Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Gheorghe Constantin Nistoroiu: ROBERT CAHULEANU – POETUL CANALULUI MORŢII

Gheorghe Constantin Nistoroiu: ROBERT CAHULEANU – POETUL CANALULUI MORŢII

      „Frumosul românesc prin suferinţă,

      dăinuire, jertfă, cruce şi înviere este

      ataraxia marii înţelepciuni cosmice!”

                (Dan Botta – 1907-1958)

 

 

Suferinţa înţeleasă ca una dintre cele mai mari virtuţi creştin-ortodoxe, întrupată în aureola mistică a sufletului credinciosului mărturisitor peste care se pogoară harul Duhului Sfânt, conlucrează la desăvârşirea celorlate virtuţi divine, credinţa, nădejdea şi dragostea întru Adevăr, Libertate, Frumos, Iubirea de Neam, de Natură, de creaţie.

 

Flacăra Suferinţei este înteţită ca un Rug Aprins de focul continuu al RUGĂCIUNII.

 

Cele două fenomene, Suferinţa şi Rugăciunea, asociate cu faptele suprafireşti, dăltuiesc în Omul cu sufletul frumos şi curat, geniul spiritului, cu gena specifică, hărăzită de DUMNEZEU, cea a artei pure, a poeziei mistice, a filosofiei metafizico-mistice, a înaintevederii (o supraharismă a celor mai mari mistici), a înţelepciunii, a ştiinţei religioase (invenţia, descoperirea), a teologiei cu cele şapte laturi fundamentale: filocalia, isihasmul, sofianismul, terapia ortodoxă-vindecarea, facerea de minuni, martiriul, sfinţenia şi proza ca artă, cu suişul ei, eseul mistic etc.

 

Sub acoperământul acestei AURORE POLARE a Suferinţei şi Rugăciunii, s-a declanşat în omul haric, IUBIREA divină, care a revărsat în el, în creaţia sa, Cascada spiritului, de o înaltă vibraţie cerească, ce va încununa în gena hărăzită, SUBLIMUL.   

 

Aşa, s-a născut în Infernul concentraţionar ateu din România Penitenciară, Cercul isihast – Mărturisirea mistică, Paradisul mistic al POEZIEI religioase, Filosofia creştină sofianică, Teologia ortodoxă filocalică, Arta religioasă prin excelenţă.

 

La fel de paradoxal şi antinomic, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.

 

Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii spre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

 

În infernul concentraţionar al României Penitenciare, Rugăciunea permanentă, Poezia continuă, Harul preoţilor, monahilor, Spiritul jertfelnic al teologilor, filosofilor, oamenilor culţi şi de cultură ortodoxă, hărăzite Aleşilor lui Hristos şi ai Maicii Sale au salvat, au tămăduit, au convertit (încreştinat, reîncreştinat), au înnobilat şi au desăvârşit Omul creştin ortodox, în Cetele celeste ale celor persecutaţi şi prigoniţi din Gulagul românesc, aşezâdu-se mistic, FIECARE în RÂNDUL CETEI sale cereşti.

 

Aşa, ne-a dăruit Bunul Dumnezeu pe Marii Poeţi ai Crucii: Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Virgil Mateiaş, Ionel Zeană, Constantin Aurel Dragodan, Virgil Maxim, Ion Omescu, Petru Baciu, Constantin Oprişan, Vasile Blănaru-Flamură, Mihai Buracu, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dumitru Oniga, Zorica Laţcu-Maica Teodosia, Eugenia Indreica Damian și încă mulți alții…

 

Dar, cei care au încorporat întreaga Ţară, prin universul poeziei lor cu sufletul de dor şi durut, au fost Radu Gyr, Andrei Ciurunga şi Nichifor Crainic.

 

   Andrei Ciurunga a fost prin excelenţă Poetul consacrat CANALULUI românesc.

