“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite
de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru
Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut
politic creştin.” (Părintele Liviu Brânzaş)
La suprafaţă, în afara lumii „libere” fenomenul liric, literar, filosofic şi teologic par paradoxale, dar lăuntric în sufletul neîncătuşat, în spiritul libertăţii depline este o celestă antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar ateu s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase prin excelenţă, o MĂRTURISIRE mistică, fără precedent în Istorie, în Patristică, o Filosofie creştină sofianică, nemaiîntâlnită şi o Teologie ortodoxă ce purcede spre o Filocalie cu o înaltă vibraţie cerească.
La fel de paradoxal şi antinomic POEZIA creştină au urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.
În infernul concentraţionar al României Penitenciare omului creştin intrat sau rămas în comuniune cu Dumnezeu, i-au crescut tainic două aripi spirituale: rugăciunea permanentă şi poezia continuă, ambele arzând lăuntric ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind eticul şi înfrumuseţând esteticul.
Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii spre bolţile azurului sublim al revelaţiei.
S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar: poeziile au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile destul de adânci.
Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.
Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura icoanei sale.
Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul hristic.
Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.
Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.
Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.
Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.
Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.
Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.
Aşa s-au născut în infernul concentraţionar prefăcut în Agora, POEŢII CRUCII.
Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei şi a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă. Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru ceilalţi. Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurarea, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.
Prin Rezistenţa lor creştină, Poeţii Crucii s-au aprins în Luceferi călăuzitori de lumină, de har, de sublim peste întregul univers concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral.
Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în libertatea, în nădejdea, în răbdarea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa-sentinţa pătimirii, întrupată prin: ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, calvarul Golgotei Naţiei, Crucea Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Crucea suferinţei Generaţiei mistice – înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică.
“Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)
Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului al XX-lea, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.
Unul dintre marii sacerdoţi ai creaţiei mistice, care a stat alături de Radu Gyr, poetul Crucii prin excelenţă, privind spiritul filocalic şi sofianic al poeziei religioase a fost Andrei Ciurunga.
Am avut privilegiul să-l cunosc răsfoindu-i filele vieţii ultimului an şi jumătate.
L-am preţuit, l-am admirat, l-am înţeles, l-am venerat, l-am iubit şi-l cinstesc.
Andrei Ciurunga (1920-2004), Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost arestat în Noiembrie 1945, pentru articolul „Expresul”, eliberat după o lună, rearestat şi condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus preţuirea celor 4 ani de condamnare politică, dar şi interdicţia de a nu mai scrie nici măcar un vers. Cum însă “Canalul Morţii”, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al devenirii demnităţii lor, Andrei Ciurunga nu s-a ”cumințit ” şi a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă.
Pus în libertate în anul 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat definitiv în August 1964.
Îşi ia în anul 1964, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet creştin, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat prigoana şi persecuţiile în sinistrele şi fioroasele penitenciare Jilava, Văcăreşti, Gherla, Galeşu, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Balta Brăilei.
În toamna mileniului trei, la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor a trimis o solie ce s-a reflectat cu reverenţă pe Monumentul Canalului, unde la poalele Columnei era înflorit şi numele marelui poet Andrei Ciurunga, îmbrăţişat de câteva versuri înroşite din celebra sa poezie „Canalul”.
A urcat întru Luceferii creaţiei sofianice cereşti cu imnul şi smirna Sărbătorii Împărăteşti Schimbarea la Faţă a Domnului, la 6 August 2004.
Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al prigonirii lor, moment crucial în care Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor.
Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele în cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri de mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermecate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa care suie peste Carul Mare mireasma luminii serafice. Din şuvoiul cernit al Danubiului însângerat şi-a împletit lacrimile sale de foc pentru Basarabia Martiră.
După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga şi-a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin în Poemele cumplitului CANAL.
CANALUL
„Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”
(Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)
Creator genial, curgător ca o mare cascadă, temperamental ca un sacerdot, înălţător ca un pisc, fremătând de imagini între clocotiri şi revărsări, Andrei Ciurunga ne înzestrează cu autoritatea sa inefabilă – semnificaţia unei trăiri filocalice, răsfrânte din Trupul frânt, însângerat al Patriei sale smulsă din Sânul crucificat al Ţării MAMĂ.
“O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,// ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt.// O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.// Şi zornăind cătuşele comune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.// Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminţii.// Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă/ ne sunt de lipsă scuturile-acum.// Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.// Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codri şi de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu”… (Răstignire).
Mistica sa şi-a pus inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul. Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.
“Ai noştri dorm în suflet cu genuna,/ dar măna cui îi mângâie prin vis,/ că-n locul frunţii lor de totdeauna/ parcă-nfloresc petale de cais?// Un înger alb-sau liniştea se-aude?/ Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister./ Abia sunându-şi lanţurile crude/ se-nalţă toată temniţa la cer.// Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă,/ ar învia, dar încă n-are semn-/ şi crucea-ntinde braţe de osândă/ cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn.” (Înviere).
Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de aur să împlinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit un mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.
“Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine.” (Hristos a înviat!).
Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului frumos al Eroilor-Martiri, punând jalea în bocet de marş. Şoaptele inimilor de Mame licăreau ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trecea-n mireasma hlamidei de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia şi ura cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Îndurările se prefac în lacrimi de ceară aprinsă, iar rănile, devine o adiere parfumată de trandafir. Suspinele lui Iisus, ale Maicii Preacurat şi-ale Eroilor-Martiri s-au înaripat în fluturi zburând spre azurul serafic. Sutaşii, gaborii paralizaţi nu mai puteau păzea lumina prelinsă din cântarea îngerilor de sus şi a celor de jos. Cerul sfărâmase zidurile încremenitelor temniţe, prefăcând celulele în altare, zăbrelele în făclii aprinse, cătuşele în şirag de rugă, vaietele în cântări şi psalmi de bucurie. Prigoniţii religioşi, Osândiţii creştini persecutaţi păşeau în ceată pe Calea Mucenicilor spre Cer.
Trebuie să ne întrebăm permanent, pentru sufletul nostru frumos, creştin-ortodox,
pentru viaţa viitoare, pentru generaţiile de sacrificiu viitoare, ca o cuminecare de
viaţă spirituală, să ne întrebăm, să primim răspunsul şi să-l mărturisim:
– De ce Hristos este permanent răstignit?!?
– De ce Neamul dacoromân este continuu urcat pe Cruce?!?
„Mă întreb…(grăia un alt mare poet şi pătimitor al regimului ateu-carceral) va şti vreodată Dunărea ce otrăvuri ale dispreţului de oameni s-au distilat în bulboanele ei, din apropierea mării? La Salcia, la Canal, la Periprava? Mă îndoiesc că fluviul ar putea trimite în uitare (oricât de fertil i-ar fi mâlul care naşte mereu viaţă tânără) toate nedreptăţile suferite de fiii ei care au iubit-o în eternitate…” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 25)
Dreapta credinţă impune fidelitatea unei conştiinţe morale treze, pentru a împlini autoritatea Dragostei creştine, iar aceasta pecetluieşte demnitatea şi onoarea credinciosului ortodox de a sluji neîncetat ADEVĂRUL revelat, pentru a deveni LIBER, mărturisindu-l permanent prin pururea cinstire a tuturor ÎNAINTAŞILOR aleşi!
Marele Poet Andrei Ciurunga/ Robert Eizenbraun/ Robert Cahuleanu a înnobilat
Pantheonul liricii naţionale şi universale.
Cinstire lui Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
27 Octombrie 2020, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
+ Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Sf. Mc. Nestor
by