Graciliano Ramos și captivantul lui roman São Bernardo

            Prin anii 2000, adică atunci când pregăteam primele cărți pentru tipar, în articolul Liteatura latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios, scriam următoarele despre scriitorul brazilian Graciliano Ramos și romanul lui São Bernardo: „În galeria marilor scriitori latino-americani, negreşit că-şi are locul său de onoare ilustrul scriitor brazilian Graciliano Ramos. Iată doar una din cărţile sale prestigioase – romanul Sao Bernardo, în care înfăţişează dezumanizarea progresivă a protagonistului Paulo Honorio, omul angajat în bătălia fără menajamente pentru dobândirea averii şi pentru consolidarea poziţiei sale sociale (înjghebarea de relaţii sus-puse, căsătoria şi tot calvarul familial generat de gelozie)”. Născut în anul 1934, Graciliano Ramos este „unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii braziliene din secolul al XX-lea, un reprezentant de frunte al romanului regionalist și realist din Nord-Estul sărăcit al țării”, iar romanul lui São Bernardo este considerat „o capodoperă a prozei psihologice și sociale”.

Aceasta fiind opinia autorizată a criticilor, nu este de mirare că mie atât de mult mi-a plăcut, încât de la cumpărarea exemplarului pe care îl am în față (Editura Univers, Colecția Meridiane, București, 1971), cred că l-am citit de vreo 3-4 ori, de fiecare dată fiind captivat de simplitatea limbajului întrebuințat de autor și de superba fluență a narării faptelor, respectiv de impresionanta veridicitate  a introspecțiilor la  care recurge personajul principal Paulo Honório, un fost zilier sărac, rapace și brutal până în vecinătatea crimei, ce reușește să prindă niscaiva cheag prin muncă îndârjită („Până la optsprezece ani am muncit din greu ca să câștig cinci tostoes pentru douăsprezece ore de serviciu”), viclenie, lipsă de scrupule (acordarea scandaloaselor împrumuturi lui Luis Padilha, fiul fostului său patron Salustiano Padilha) și, desigur, prin violență (pe doctorul Sampaio, cel care nu-i plătise vitele cumpărate de la el, îl atacă pe neașteptate cu câțiva găligani din Cancalancò, il leagă, îl suie în căruță și-i ciuruie pielea cu ghimpi de cactacee braziliene), până când, „sătul de viața de țigan nomad”, pune mâna pe prospera moșie São Bernardo a nevolnicului Luis („un omuleț gălbejit, cu buzele subțiri și dinții stricați”), unde se stabilește împreună cu Casimiro Lopes, „un șchiop cu vocabular redus”, care „mânuiește bine laso-ul, cunoaște urmele, adulmecă întocmai ca un câine și e credincios ca un câine”.

Firește, n-a avut niciodată remușcări că l-a jumulit pe Padilha, omulețul scund și turtit „ca o pioneză”, care – ateu și evoluționist – manifesta, după ce Honório îl „scăpase” de moșie, „idei sângeroase și propovăduia, pe șoptite, exterminarea burghezilor”.

Romanul este scris de Paulo Honório la persoana întâi, întreprindere pentru care a încercat să aplice principiul diviziunii muncii, prin chemarea în ajutor a câtorva prieteni, cu toții mai școliți ca el, căci – după ce băgase cuțitul în Fagundes – fusese arestat și, în cei aproape patru ani de pușcărie, cizmarul Joaquim l-a învățat să citească („Avea o Biblie micuță, cum au protestanții”): părintele Silvestre cu partea morală și citatele latinești, Joāo Negueira cu punctuația, ortografia și sintaxa, Arquimedes cu culesul, Lucio Gomes de Arevedo Godim (redactor și director al ziarului Cruzeiro) cu forma literară, iar Honório cu planul cărții, elemente de agricultură și de creșterea vitelor, tot lui revenindu-i cinstea de-a suporta toate cheltuielile și de a-și pune numele pe copertă. Din diverse motive, „grupul de lucru” se destramă chiar la început, așa că Honório purcede la treabă de unul singur. Evident, se apucă de scris după moartea soției sale, lucru pe care ni-l face cunoscut în capitolul 2 al romanului: „Uite ce e: dacă eu aș ști măcar pe jumătate atâtă carte câtă știa Madalena, le-aș închega jucându-mă”…

Astfel află cititorii că „Vârsta (50 de ani, nota mea, GP), greutatea, sprâncenele stufoase și grizonate, fața roșie și păroasă m-au făcut să mă bucur de multă stimă”, că în copilărie fusese „educat” de un orb, care îl trăgea de urechi, și hrănit de bătrâna Margarida (orbul murise, dar bătrâna locuia la São Bernardo „într-o căsuță curățică”, ce-l costa „zece mil-réis pe săptămână”), că a considerat îndreptățite toate mijloacele care l-au ajutat să dobândească moșia São Bernardo și că într-o dimineață, după s-a îmbogățit prin felurite afaceri și manevre, i-a venit ideea să se însoare, deși nu-și pierde vremea cu dragostea, deoarece întotdeauna a fost de părere că „femeia e un animal buclucaș, greu de ținut în frâu”.

