William Blacker – Along the Enchanted Way – A story of Love and Life in Romania

„Nu-mi amintesc când am citit ultima oară o carte aşa splendid scrisă; multe pasaje m-au mişcat până la lacrimi…Sper din tot sufletul că presa noastră, cea obsedată de celebrităţi, va face o excepţie de la meniul ei obişnuit, atrăgând atenţia cititorilor asupra unei opere de literatură adevărată”, spune un comentator al reputatului „The Thegraph” din Londra cu referire la o carte scrisă despre – ei bine poate nu vă vine să credeţi – despre România!

Ziaristul cu pricina nu e singurul încântat. „Captivant”, „aproape de sufletul meu”, „farmec e cuvântul cel mai potrivit”, „umor, poezie şi pasiune”, „bine scris, cuceritor, extrem de original”, sunt calificativele venite din partea altor critici britanici.

Cum să rezişti, român fiind şi cunoscând limba engleză, tentaţiei de a o citi? Căt de rar avem ocazia de a ne vedea prin ochii altora! Şi cât de des ne sunt servite păreri preconcepute sau, mai rău, opinii bine frizate, ca să nu ne simţim cumva lezaţi!

Nu e cazul autorului William Blacker, care îşi propune în mod expres să spulbere „miturile moderne” inventate despre o Românie care nu există, emise de unii care adesea nici n-au văzut ţara cu proprii lor ochi sau care judecă doar la suprafaţă, manipulaţi de presa ştirilor de senzaţie.

După şapte ani de locuit în România – şi nu în capitală, ci în creierul munţilor, prin sate cu străzi încă neasfaltate din Ardeal, Blacker nu suflă o vorbă despre conţi vampiri, copiii străzii, câini vagabonţi sau hoţomănii ţigăneşti. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, reuşeşte să fascineze mai mult decât au făcut-o minţile fanteziste care se dedau la speculaţii elucubrante despre plaiurile mioritice. Adevărul, ca de obicei, atunci când e spus curat, emoţionează mai mult decât orice produs al imaginaţiei.

Poate că mirajul cărţii se explică prin faptul că Blacker a scris-o în mod expres pentru conaţionalii săi, pe care doreşte să-i deturneze de la direcţia greşită a opiniilor prefabricate despre România. Cu atât mai interesantă devine pentru noi, ca cititori români, incursiunea în propria noastră lume, privită parcă invers, printr-un ochean întors.

„Uneori ai impresia că-ntreaga ta viaţă converge spre un singur moment, în care cu simplitate şi claritate iei hotărârea să faci ceva care schimbă totul, definitiv”, spune eroul film la modă Avatar, atunci când ia decizia de a renunţa la destinul său de pământean, devenind cetăţeanul unei planete neatinse de virusul uniformizării. Aşa trebuie să fi simţit William Blacker atunci când, curios să vadă Europa de Est după dispariţia Cortinei de Fier, s-a oprit într-un sat maramureşean rupt parcă dintr-o realitate paralelă şi … s-a hotărât spontan să rămână acolo.

Opţiunea sa radicală de a locui la ţară pe timp nedeterminat (la stabilire, autorul n-a făcut un plan, nici cincinal nici pe vecie, şi nici provizoriu), izolat departe de confortul şi de facilităţile care literalmente i-au fost puse în leagăn, e dovada unui caracter integru şi bine conturat, cu  calităţi morale de valoare, impresionant. Cine oare, indiferent din ce mediu provine, se mai încumetă să facă un asemenea pas definitiv? Cine alocă ani din viaţă unui asemenea ideal pe care mai nimeni, nici cei mai apropiaţi, nu l-ar fi luat în serios de la bun început?

„De-a lungul drumului fermecat” – povestea unei iubiri şi trăiri în România se citeşte fluid şi fără sincope, deşi acţiunea ei nu e palpitantă ca a unui film de aventuri, ci armonios-ritmică, precum ciclurile naturii şi ale vieţilor protagoniştilor ei: ţărani maramureşeni, ţigani ungureşti, saşi ardeleni, români din Podişul Transilvaniei şi … un englez care vorbeşte dialectul din nord, îşi cumpără coasă şi cal, renovează casele celor plecaţi spre alte zări, se-ndrăgosteşte de temperamentul vulcanic al ţiganilor şi prinde gustul bucatelor şi obiceiurilor din străbuni.

