatea noastră  și cu ceea ce alegem să transmitem mai departe. Poate că una dintre marile iluzii ale lumii moderne este aceea că noi am putea trăi într-o bol de sticlă, departe de natură. Am ajuns să privim pădurea ca pe un spațiu exterior vieții noastre, iar cultura ca pe un teritoriu exclusiv al muzeelor, bibliotecilor sau sălilor de spectacol. În realitate, cele două s-au format împreună și nu pot exista una fără alta.
Înainte de biblioteci au existat pădurile. Înainte de metafore au existat  apa, păsările, anotimpurile.  Înainte ca omul să poată descrie lumea, a trebuit mai întâi să o privească, să o observe și să încerce să o înțeleagă.
Literatura nu s-a născut într-un spațiu gol, ea păstrează în structura ei urmele lumii vii și ale întâlnirii dintre om și natură. Fiecare anotimp, fiecare copac, râu sau pasăre care apare într-o operă literară poate deveni mai mult decât un element de decor: poate deveni parte dintr-o geografie afectivă, din memoria unei comunități sau din felul în care omul își exprimă bucuria, neliniștea, singurătatea ori sentimentul trecerii timpului.
Literatura română oferă numeroase exemple. Spre exemplu, î creația lui Mihai Eminescu codrul   nu este doar un loc în care se desfășoară o poveste, ci un spațiu al meditației, al eternității iar  pădurea devine aproape un personaj, un loc în care timpul pare să aibă alte legi.
La George Bacovia, ploaia, toamna, frunzele și peisajul cenușiu se apropie de neliniștea și singurătatea omului, natura nefiind nicidecum un simplu  fundal, el participând  la starea sufletească, influențând-o, nuanțând-o, transformându-se in oglinda unei lumi interioare.
Pentru Lucian Blaga, pământul, lumina, satul și misterul lumii naturale se află în centrul unei viziuni mai largi asupra existenței, natura  fiind mai mult decât ceea ce vedem.
Acești autori ne arată că natura este mult mai mult decât  ceea ce se află în jurul nostru, ea făcând parte din limbajul nostru, din imaginație, din povești.
Tocmai de aceea, atunci când vorbim despre pierderea biodiversității, nu vorbim doar despre dispariția unor plante sau animale ci vorbim și despre pierderea unor imagini, simboluri și experiențe care au hrănit cultura de-a lungul generațiilor, vorbim despre pierderea propriei noastre esențe. Un stejar nu este doar un arbore ci, este simbolul rezistenței, al puterii,  al longevității și al legăturii dintre generații. Un codru nu este doar o suprafață împădurită ci  locul în care s-au născut legende, cântece, povești și pagini de literatură.
De aceea, pierderea biodiversității nu poate fi privită exclusiv prin prisma cifrelor deloc îmbucurătoare și ele ba chiar mai mult decât alarmante. Fiecare specie dispărută, fiecare habitat modificat, fiecare peisaj pierdut poate însemna și o sărăcire a lumii  și un alt pas către pieire.
Poate că un copil precum Mihail-Dacian, care descoperă bursucul, lupul sau stejarul într-un atlas, ne pune fără să știe una dintre întrebările  cele mai importante  ale prezentului: cum păstrăm legătura dintre om și natură într-o perioadă în care tot mai multe experiențe directe sunt înlocuite de reprezentări ale lor?
Răspunsul nu poate veni dintr-un singur domeniu, problema este mult prea complexă, complicată, chiar scăpată de sub control. Cercetătorii pot explica efectele schimbărilor climatice, biologii pot vorbi despre fragilitatea ecosistemelor, silvicultorii pot descrie transformările pe care le observă în pădure și da, oamenii de cultură are însă o altă misiune.,  aceea de a ne face să simțim ceea ce trebuie protejat, de  a ne ajuta să conștientizăm apelând la suflet.
Schimbările de mediu sunt, de cele mai multe ori, prezentate prin cifre: creșterea temperaturilor, modificarea precipitațiilor, reducerea habitatelor naturale, dispariția unor specii sau fragmentarea pădurilor. Toate aceste date sunt necesare pentru a înțelege amploarea fenomenului, dar ele nu pot spune întotdeauna ce înseamnă pierderea unui loc pentru oamenii care au crescut acolo.
Ce se întâmplă cu o comunitate atunci când dispare peisajul care a însoțit generații întregi? Ce se întâmplă cu poveștile unei familii atunci când locurile despre care vorbesc părinții și bunicii nu mai arată ca în amintirile lor? Și ce se întâmplă cu un copil care învață despre o specie pe care s-ar putea să nu o întâlnească niciodată în libertate?
Biodiversitatea înseamnă varietatea vieții, dar înseamnă și varietatea experiențelor umane legate de această viață. O pădure este un ecosistem, dar poate fi și locul în care cineva a învățat să meargă pe munte. Un râu este un habitat, dar poate fi și locul în care o familie și-a petrecut verile timp de mai multe generații, un animal sălbatic este o specie, dar poate fi  și simbolul unei regiuni sau al unei povești.
Atunci când aceste lucruri dispar, pierderea nu devine întotdeauna vizibilă imediat. Uneori, ea se face simțită abia mai târziu, când oamenii își dau seama că nu mai pot transmite mai departe o experiență, când se produce o ruptură ireparabilă, iar sufletul rămâne, încă o dată, cu ceva de pierdut, Pentru a înțelege mai bine această pierdere, am căutat răspunsuri din două perspective diferite: cea a unui om de cultură, preocupat de memoria și identitatea noastră, și cea a unui specialist, un silvicultor, care privește aceste schimbări din mijlocul naturii. Prima este vocea profesorului, criticului și omului de litere Petre Isachi, din Bacău,

