În legendele antice, dar și în cele ale prezentului, gâștele își au și ele locul lor! Nu sunt gâștele, așa cum se crede, păsări fără de importanță!
Spre delectarea cititorului drag, am cules unele din aceste istorii ale gâștelor în relație cu viața oamenilor, a existenței și hranei acestora.
Iată că însuși Noe biblicul, atunci când a urcat animalele în Arca sa salvatoare, gâsca a fost a doua în rândul acestora! Era deci, recunoscută valoarea nutritivă a cărnii acestei păsări.
Ca pasăre face parte din familia Anatidae, și a fost domesticită în jurul anilor 5000 î.d.Hr. Gâștele sunt de mai multe rase, între ele având-o și pe acea ”gâscă de Dunăre”, desigur, numită după zona în care exista. Altele au penele de culori diferite, avându-și numele adecvat culorilor, sau cum am văzut, după onele originii lor. Se poate crede ca tocmai această ”gâscă de Dunăre”să fi fost urcată în Arcă.
Dar Și până în ziua de azi avem ți gâște sălbatice, alături de cocori, care ne vestesc anotimpurile prin migrările lor spre țările calde în timpul de iarnă. Aceste migrări punea în mintea oamenilor vechi ideea unor noi pământuri necunoscute încă de ei. Orientările navigatorilor puteau tot așa de bine să afle direcțiile spre aceste noi locuri.
Se oare că mediul și libertatea le păstrează naturalul acestor păsări!
Apoi, din legendele gâștelor domesticite, aflăm cum, ele au salvat chiar Capitoliul Romei antice, prin măcăitul lor la năvălirea Galilor(Celților) la nii 380 î.d.Hr. Gâștele fiind păsări deosebit de atente și vigilente, – ne spune și Pliniu cel Bătrân și Strabo, privind și la un câine, chiar dacă acesta doarme, nu-l slăbesc cu privirile lor. Se poate trezi! Nu?
Le găsim și în fabulele lui Esop. Astfel avem fabula Lebăda și gâsca. În această fabulă aflăm cum un cetățean bogat, mergând la piață, și-a cumpărat o lebădă și o gâscă. Lebăda o luase pentru a-i auzi în fiecare zi cântecul ei frumos, iar gâsca o luase pentru carnea ei gustoasă. Venind vremea să taie gâsca, bucătarul s-a trezit încă de cu noapte, numai că nevăzând el bine, a prins lebăda și a dus-o la bucătărie. Aceasta prevăzându-și moartea, a început să cânte! Bucătarul a recunoscut vocea ei și astfel, cântând, lebăda și-a salvat viața.
Romanii creșteau mari turme de gâște, încât Strabo ne spune, că au fost date și edicte oficiale de înterzicere a acestora pe pășunile vitelor. Mari turme de gâște erau îndreptate spre Roma, pentru carnea lor, dar mai ales pentru ficatul lor, care era o adevărată delicatețe culinară.
Fermierii italieni, dar și cei francezi, germani, români, unguri, începuseră a le îngrășa cu forța, introducându-le hrana pe gât și împingând-o cu degetul sau cu ajutorul unui lemn rotund șlefuit bine!
Atfel, spun legendele, fermierul roman Apicius a început să îngrașe gâștele sale cu smochine(figs). În acest fel, gâștele deveniră responsabile pentru înlocuirea vocabulei vechi, ”fegatos”în ”ficatum”, deci ficatul, cum i se zice azi, tocmai de la acea smochină cu care se hrănea. Smochinele nu numai că adăugau gust cărnii, dar măreau și volumul ficatului, care ajungea până la aproape o jumătate de kilogram în greutate, chiar și mai mult, iar gâsca la 15 kg.
Egiptenii și Grecii , aveau imnuri dedicate acestei păsări, căci era în întregime folosită, inclusiv picioarele ei în formă de evantai. Era socotită un adevărat ”corn de abundență”. Și numai porcul va fi acela care, mai târziu îi va lua locul.
Dar ce era mai interesant și de apreciat era faptul că, ”pana de gâscă” ajunge a servi cancelariile vremii, scriitorii biblici și istorici, poeții, ș.a.m.d. Nu mai vorbim de puful cu care gospodinele umpleau dunele și perinile, fiind moi și călduroase pe timp de iarnă!
Aflăm că nici în cele divine gâsca nu lipsește. Amintind de ”gâsca de aur”, care o reprezenta pe Șheba cea biblică, o găsim până și azi pe turla unor biserici germane. Legendele spun că în Europa evreii au fost cei mai buni și pricepuți crescători de gâște. Se pare că tot ei au și început practica de îngrășare a acestora. Românii până în ziua de azi obișnuiesc a le îngrășa forțat, cu porumb sau păsat.
Eram copil, și o țin minte pe mama mea cum, stând jos pe un ștergar, așeza gâsca sub picioar, îi deschidea larg ciocul, apoi cu mâna dreaptă îi îndesa porumbul umezit pe esofag, presând totul cu degetul arătător al mâinii drepte. Mie mi se făcea milă de biata gâscă, văzând-o cum își răsucea gâtul, zbătându-se parcă de neplăcere. Apoi erau puse la odihnă, să nu alerge prea mult, ca să crească în greutate cât mai repede.
Cu timpul s-a micșorat această preocupare de creștere a gâștelor, acestea devenind adeseori chiar subiecte folclorice și metaforice. Prin proverbe peiorative, ca de exemplu, ”a avea minte de gâscă”, ”a avea cap de gâscă”,s.a.m.d. Și nu-s prea potrivite peiorativele, din moment ce această pasăre era întotdeauna folositoare, dovedind atenție și vigilență, așa cum o descriu legendele ei în relație cu cele ale oamenilor. Potrivit ar fi să le valorificăm adevărata sursă de hrană, pentru că, indiscutabil, deseori depășește acele preparate cu mulțimile de ingrediente folosite.
Ioan Miclău-Gepianu
2022