Setea lui nestăvilită de a cunoaşte cât mai mult din tradiţia ancestrală îi atrage simpatia celor în mijlocul cărora s-a strămutat, dar trezeşte şi dorinţa unora de a profita de pe urma lui, respectiv animozităţi, acolo unde prejudecăţile şi autorităţile locale se tem de orice schimbare, fie ea chiar şi în bine.

Autorul, în acelaşi timp şi personaj principal, dă dovadă de curaj atunci când se aliniază datinilor locale, adoptând inclusiv portul popular, nu din dorinţa de a se deghiza, ci pur şi simplu pentru că recunoaşte că acela este modul ideal de a te îmbrăca în climatul şi  condiţiile de viaţă de la faţa locului (nu degeaba costumul cu opinci s-a cristalizat pe parcusul a sute şi mii de ani, să vedeţi ce teorie ştiinţific bine fundamentată are William pentru a salva de la dispariţie acest complement vestimentar!).

Curajul necesar adaptării menţionate în paragraful anterior este unul şi acelaşi cu curajul opunerii normelor oarbe şi absurde, care  se ploconesc mottoului „de ce să schimbăm ceva, dacă aşa a fost dintotdeauna?”. Aici personajul-autor se opune nedreptăţii, după cum îi dictează instanţa morală proprie, observând că ceva deviază de la  făgaşul echilibrului. Actele sale comportamentale sunt mai curajoase decât cele ale unora care preferă soluţia nedreptăţii, motivând palid că ar fi mai simplu de supravieţuit aşa.

E-adevărat că dă dovadă uneori de mai mult ataşament faţă de glie decât mulţi dintre localnici, dar nu-nseamnă că ar condamna pe cineva. Nu transpare nicăieri nici urmă de critică la adresa celorlalţi. Tabloul general e oricum mult prea complex pentru a putea fi ciopârţit şi tranşant în „buni” şi „răi”, „activi” şi „inactivi”, „alb” sau „negru”. Dimpotrivă, ideea că tocmai coloritul divers al lumii noastre este cel care ne conferă farmecul unic şi caracterul autentic este cea care câştigă teren.

William Blacker învaţă de la gazdele sale – un cuplu de ţărani demni şi respectaţi –  nu doar limba ci şi dedesupturile vieţii lor simple, patriarhale, ci şi acele lucruri care nu se transmit conştient, dar pe care el se încăpăţânează să le formuleze în cuvinte, spre amuzamentul celor din jur. O face, în parte pentru că asta ştie să facă cel mai bine – să scrie – şi în parte pentru că simte că dacă n-o face el, n-o va face nimeni şi, mai ales, pentru că ştie că ele, de fapt, sunt făcute pentru a fi „imposibile de spus”.

Pariu asumat, pariu câştigat! Cuceritor, ca farmecul pe care nu întâmplător l-a inclus în titlu, britanicul încăpăţânat ia taurul de coarne şi ne face cadoul cel mai frumos posibil: cel care ne redă pe noi înşine nouă, naturii noastre intrinsece, pe care n-am uitat-o, dar poate am … marginalizat-o puţin.

Dintre evenimentele care punctează viaţa obştii satului – legate de muncile agricole, de  succesiunea anotimpurilor sau de ciclul vieţii – înmormântările se remarcă în mod special nu pentru că ar fi un subiect spectaculos, ci pentru că sunt descrise cu un amestec de luciditate, smerenie, mirare şi umor delicat la care nimeni nu s-a încumetat până acum. Tonul mişcător, dar fără patetism se potriveşte ca o mănuşă tragismului şi implacabilului situaţiei. Lui Blacker îi reuşeşte fenomenalul şpagat între vesel şi trist, performanţa pe care poate doar înţelepciunea populară o poate egala: aceea de a zugrăvi neutru, dar absolut, cel mai captivant ceremonial încărcat de sensuri din viaţa comunităţii, „plimbarea imaginară”, compactă, pe fragila linie de demarcaţie dintre viaţă şi moarte, dintre spus şi nespus, dintre revoltă şi împăcare, dintre durere şi desprindere fericită.