 

Andrei Ciurunga (1920-2004), s-a născut în Basarabia, în oraşul Cahul, într-o familie de colonişti germani, cu numele de Robert Esenbraun. La Cahul a urmat şcoala generală şi liceul (ultima clasă a absolvit-o la Bolgrad). Efectele războiului l-au împins cu familia la Brăila. Calvarul lui Robert poartă semnătura anului 1945, graţie articolului anticomunist publicat în ziarul „Expresul”. După eliberare, în primăvara anului 1947, lucra ca redactor la ziarul „Ancheta” (nume predestinat) din Brăila. Fără acordul cenzurii, tânărul basarabean a imprimat câteva zeci de exemplare din placheta de poezii, „Poeme de dincoace”. Un iuda l-a turnat la securitate şi astfel, redactorul Anchetei, devine anchetat în Februarie 1950, în Bucureşti. Fără probele plachetei (n-au fost găsite exemplarele), securitatea s-a folosit totuşi de volumul „Cîntece de dor şi de război”, apărut în timpul războiului la Chişinău, în care afirma, ca orice mare Român, „dreptul tuturor românilor de-a se uni într-o singură ţară.”

 

Nici nu se putea ceva mai nimerit pentru condamnare. A primit patru ani de muncă silnică. Din Capitală a fost închis la Jilava, apoi transferat la Canalul Dunărea – Marea Neagră, în lagărul Peninsula, pe care Robert din Cahul, Cahuleanu l-a transformat într-o Oază a spiritului liric religios, devenind astfel, marele Poet creştin Andrei Ciurunga, cel de-al doilea pseudonim literar, care i-a adus cununa de aur.

 

Poeziile sale au fost mai întâi grăite şi încrustate pe fruntea carpatină a spiritului.

 

Omuleţul firav ca un lujer de dovleac, mic, aproape cât o statuetă de muzeu, dar un gigant celest al spiritului, creaţiei, cu o pereche de ochelari cu 22 de dioptrii, peticele de hârtie cât cartea de joc ori mai mici, ciotul de creion cât un muc de lumânare, scrisul mărunt şi înghesuit au alcătuit marea sa OPERĂ de elaborare artistică.

 

Am avut privilegiul celest să-l cunosc, să-l înţeleg, să-l îndrăgesc, să-l mărturisesc.

 

Genialul Poet Andrei Ciurunga şi-a încununat CANALUL Gulagului dobrogean, al Suferinţei tuturor oropsiţilor politic şi religios cu LAURUL celor 55 de poeme de mare rafinament, care s-au răsfrânt peste universul creaţiei sublime.

 

Fiecare dintre poemele sale de aur, semnate Robert Cahuleanu, au fost ascultate, memorate şi transmise mai departe de zeci de ori de camarazii de chin, de dor, de rugă şi sacrificiu din coloniile – lagărele  morţii: Peninsula, Coasta Galeşului, Salcia/ Sălcica, Poarta Albă, Taşaul, Noua Culme, Periprava, Columbia ş.a.

 

În toate închisorile, în toate penitenciarele, în toate lagărele şi deportările de pe întreg cuprinsul Patriei însângerate au vibrat cu suspine de sânge, dar şi cu lumină de har poeziile celor trei Titani, Radu Gyr, Andrei Ciurunga şi Nichifor Crainic.

 

Mântuitorul Hristos L-a încredinţat ocrotirii Prietenului Său, Apostolul Andrei – Izvăbitorul dacoromânilor şi Darurilor Duhului Sfânt, care au picurat în harisma profetică a geniului, devenind a doua sa natură, firească-suprafirească.

 

Robert Cahuleanu crea într-o simplitate sacră, cu uşurinţa cu care privea, auzea, grăia, mergea, respira, se minuna, gândea, simţea, cugeta, cânta, binecuvânta.

 

Cu Potirul plin al harului pogorât de la Mângâietorul, geniul Basarabiei-Prinţesa Fiică a Dacoromâniei, şi-a motivat Poemele Cumplitului Canal (1950-1954),  darurile sacre, privilegiul cu care a fost hărăzit de Înţelepciunea divină, smulgându-l din hăţişurile dramei, din catacombele tragediei, pentru a-şi proteja fiecare vers, fiecare rimă, fiecare strofă, fiecare cântare din spaţiile deşarte ale gulagului dobrogean, care au odrăslit, au înmugurit, au înverzit şi au dat rodul lor sublim, înrâurind o Colonie, un Gulag, o Ţară şi alte meleaguri, în cântarea primului poem:

 

Aşa le-am scris

 

   „Am scris aşa cum prea puţini avură

   norocul meu de-a scrie şi de-a fi:

   neputincios în scrîşnete şi ură

   şi neînstare încă a iubi.

