TREBUIE…
Mi-am spus
mereu, mereu,
că-n mine
se bat furtunile
cu valurile,
că fiecare țărm
e un vis, din care
voi ieși întreg.
Că-n mine aleargă,
precum nărăvașii
cai, gândurile
agățate de lună,
în fire de mătase.
Mi-am spus
mereu, mereu,
că-n fiecare clipă
e un titanic timp,
e încastrată veșnicia,
căreia îi căutăm
esența și nu-i aflăm
rostuirea fragilă.
Că-n mine e un mim,
care se joacă
de-a viața,
cu viața însăși,
că sabia lui de jucărie
e mai grea
și mai tăioasă decât
lama unui iatagan.
Mi-am spus
mereu, mereu,
că sunt un chip,
un chip cu
suflet de om,
căruia i-am desenat
fără încetare
zâmbete, lacrimi,
durere, întristare,
dragoste, senin,
pe care le-a câștigat
mușcând din țărâna
propriei cărni.
Că-n mine
nu vor crește
niciodată
cuiburi goale,
nu se vor tăia
copaci ori vlăstari,
nu vor intra războaie,
nu va muri nimeni,
că vom trăi
într-o singură inimă
pentru Veșnicie.
Mi-am spus,
mereu, mereu,
că sunt un biet nebun,
care speră,
încă mai speră,
că-n mine
va crește iarba,
vor înflori ghioceii,
se vor albi cerurile,
vor zbura păsări
în noaptea adâncă
cu gust de lavandă.
Că-n mine locuiește
un suflet, care
nu mi-e străin cu nimic,
care mă cunoaște,
mă recunoaște,
mă scrie în versuri
pe-o coala nescrisă
de antic pergament.
Mi-am spus,
mereu, mereu,
că sunt, dar
că trebuie să fiu…
© Versuri și grafică Gheorghe A Stroia – România, Bacău – sfârșit de Undrea