Nu scapă ochiului său veşnic treaz nici comentariile admirative la adresa vestimentaţiei îngrijite a defunctului pe ultimul drum, dar nici eleganţa gesturilor ritualice, pline de demnitate ale familiei îndoliate, nici crescendoul tragic al bocitoarelor, şi nici sticla de horincă strecurată în sicriu, ca merindă pentru ultimul drum.

Ca probă de umor nevinovat, fără intenţie, merită exemplificată întrebarea candidă a englezului cu privire la sensul mistic şi la eventuala semnificaţie adâncă a al borcanului cu nisip în care arde-o lumânare, pe care-l vede în repetate rânduri postat pe pieptul morţilor în timpul priveghiului. Pe măsura întrebării, răspunsul ţăranului e la fel de dezarmant: „Borcanul cu nisip e util ca să nu se răstoarne sau să se stingă lumânarea”. Superb! Dovadă că nu trebuie să ne cantonăm în ezoterisme, căutându-le acolo unde nu sunt, unde e doar viaţă pur şi simplu în stare pură.

O altă mirare şi probă de foc pentru autor este cea legată de sacrificarea porcului în ogradă. Onoarea de a gusta nu doar odată ci chiar de două ori din urechea porcului Grigore, cu care apucase de fapt să se împrietenească înainte, îi e fatală bietului William. Nu reuşeşte să înghită şoriciul, lăcrimând ca un copil care refuză convertirea la canibalism, sub privirile amuzate ale maramureşenilor contrariaţi.

Sunt multe pasajele de acest gen, care fac deliciul cititorului, răspândite generos pe tot parcursul volumului de 300 de pagini, dar ar fi păcat să le divulg aici. Merită citite şi gustate pe-ndelete de cititor în liniştea propriei sale singurătăţi.

Farmecul menţionat în titlu nu e doar o figură de stil, el e interpretat chiar practic de mulţi dintre protagoniştii care-l suspectează că ar fi victima unor farmece tipic româneşti, vrăji necurate care nu sunt rare pe la noi, dar care se pare că pe Insula Albionului sunt la fel de exotice ca şi şarpele boa.

Filonul fantastic ocupă un loc de frunte în carte, intervenind pe parcurs în diferite ipostaze, sub forme şi varietăţi neaşteptate, care se pare că ne dau o notă de exotic în ochii străinilor: farmecele de dragoste, deochiul, blestemul, slujbele negre şi vrăjitoarele albe sunt elemente frecvente, pe care cititorul le întâlneşte cu surpriză în satul contemporan, de parcă ar fi coborât direct în lumea lui Sadoveanu. La fel de surprinzătoare e şi practicarea unor îndeletniciri demult uitate, cum sunt potcovarul, povestitorul satului sau făuritorul de coase, meşteşuguri care au supravieţuit pănă astăzi şi se practică pentru că e nevoie de ele, nu pentru că ar reprezenta o atracţie turistică.

Lucrurile cu care poate ne-am lăuda noi, cele legate de progres, nu-l impresionează aşa de mult cum o fac cele simple – aproape că-mi vine să le spun momentan veşnice dacă n-ar suna aşa imposibil, dar în spaţiul nostru rural, ameninţat pe zi ce trece de iminenţa uniformizării cu restul lumii, exact acesta e stadiul pe care el l-a „fotografiat”: stadiul în care vestita „veşnicie de la sat” pare a fi pe calea de a se destrăma.