Judecând toate femeile după cele pe care le cunoscuse până atunci (vulgara Germana din tinerețea sa, pentru care băgase cuțitul în Fagundes, sau Rosa, dezmățata soție a retardatului Marciano, muncitor agricol metis/cabloco pe moșie) și încercând să-și zămislească în închipuire „o făptură înaltă, sănătoasă, de vreo treizeci de ani, cu părul negru” (neavând prea multă imaginație, se oprește aici!), face o vizită judecătorului de pace Magalhāes (mărunțel, cu „nasul mare, pe nas cu pince-nez”) și fiicei acestuia , dona Marcela, „un munte de om”, care „își punea prea multă vopsea pe față și folosea prea mulți ss în vorbire”.

Aici Paulo Honório le întâlnește pentru prima dată pe Madalena (contrariul tipului de femeie imaginat de el: tânără, micuță, gingașă, blondă, cu ochi mari și albaștri, care pe loc îi cade cu tronc „al naibii de mult”) și pe dona Gloria, mătușa Madalenei, „o cucoană în negru, înaltă, bătrână, slabă”.

După circa o lună, Honório călătorește în același compartiment de tren cu dona Gloria, la gară o întâlnește pe Madalena, află că aceasta este profesoară (terminase Școala normală) și primește o leafă de mizerie, devin prieteni „aproape intimi”, le vizitează tot mai des în căsuța de pe strada Conafistula, apoi face cererea în căsătorie, care – în cele din urmă – este acceptată de fată și mătușa ei, cu precizarea sinceră că nu-l iubește. Cununia este oficiată de părintele Silvestre în capela moșiei, unde Madalena o aduce și pe mătușa ei, cea care o îngrijea cu dragoste când era bolnavă (în amărâta lor căsuță cu numai două scaune, ori „își petrecea noaptea pe un scaun”, ori „se întindea pe jos”), iar a doua zi „își punea broboada pe umeri și se ducea să-și câștige existența”.

Îndată după sosirea la São Bernardo, Madalena a început, spre nemulțumirea lui Honório, să stea de vorbă cu angajații din birouri și cu muncitorii agricoli. Nu i-a plăcut din capul locului Padilha, spunând despre el că are „un suflet josnic”, dar l-a îndrăgit pe contabilul Ribeiro, un bătrân „cu maniere ceremonioase” și expresii ieșite din uz, care nu-l simpatiza pe Honório și se adresa donei Gloria cu „mult prea stimată doamnă”, iar Madalenei cu „prea stimată”. După ce Madalena se otrăvește („Pe jos erau pete de lichid și cioburi de sticlă”), dona Gloria și Ribeiro, unul după altul, părăsesc sinistra moșie São Bernardo și pleacă în lumea largă…

Reprezentând lumi diferite, prima ceartă dintre cei doi soți diametral opuși izbucnește „la opt zile după nuntă”, în faza de început pentru faptul că Madalena era trup și suflet de partea  nedreptățiților și nevoiașilor (Ribeiro, centenara Margarida, Marciano, bătrânul și neputinciosul Caetano). Apoi certurile se înmulțesc și devin un insuportabil calvar pentru sensibila și inimoasa Madalena, din pricina nejustificatei gelozii a lui Paulo, chiar dacă în cei trei ani de căsnicie li se naște un copil.

La doi ani după moartea Madalenei și citirea scrisorii de adio pe care i-o lăsase, Paulo Honório înțelege că ea „a venit aici plină de cele mai bune gânduri”, dar că ele „s-au izbit de brutalitatea și de egoismul meu”. Chiar dacă încearcă să dreagă busuiocul cu „n-am fost din totdeauna egoist și brutal”, respectiv cu „meseria mi-a dat însușiri atât de rele”, tot el este cel care pune degetul pe rană atât prin concluzia „Mi-am irosit viața prostește”, cât și prin justa constatare că „neîncrederea asta îngrozitoare”, care este urmarea meseriei, îl face să vadă dușmani în tot locul.

Sighetu Marmației,                                                                            George  PETROVAI

19-20 sept. 2026

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Graciliano Ramos și captivantul lui roman São Bernardo/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 septembrie 2026