 Natura a fost dintotdeauna una dintre marile surse de inspirație ale literaturii. Credeți că pierderea biodiversității poate însemna și o pierdere culturală?
P.I: Eroziunea/ disoluția diversității biologice (a ecosistemelor cosmice/ terestre: poluarea pământurilor și apelor, supraexploatarea resurselor etc., a conexiunilor elementelor biotice: om, faună, vegetație/floră cu cele abiotice – sol, climă) confirmă teza că ecologia este o știință pluridisciplinară (geologie, climatologie, pedologie, hidrologie, biochimie, genetică, fiziologie, istorie, teologie, filosofie/ antroposofie etc. și, desigur, toate artele de la pictură, muzică, coregrafie, la literatură. Catastrofele ecologice ale lumii (naturale sau provocate de om) sunt, desigur, pierderi culturale irecuperabile, deoarece modifică ordinea și armonia cosmică/ terestră și, simultan, metafizica, filosofia, ecologia politică, religia și comportamentul omului.
În mod paradoxal, pentru artiști, scriitori, pictori, savanți etc., asemenea vremuri apocaliptice – specifice prezentului – sunt cele mai rodnice (problematică foarte complexă, omniprezența tragicului, absurdului etc. trăiri la limita suportabilului, haos sufletesc, moartea istoriei, Moartea lui Dumnezeu, criza economică, mitologia războiului). Studierea elementelor biotice trebuie făcută direct în natură (nu doar în laboratoare) și în permanentă corelație cu elementele abiotice: sol, climă, cosmologie. Există în acest caz pericolul totalitarismului ecologic, adică acordarea priorității Naturii față de Om – de nevoile imediate ale comunității. Permanentele conflicte ce se ivesc în construirea autostrăzilor, microhidrocentralelor, lacurilor de acumulare etc. confirmă ce repede se alunecă în ignoranță.