 

   Am scris pe brînci, pe coate şi pe burtă,

   tîrîndu-mă cu fiecare vers.

   Lumina lunii, uneori prea scurtă,

   nu prididea să mă urmeze-n mers.

 

   Dobrogea mea cu spaţii imobile

   mi-a dat iluzii de pustiu Parnas,

   şi-un vagonet de tablă, pe rotile,

   mi-a fost şi crud şi credincios Pegas.

 

   În loc de muze albe, diafane,

   venit-au iele, scorpii şi stihii

   şi-au stat cu mine noaptea de plantoane,

   otrăvuri noi să-mi toarne-n insomnii.

 

   Pe file de pământ cît o moşie

   am pus lopata – uriaş condei,

   avînd alături călimara vie

   a sângelui vărsat de fraţii mei.

 

   Am scris pe lutul roşu la Mamaia,

   pe piatra albă la Ovidiu – şi

   pe lutul negru, înmuindu-l ploaia,

   la Taşaul, în fiecare zi.

 

   Cînd spulbera în stepa largă vîntul

   cu mari primejdii pentru scrisul meu,

   ca să nu-mi zboare de pe şes cuvântul,

   puneam tampon anrocamentul greu.

 

   Aşa i-a fost sortitul să apară

   cărţii de-acum, pe care-o sloveniţi,

   şi cititor să-i fie prima oară

   frăţescul meu popor de osândiţi.

 

   Necunoscuţi prieteni de departe,

   curatei file daţi-i crezământ

   şi ţineţi minte că această carte

   a fost odată sânge şi pământ.”

 

      Poetul Dorului de Sus şi-al Suferinţei de jos şi-a scris acele poeme – psalmi, acele sfere diafane, acea polaritate între suferinţă şi sublim, acea dialectică întru pământ şi cer, acea filocalie întru apă şi sânge, acea simetrie ermetică în care fiecare vers a fost sculptat cu rigoare de diamant la flacăra sufletului – Rug aprins, cu mâna incandescentă, bătătorită, sfârtecată, încrustată în degetele noduroase ca nişte rădăcini smulse din viaţa lor, unde rănile albăstreau deja, oasele transparente.

 

                        Aceste mîini

 

   „…Hei, degetele noastre noduroase

   au pietre scumpe de rubin pe ele

   din rănile ce-ajung pînă la oase

   şi bătături în jurul lor – inele.

 

   Iar palmele ni-s aspre şi amare

   ca un ogor înţelenit de-un veac

   în care plugul s-a oprit sărac,

   putred în coarne, ruginit în fiare.

 

   Aceste mîini, îngemănate foarte,

   aşa cum trag acum acelaşi jug,

   nu ştii care coboară de la carte

   şi care-anume urcă de la plug.”     

 

 

Dorul de Basarabia şi Bucovina, rugăciunea şi duioşia de cei dragi din sânul cărora a fost smuls mişeleşte de forţele prigonitoare, atee, slugi oarbe ale samavolnicilor cotropitori de ţară, i-au pogorât peste suferinţele îndurate la muncile istovitoare din lagărul de exterminare, balsamul harului creaţiei sale profetice, marele poem al slăvirii Neamului, invocându-l pe ŞTEFAN, Marele Domn al Moldovei – Ţara de Sus şi Ţara de Jos, Marele Voievod al Creştinătăţii, care şi-a apărat Moşia, Ţara, Biserica lui Hristos, Europa, de hoardele păgâne fără Dumnezeu, de jivinele creştine profanatoare de Cruce, vreme de o jumătate de veac, pe marele său Duhovnic, înţeleptul pustnic Daniil Sihastru, care şi-a cuprins Ţara şi pe Domnul ei în rugăciunea sa de foc a iubiri de cer şi-a dragostei de Putna, sublima ctitorie a Biruitorului Ştefan şi chiar pe Buga, clopotul de o jumătate de tonă care aduna spre apărare şi izbândă răzeşii Moldovei în jurul viteazlui Voievod creştin-ortodox.

