PESTE CERURI…
„Nu așteptați să primiți aripi,
ci creșteți-le voi neîncetat!”
(Gheorghe A. Stroia)
Peste ceruri întomnate,
iernile se grăbesc
să cearnă și să aștearnă
boabe de struguri,
adunând mustul
în cămările norilor,
picurând pe pământ
bachice frământări
în inimile muritorilor.
Zilelor li s-au scurtat hainele,
alergând zăpăcite,
cu trupurile dezgolite,
ascunse privirilor
de cețuri fără de margini.
Pământul mustește,
peste întinderi,
cocorii sângerii, întârziați,
cer soarelui scânteieri
din propria-i lumină.
Nopților li s-au alungit
țesăturile maramelor,
mascând în ferestre
sfioasele priviri,
căzute peste trupuri
cu atingeri de mătase.
Pe patul îmbrăcat
în jăratecul viselor,
pruncii dorm îmbăiați
în duioase cântece de leagăn.
Pe perete, în noaptea de smoală,
doar lumina icoanei
strălucește blând și tăcut,
ridicând, din mâini împreunate,
suave arome de smirnă.
Vino, Doamne, aici, lângă mine,
știu că simți până la oase
frigul ființelelor noastre,
să-ți mai aduc o pătură,
cu care să-ți acopăr iernile,
iar tu să-mi încălzești sufletul!
Vino, Doamne, aici, lângă mine,
știu că ești singur demult,
lasă-mă să-ți ofer umărul
pe care să mă plângi, să mă caini!
Fii candela mea aprinsă… peste ceruri,
întru bucuria și răsfățul lacrimii!
© versuri și pictură Gheorghe A. Stroia,
România – 27 al lui Brumar 2023
by