           Un copil poate descoperi astăzi un lup, un râs sau un stejar mai întâi într-un atlas decât într-o pădure. Cum poate cultura să păstreze legătura dintre om și natură?
P.I:Apropiind permanent școlile și universitățile de principiul ecologist: N-avem decât un singur Pământ pe care trebuie să-l cunoaștem și să-l organizăm după o gândire ecologică unitară științifică filosofic antropologică, chiar religioasă, dacă oamenii o cer. Din școli și-n același timp din familii, elevii/studenții trebuie învățați să elaboreze Proiecte concrete împotriva deșertificării, colmatării cursurilor de ape, consolidării malurilor, plantării de păduri, amenajării de grădini, parcuri etc. Estetica naturii învățată/deprinsă din copilărie creează Omul armonios, ordonat, apolinic cu sentimentul muzical al naturii, iubitor de frumos, respectuos cu Celălalt. Nimic nu apropie mai mult omul de Dumnezeu, decât estetica naturii. Nu întâmplător, Bisericile, Templele sunt construite în locuri de o frumusețe stranie. Dacă catastrofele naturale nu pot fi evitate, cele provocate de om pot fi evitate prin fapte, nu prin vorbe. Se vorbește mult în colocvii și în simpozioane, dar nu se plantează pomi, nu se îngrijesc pădurile, parcurile, grădinile. Prin fapte ajungem să evităm deșertificarea Olteniei și eliberarea orașelor și satelor de la munte de sub tirania urșilor…

Cea de-a doua perspectivă aparține dr. ing. Sebastian Cătănoiu, directorul Parcului Natural Vânători-Neamț, silvicultor preocupat de protejarea pădurii, conservarea biodiversității și găsirea unui echilibru între activitatea umană și natură. Experiența sa directă în administrarea unei arii naturale protejate  și rezultatele uimitoare pentru care îl admirăm cu toții, aduce în discuție probleme concrete.
Ce înseamnă pierderea biodiversității dincolo de cifrele prezentate în rapoarte? Cum se vede această pierdere în realitatea unei păduri și în echilibrul unui ecosistem?
S.C: Cercetările recente asupra rețelelor micorizice, care conectează rădăcinile arborilor prin intermediul ciupercilor, ne oferă o perspectivă fascinantă asupra complexității pădurii. Uneori, aceste rețele sunt comparate cu un sistem neuronal. Comparația este însă una metaforică pentru că, până la proba contrarie, pădurea nu are un creier, dar cu siguranță dispune de mecanisme complexe de comunicare și interacțiune biologică. În acest context, pierderea biodiversității nu mai poate fi privită doar ca o simplă reducere a numărului de specii ci, mai grav,  ca o deteriorare a relațiilor, a conexiunilor care fac posibilă viața în pădure.
Fiecare specie reprezintă o verigă într-o rețea de interdependențe iar dispariția uneia, nesemnificativă la început, poate generaefecte care se pot propaga în întregul ecosistem. Absența unor polenizatori afectează regenerarea plantelor, reducerea prădătorilor poate favoriza suprapopularea unor erbivore, iar dispariția organismelor care descompun lemnul încetinește circuitul nutrienților. Există și o dimensiune mai puțin vizibilă a pierderii biodiversității și anume diminuarea capacității pădurii de a face față schimbărilor. O pădure diversă, cu specii și structuri diferite, are mai multe posibilități de a răspunde la secetă, boli, dăunători sau fenomene meteorologice extreme. Biodiversitatea este, în acest sens, o formă de asigurare biologică, pe termen lung.

Ce riscăm să pierdem ca societate dacă generațiișe viitoare vor ajunge să cunoască anumite specii de plante și animale doar din cărți? Poate fi afectată și legătura emoțională dintre oameni și natură?

S.C:  Când pierdem specii, pierdem și o parte din memoria ecologică a pădurii, acumulată de-a lungul unor perioade îndelungate. Riscăm, până la urmă, să pierdem o parte din experiența de a fi oameni într-o lume vie, iar această pierdere poate deveni iremediabilă. Dacă generațiile viitoare vor ajunge să cunoască zimbrul, elanul sau ursul numai prin intermediul cărților, muzeelor și ecranelor, nu vor pierde doar posibilitatea de a le observa, ci și o întreagă dimensiune a relației pe care omenirea o are cu lumea naturală. Speciile nu sunt doar componente ale ecosistemelor, ci și parte a moștenirii noastre culturale, personaje ale miturilor, poveștilor, tradițiilor și identității comunităților. Dispariția lor poate însemna și pierderea unor legături emoționale cu natura sau a unor repere culturale, ceea ce ne poate afecta capacitatea de a ne înțelege limitele propriei existențe.