 

Daniil Sihastrul

 

   „Ajuns în vale, pe un rîu în spume,

   aşa cum scris-a pana de poet,

   bătrînul Ştefan glăsui încet

   către sihastrul ce-a fugit de lume:

 

   -Cînd am simţit pe-al ţării trup nepace

   M-am răsucit la Putna în  mormânt

   şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt

   de pe pieptarul meu, să vin încoace.

 

   Au mă sminteşte ochiul ce se bate

   sau nu-mi ajută mintea să dezleg?

   Hotarul drept vi l-am lăsat întreg

   şi aflu-acum Moldova jumătate.

 

   Vîndut-aţi oare hoardelor de-afară,

   în tîrgul vremii, una din moşii?

   Eu nu cunosc pe lume avuţii

   să-mi poată preţui un colţ de ţară.

 

   Sau nu cumva pe platoşe oţelul

   a ruginit prin sutele de ani,

   de-au spart zăgazul vechii mei duşmani

   şi-au slobozit din suliţe măcelul?

 

   De ce nu bate ceasul de vecernii

   în pieptul Putnei-clopot necuprins?

   Au taci şi tu, bătrîne? Sau ţi-au stins

   făclia vieţii, viscolele iernii?

 

   Tîrziu abia, în noaptea de cărbune,

   cu ochii grei de-atîta nepătruns,

   s-a îndurat sihastrul cu răspuns:

   – Măria Ta, eram în rugăciune.

 

   Ci nu păstra în inimă sminteală,

   că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi

   precupeţind Moldova pe arginţi,

   cum le-ai adus la cuget bănuială.

 

   Ei zac în lanţuri, lîngă hăul mării,

   şi trag în juguri puse de călăi,

   Bicele însă nu le ţin ai tăi

   şi mîna ce izbeşte nu-i a ţării.

 

   Potop cumplit de neamuri fără cruce

   se năpustesc acum spre crucea ta,

   dar în zadar se-ncrîncenă sub ea

   căci e prea sus-şi nu pot s-o apuce.

 

   Măria Ta, înseninează-ţi faţa,

   arcaşii n-au uitat să dea la semn,

   ci doar aşteaptă chiot de îndemn

   să rupă lanţul şi să ia sîneaţa.

 

   Atunci vor arde ţestele duşmane

   cu vîlvîtăi de sînge şi de fum

   şi nu va fi zăgaz pe nici un drum

   să ne oprească iureşul, Ştefane.

 

   Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă

   cît se întinde cerul-coviltir,

   să intre neamul tot sub patrafir

   ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.”

 

     Toţi marii Poeţi – Profeţi ai Neamului, începând cu Mihail Eminescu, şi-au iubit Ţara cu tot ce a împodobit-o regal şi serafic Împăratul IUBIRII – Iisus Hristos.

 

Asemeni, acestor Profeţi sofianici ai Sublimului liric, Robert CahuleanuAndrei Ciurunga, a doinit cu Basarabia, a pribegit cu ea, s-a urcat pe Golgota plângând cu lacrimi de sânge MAMA sacră, pe care i-au sfârtecat-o mercenarii răului, dar s-a luminat cu Ea –  Ţara-Regină, s-a cântat, s-a încântat, s-a rugat, s-a dorit, s-a logodit, s-a cuminecat, s-a înnobilat, iubind-o nemărginit, după Dumnezeu, Maica Domnului şi Neamul preacurat al Străbunilor, mai presus de orice ENTITATE celestă.

 

                            Ţara mea

 

   „Ţara mea de dincolo de ţară

   cu privirea umedă de jind

   te-am purtat în mine pribegind,

   ca pe-o flacără ce arde pe comoară.

 

   Încă din pruncia mea de aur

   m-am ştiut cu tine cununat,

   dar te-a vrut al ei te-a luat

   nesătula poftă de balaur.

