Cuvintele-mi se îngustează,
să mă auzi tu mult mai bine,
ca urma care cuvântaza
a pescărușilor, reține!
Se fac și colier și clopot
a mâinilor ce-ți sunt gingașe
ca strugurii cei storși de-un tropot,
picioarelor mai pătimașe.
Și le privesc, din depărtare,
cum se adăpostesc, în tine,
și se transformă-n arătare,
ca iederile florentine.
La fel, durerea-mi suie ziduri,
de vină ești de-această trudă,
bârlogul meu e plin de riduri,
de frumusețea ta cea nudă.
Mai înainte, fuse ceața
ce îmi învăluia tristețea,
în schimb, tu mi-ai adus dulceața,
nu doar atât, ci și blândețea.
Doresc, cumva, să-ți spună ele
ce inima-mi am vrut să-ți spună
și să auzi de albăstrele
sau să-ți urez eu: „Noapte bună!”
Le mângâie, acum, obida,
ca vântul cel din totdeauna.
Mă strânge, iarăși, tiroida,
încât, de mor, îmi e totuna…
Dar vocea mea îndurerată
sau ruga mea de sânge plină
îți cere, fată adorată:
urmează-mă! Simt o angină…
Cuvintele îmi prind culoare,
iubirea ta mă înconjoară:
un infinit e-a mea salvare!
Din mâna-ți fluturi albi zburară…
https://m.poetii-nostri.ro/pablo-neruda-poemul-v-poezie-id-4272/
by