Pădurea este un ecosistem complex. Cât de important este să protejăm diversitatea speciilor pentru sănătatea pădurilor pe termen lung?

C: Trebuie să privim pădurea dincolo de copaci, ca pe o rețea complexă de interdependențe, în care speciile, fie ele vegetale, animale sau fungice, interacționează și se influențează reciproc. Modificarea unei singure componente poate produce efecte în lanț asupra întregului ecosistem și, ca în cazul plasei de siguranță folosite de acrobați, cu cât simplificăm mai mult această rețea, cu atât riscăm să-i diminuăm capacitatea de a face față schimbărilor de mediu. Diversitatea speciilor de arbori, complexitatea structurală a arboretelor și multitudinea organismelor asociate contribuie decisiv la reziliența pădurii în fața factorilor perturbatori, fie ei biotici sau abiotici.

            Răspunsul trebuie să fie mai amplu decât sugerează întrebarea, pentru că protejarea biodiversității forestiere nu se rezumă la asigurarea perenității pădurii, la perpetuarea arboretelor sau la menținerea unor servicii ecosistemice. E nevoie să protejăm biodiversitatea pădurii nu doar pentru ca pădurea să supraviețuiască, ci pentru ca ea să poată susține viața, inclusiv pe a noastră, a oamenilor care, conștient sau nu, prin intervențiile noastre, îi amenințăm adesea integritatea.
Cele două perspective se întâlnesc, în fond, în aceeași idee: natura nu este doar decorul existenței noastre, ci parte din ea.  Și poate că, după toate aceste întrebări cea mai simplă rămâne tot cea a unui copil: cum arată, de fapt, lumea despre care citim?
Mihail-Dacian  este un copil care caută natura și încearcă să o descopere. Privește imaginile, pune întrebări și încearcă să-și construiască în minte un loc pe care încă nu l-a cunoscut așa cum l-a cunoscut mama lui sau bunicii lui și asta îl supără puțin,  într-un mod inexplicabil. De ce noi nu trăim la curte? De ce nu mai există cutare sau cutare specie? De ce au tăiat copacii?
Cartea îi oferă  desigur un început, îi trezește curiozitatea de a afla mai mult. Dar între imaginea dintr-un atlas și întâlnirea cu natura există o diferență pe care nicio fotografie nu o poate elimina: una este să știi cum arată o pădure și alta este să mergi prin ea, să-i simți mirosul după ploaie, să auzi frunzele mișcate de vânt sau să descoperi urmele unui animal pe pământul umed.
Această diferență devine cu atât mai importantă cu cât lumea reală se schimbă permanent, în mod alarmant. . Dacă pădurile se fragmentează, dacă anumite specii dispar, dacă locurile pe care le-au cunoscut generațiile anterioare se transformă până când devin de nerecunoscut, atlasul va continua să păstreze imaginile, numele și descrierile lor dar ceea ce nu poate păstra însă este experiența directă a întâlnirii cu acea lume.
Poate tocmai aici se întâlnesc cele două perspective de mai sus. Pierderea naturii nu rămâne doar în domeniul biologilor sau al silvicultorilor. Ea ajunge, mai devreme sau mai târziu, în memoria oamenilor, în poveștile unei familii, în felul în care o comunitate își amintește un loc și, în cele din urmă, în cultura pe care o transmite mai departe.
De aici apare o altă întrebare, poate mai dificilă decât aceea despre ceea ce am pierdut deja: ce facem cu ceea ce încă mai avem?
Pentru că o cultură care vorbește despre natură are nevoie de o natură care încă există.Iar dacă vrem ca Mihail-Dacian să poată scrie, cândva, propriile lui povești despre păduri, râuri, animale și locuri, trebuie să-i lăsăm și lumea despre care să scrie.
Pentru că nu există cultură pe o planetă moartă.

Mihaela BĂBUȘANU

by

Referinţă Bibliografică

Nu există cultură pe o planetă moartă/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 octombrie 2026