 

   De-am strigat apoi că eşti a noastră

   tînără, întreagă şi pe veci,

   m-au închis între pereţii reci

   şi mi-au pus zăbrele la fereastră.

 

   Azvîrlit în temniţa duşmană

   gem ades, însîngerat de fier

   şi-atunci pun cîte-un crîmpei de cer

   din seninul tău – bandaj pe rană.

 

   Foamea cînd îmi cască noi abise,

   vine cîte-un pui de cozonac

   ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,

   trupul să mi-l sature prin vise.

 

   Ţara mea de dincolo de ape,

   dacă şovăi în credinţa mea,

   simt cum îmi trimiţi, vîmjoşi să-mi stea,

   toţi stejarii din Orhei pe-aproape.

 

   Cînd îmi dau tîrcoale bezne grele,

   lilieci cînd se izbesc de grinzi,

   numai tu prin noapte îmi aprinzi

   policandrul Nistrului cu stele.

 

   Zgribulit în hainele vărgate

   astăzi vîntul iernii îl ascult.

   Hora noastră a murit de mult,

   frigul muşcă tălpile-ngheţate.

 

   Dar pîndesc la drum o primăvară

   să întindem iar din prag în prag,

   hora mare sub aceşlaşi steag –

   ţara mea de dincolo de ţară.”

 

   Geniul marelui Poet al Crucii – Robert Cahuleanu, pe toată perioada Gulagului românesc, strălucea ca un Luceafăr peste comunitatea spirituală de Elită a penitenciarelor, a lagărelor şi a temniţelor, în mod expres, slăvit şi venerat, îngrozind însă, şacalii roşii care l-au trimis a doua oară după gratii, la stuf, la piatră, la roabă, la lopată, în lanţuri, în cătuşe, în zdrenţe vărgate, în scuipări, în jigniri şi în loviri.

 

Dangătul popularităţii genialului poet răsuna ca un clopot uriaş, trăznind urechile judecătorilor proletari, obişnuite cu ordinele scurte ale securităţii privind condamnarea din senin, pe scenariile pregătite din vreme, pentru condamnarea celor mai bravi Fii ai Ţării. Aşa, l-au „răsplătit” rechinii justiţiei cărămizii, pe Poetul care a pledat cu sufletul NEVINOVAT faţă de Patria sa, sfântă, cu încă 18 ani de temniţă grea.

 

                Nu-s vinovat faţă de ţara mea

 

   „La ora când cobor legat în fiare,

   să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,

   cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!  

 

   Nu-s vinovat că i-am iubit lumina,

   curată cum în suflet mi-a pătruns,

   nici că vrăjmaşii i-au prădat grădina

   şi că sutaşii coasta i-au străpuns.

 

   Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

   rotundă ca o ţară, hora-n prag,

   sau c-am primit colindători în tindă,

   cum din bunic în tată mi-a fost drag.

 

   Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

   cu tot belşugul, de la vin la grîu,

   nici c-am poftit la praznic pe oricine,

   cât m-am ştiut cu cheile la brîu.

 

   Dac-am strigat că haitele ne fură

   adâncul, codrii, cerul – stea cu stea,

   şi sfânta noastră pîine de la gură,

   nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

   Nu-s vinovat c-am îndîrjit şacalii

   cînd am răcnit cu sufletul durut

   că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii

   şi că urăsc hotarul de la Prut.

 

   De-aceea când cobor legat în fiare,

   împovărat de vina cea mai grea,

   cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!”

 

   Robert Cahuleanu şi-a adunat în Potirul sufletului mare cât o Patrie, stropii verzi ai chinului lăuntric, ai sacrificiului celorlalţi, din Dunărea albastră, peste picăturile sale de sânge, şi-ale confraţilor oropsiţi, dându-le forme diafane, proporţii cosmice, fremăntări pământeşti, înseninări cereşti, cutremurări spirituale, făcându-le astfel, propriile însuşiri, atribute alese, în care neliniştea metafizică a cutremurului sinelui s-a potolit în undele siderale a lacului mistic ieşit la suprafaţă, aşa cum ţâşneşte din marea Jertfă –  ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS întru învierea noastră.