Aşa se face că învăţăm de la el să valorăm iarăşi mai mult tradiţiile, natura şi înţelepciunea înnăscută a neamului. Şi da, învăţăm şi că unele lucruri încă mai trenează, că există corupţie şi rea voinţă şi pe la noi – ca peste tot – dar toate astea nu pentru că autorul ni le-ar sugera, ci pentru că reies singure, din context.

Asemeni medicilor, obligaţi jurământului lui Hipocrat, gazetarul William Blacker ia în serios regula imparţialităţii jurnalistice şi se rezumă la a observa şi a relata, abţinându-se de la verdicte, fără a judeca pe nimeni. Dar o face cu o delictateţe şi o implicare care topeşte inima oricui.

Mai presus de toate aflăm de la el cum este când iubeşti România nu pentru că eşti „rudă” cu ea, ci pentru că te convinge. Aflăm poate multe lucruri pe care le intuiam. Nu ni le spune cineva care se pricepe la ele, ci unul care le descoperă şi le colecţionează zi de zi, ca pe nişte mărgele înşirate pe aţă, cu bucuria neştirbită a copilului netarat, capabil însă a le încadra la nivel macro cu discernământul adultului, asamblându-le într-un cadru mult mai larg, raportat la lumea din afară. Blacker ni le spune toate răspicat, fără ascunzişuri sau falsităţi, cucerindu-ne din primul moment.

Spre deosebire de noi, care privim „detaliile” perene din moştenirea ancestrală ca pe un „dat”, cam demodat, dar de la sine înţeles, jurnalistul care a cutreierat lumea ştie ce anume ne individualizează în raport cu alte naţii –  simte că nu suntem comparabili cu nimic din altă parte şi, mai grav, simte că planează un pericol. El se încumetă să facă un pas în apărarea acestor valori, mobilizându-se nu doar pe sine, ci şi pe alţii.

Calităţi are multe cartea aceasta, dar poate chiţibuşul ei cel mai de preţ este acela că redă imaginea noastră într-o oglindă curată, fără patima care de bună seamă i-ar fi fost fatală dacă ar fi fost scrisă de un cronicar de pe la noi. Proverbialul calm englezesc, dublat pe alocuri de nota de umor dulce-amărui specifică britanicilor, face din această relatare un adevărat giuvaer, arareori părtinitor, niciodată jignitor. Noblesse oblige!

Ceea ce nouă poate ni se pare desuet, pueril, depăşit, revine cu avânt în atenţia publică şi ne produce acea revelaţie pe care o bănuiam, dar pe care încă n-am avut curajul s-o strigăm în gura mare: România este într-adevăr fermecătoare, e altfel, şi asta nu doar de ieri-alaltăieri, de când cineva cu talent inventiv a propagat acel slogan turistic subordonat obligaţiei de „a fi altcumva” pentru a deveni atrăgător pentru turişi, de dragul impactului forţat de împrejurări şi de împrejurimi, dar nu de prea-plinul care vine dinăuntru.

După ce am ciugulit pentru curioşi doar câteva din savuroasele detalii ale relatării, revin la mesajul de ansamblu, care face ca acest volum să nu fie uitat după prima citire, ci să bântuie mai departe prin mintea celor care au apucat să se „contamineze” cu dragostea necondiţionată a acestui autor pentru cauza aparent pierdută a unei lumi pe cale de dispariţie. Şi din nou am impresia că până aici a fost uşor tot ce am scris, ca o divagaţie de la esenţial, ca un fel de amânare de la „ruperea de nori” pe care aş dori să o provoc aici. E vorba de mult mai mult decât despre simpla poveste a unui plai cu dor, fie el şi de baladă, e mult mai profund decât sensibilizarea unor suflete receptive la frumos, la speranţă, la viitor.

Conexiunea pe care o fac eu – şi cred că şi autorul e de aceeaşi părere – e de domeniul pragmatic şi mult mai general, din păcate, la fel ca toate ideile care au schimbat cu adevărat faţa lumii. Problema pe care Domnia-sa o supune discuţiei nu e doar cea a unei lumi pe cale de dispariţie, ci a întregii lumi care se surpă, a  întregului „balast” pe care îl aruncăm peste bord pentru a progresa.

