„Să cânte piatra pentru omenire”
Pământul să îi simtă fericirea,
lăsase-aceste vorbe moștenire
Brâncuși, când împărțea, smerit, iubirea.
În palma lui și cea mai tare stâncă
dădea ca flăcăra să se aprindă,
căci el avea un sânge-albastru-n brâncă
și-l alergau prințesele să-l prindă…
Moșeau în jurul lui o nouă formă,
iar piatra le fura din ochi uimirea,
din stana-aceea albă și enormă,
ieșise, întru Spirit, nemurirea.
La zborul ei chiar îngerii se-nchină,
iar aripile li se umplu de lumină.