 

Hristos a înviat!

 

   „Hristos a înviat peste şantiere

   precum peste cărbuni învie para.

   De-aici va creşte marea înviere

   ce va cuprinde – mîine – toată ţara.

 

   Hristos a înviat peste lopeţi

   abia mişcînd în mîini însîngerate,

   a înviat ca în atîtea dăţi

   să ne sărute frunţile plecate.

 

   Hristos a înviat peste spinări

   înconvoiate aprig sub povară –

   acest Hristos care-n atîtea ţări

   a fost bătut pe cruce-a doua oară.

 

   Hristos a înviat şi pentru noi,

   sau poate numai pentru noi anume,

   să ne deschidă drumul înapoi

   spre cîte-au fost – şi vor mai fi în lume.

 

   Hristos a înviat biruitor,

   cum biruind vor învia martirii,

   cînd peste zidul închisorii lor

   va creşte mîine muşchiul amintirii.

 

   Hristos a înviat peste şantiere

   să-şi dăruie Trupul Său – pîine,

   şi să vesteasă marea ÎNVIERE

   ce va cuprinde toată ţara, mîine.”

 

Suferinţa brodată pe credinţă, pe dragostea de Dumnezeu şi pe iubirea de Patrie a fost leagănul Copilăriei acestui Neam binecuvântat, brâul tinereţii lui temerare, cârja senectuţii legendare, jertfa Crucii biruitoare şi Flamura Învierii şi a Dăinuirii, chiar dacă încercările nu s-au oprit, chiar dacă cutremurele n-au încetat, chiar dacă prăpădul nu s-a sfârşit, chiar dacă jertfele continuă întrucât sunt salvatoare, dar atâta suferinţă, cutremur şi prăpăd nu s-a abătut niciodată peste Neam, peste popor, peste ţară, cu intensitatea seismică a prigoanei-persecuţii atee de la Canalului Morţii.

 

Aici e toată ţara

 

   „Pe după ziduri negre adunată,

   cum brazii şi-i adună codrul sur,

   stă ţara noastă, veşnică şi toată,

   cu temniceri şi lanţuri împrejur.

 

   Tot sîngele care-a hrănit secara

   s-a strîns aici, din cronici pînă az’

   şi arde-acum ca focul în obraz

   cînd şerpii umilinţii muşcă ţara.

 

   Aici sînt toate: doinele şi hora,

   rîsul de ieri şi scrîşnetul de-acum,

   logodnica din poză, mama, sora,

   şi carul tatii scîrţîind pe drum.

 

   Aici e toată harta ţării mele:

   un Caraiman de doruri, nevăzut,

   un Nistru care spumegă vîndut

   şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.

 

   Se rup din cartea vremii voievozii

   cu mersul şui în straie de ocnaşi,

   şi-aşa cum trec, prin mărăcini şi bozii,

   istoria se clatină de paşi.

 

   Aici e gura care cheamă plebea

   să-şi afle răzvrătirilor sălaş,

   de parcă glasul adormit la Ţebea

   s-ar fi întors pe cîmpul de la Blaj.

 

   Aici e neamul tot, ca un ciorchine

   strivit sub teascul vremii, bob cu bob.

   – Şi fierbe azi în taină mustul rob,

   să curgă slobod vinul ţării, mîine.”

 

Aşa, cum Poetul nepereche – Mihail Eminescu a fost slăvit de toţi marii Poeţi creştini ai Neamului, şi cel mai mare Poet al Crucii – Radu Gyr a fost preţuit şi iubit de toţi cei peste 100 de poeţi ai regimului concentraţionar, în mod expres de toată ţara, iar în mod imperios de genialul Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga.

 

Robert Cahuleanu a strălucit/ străluceşte prin bogăţia spiritului, prin rezonanţa sofianică, prin azurul filocalic, prin unitatea de expresie a cărei armonie şoptitoare precum rima versului şi respiraţia slovei se revarsă în sufletele Românilor ca o mare Cascadă ce înfioară şi fascinează. Mucenicul Radu Gyr şi Poetul Frumosului absolut – Iisus Hristos i-au adus privilegiul sacru al vizitei lor în tenebrele Canalului.