Fireşte că trebuie să fim dispuşi să facem sacrificii dacă vrem să progresăm, dar întrebarea pe care o pune autorul e mult mai subtilă: de unde ştim că progresul este cel care ni se pare nouă a fi?

Suntem dispuşi să punem la bătaie şi ultimele bastioane planetare de convieţuire paşnică dintre om şi natură în favoarea standardizării forţate, când  omul preia comanda şi natura se … adaptează (Darwin zice că se poate). Dacă da, atunci cine ne garantează că suntem suficient de „copţi” pentru a face faţă situaţiei, pentru a lua frânele în mână?

Oare natura e de acord? Dacă nu consimte, suntem suficient de receptivi pentru a capta la timp răspunsul ei? Ce garanţii avem că ţelul nostru obesedant e corect? E sigur că nu greşim atunci când pretindem că am fi deţinătorii căii unice?

Exemplu asfaltării străzilor din satul maramureşean în care autorul şi-a stabilit gospodăria după şapte ani de superbă aclimatizare spune multe. Ceea ce pentru el e un dezastru, pare a fi o binecuvântare pentru toţi ceilalţi. Expresia veştejită „neted ca-n palmă” e înlocuită cu entuziasm de „neted ca safaltul”.

„Copiii nu vor mai putea să se joace pe stradă”, argumentează William.

„Nu-i nimic, se vor juca în altă parte”, îi răspund vecinii.

„E drept, dar atunci vor fi departe de câmpul vostru vizual şi veţi începe să vă faceţi griji din pricina lor!”, argumentează William. Cu toate astea, nimeni nu-l bagă-n seamă până la momentul în care unul dintre cei mai destupaţi băieţi ai satului cade victimă unui absurd accident datorat excesului de viteză.

Şi totuşi, lumea continuă să-şi dorească „progres”. De vină sunt reclamele de la televizor, care îndeamnă la cumpărat de toate, inclusiv gheară cu braţ extensibil, pentru scărpinat spatele, aparat care vine la pachet cu un săpun lux, gratuit, made in China.

Uneori goana după progres nu se deosebeşte cu nimic de orbirea proprie fundamentalismului religios. A pretinde că urmăreşti ceva „benefic pentru toată lumea” presupune să ştii ce anume îşi doreşte fiecare şi să nu uiţi că nu toţi ne dorim aceleaşi lucruri. Chiar dacă în esenţă sunt total opuse, capitalismul şi comunismul au ceva în comun, ceva care nu funcţionează bine: prezumţia uniformizării nevoilor noastre, ideea că suntem cu toţii identici sub aspectul resorturilor interioare. Progres e un concept larg. Pas de ţine pasul cu el.

Har Domnului, nu este aşa! Tot mai mulţi sunt cei care se opun valului. Omenirea are din ce în ce mai mulţi exponenţi care, asemeni lui Wiliam Blacker sau, să zicem, eroului Jake din filmul Avatar, nu doar renunţă la „binecuvântările” modernităţii, alăturându-se populaţiei băştinaşe, ci mai au şi puterea de a explica, argumenta, de a convinge şi comunica celorlalţi motivele deciziei lor.

Închei tot cu un citat dintr-un recenzent britanic: „(…) povestea e scrisă aşa de bine, de afectuos, de delicat şi mereu interesant… m-a făcut să râd şi să plâng … e de departe cea mai bună carte pe care am citit-o despre această parte a lumii” (Jason Goodwin, istoric şi scriitor englez, născut în 1964).

Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că într-o bună zi nestematele culese de William Blacker pe traseul său încântător, printr-o Românie distilată în retortă de whisky, dar sublimată în horincă de calitate supremă, vor fi accesibile şi în traducere în română, aşa cum ar merita şi Domnia Sa, dar mai cu seamă noi toţi.

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

martie 2015

by

Referinţă Bibliografică

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: CRONICĂ DE CARTE – WILLIAM BLACKER „DRUMUL FERMECĂTOR”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 mai 2015