 

Lui Radu Gyr

 

   „Prietene de temniţă duşmană

   şi frate bun de pîine fără grîu,

   ne doare pe-amîndoi aceeaşi rană

   şi spumegînd muşcăm acelaşi frîu.

 

   Dar vîntul mi-a trimis – sau poate cerul –

   în plînsul de cătuşe, vechi şi crud,

   un cîntec nou, pe care temnicerul

   nu l-a simţit fugind de la Aiud.

 

   Cînd noaptea mă prindea de caraulă

   însîngerat de-al gîndurilor şir,

   Iisus venea la mine, în celulă,

   adus de mucenicul Radu Gyr.

 

   Trupul uita întreaga lui durere

   sub ochii calzi ce binecuvîntau

   şi-n presimţita noastră înviere

   clopotniţe din amintiri sunau.

 

   Dacă ne-au spart hotarele strigoii

   şi mulţi au luat al drumului îndemn,

   noi am rămas sub zidurile Troii

   şi sub copita calului de lemn.

 

   Cu ochii grei de flăcări şi de vise

   am strîns în traistă toate cîte-au fost

   şi-l aşteptăm în lanţuri pe Ulise

   să-i spunem Iliada pe de rost.

 

   Împovăraţi de vînturile stepei

   nu s-a oprit nici unul dintre noi,

   căci mergem înainte, sîntem jnepii

   şi nu se uită nimeni înapoi.

 

   Noi n-am gustat cotnarul la ospeţe

   şi n-am visat prin Heidelbergul nou,

   dar am urcat în pisc o tinereţe

   pe baricada veacului erou.

 

   Prietene de temniţă duşmană

   şi frate bun de pîine şi de grîu,

   îmi stai alături, rană lîngă rană,

   şi spumegăm în ham, frîu lîngă frîu.

 

   Căci eşti aproape, mîna te-ar atinge,

   şi simt căzându-ţi de sub spinul greu,

   un strop de sînge cald ce se prelinge

   şi se-mpreună sub condei cu-al meu.”

 

Acolo, în marele Istru, în Delta Danubiului şi în Marea Albastră, apa a fost botezată în epoca roşie a Canalului, cu sângele martiric,scump al dacoromânilor.

   „Aici, în Deltă, i-a fost dat şi apei să fie stropită cu sângele românilor decedaţi sau oropsiţi pe aceste meleaguri şi înmormântaţi nu în pământ ci în apă.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, p. 136)

 

Andrei Ciurunga – Radu Gyr al Canalului a transformat Golgota dobrogeană într-un Poem-Colind al pătimirii şi-al dăinuirii tuturor Românilor.

 

Mărturisirea sa de credinţă şi iubire a prefăcut-o într-o LITURGHIE a Suferinţei, a Jertfei şi a Dragostei de Hristos şi de Ţară, conferindu-i spre slujire elementele sacre: apă, pământ, sânge, trup, suflet şi cer.

 

 

CANALUL

 

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,

   aici am rupt cu dinţii din ţărînă,

   şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,

   cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.

 

   Pe aceste văi şi dealuri dobrogene

   am dat cu veacuri înapoi lumina.

   Amare bezne-am aşternut pe gene

   şi le-am gustat în inimi rădăcina.

 

   Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,

   bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,

   am presărat cu mii de oseminte/

   meleagul dintre Dunăre şi Mare.

 

   Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,

   înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.

   Să facem drum vapoarelor de mîine,

   am spintecat Dobrogea cu lopata.

 

   Istoria, ce curge-acum întoarsă,

   va ţine minte şi-ntre foi va strînge

   acest cumplit Danubiu care varsă

   pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.

 

   Iar cîntecele smulse din robie

   vor ctitori, cu anii care vin,

   în cărţile pe care le vom scrie,

    o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

      (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

 

 

Onoare, cinstire şi slăvire Bardului Crucii Neamului nostru dacoromân!

 

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

 

Duminică – 13 Noiembrie 2022

 

+ Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

 

 

Facebooktwitterby feather