Ca şi cum toamna e un penel iar ochii un tablou, ca și cum toamna e o vioară iar sufletul o simfonie, ca și cum toamna e o melancolie iar inima un murmur, ca și cum toamna e un poem iar Nichita Stănescu un ecou, iată, e toamnă…! Ce minune de penel, ce rai de tablou, ce vrajă de vioară, ce cer de simfonie, ce inimă de flacără, ce poem de vals, ce melancolie de-mbrățișări…!
Era toamnă-n miezul ei arămiu, susurat de suspinele naturii (în 2012). M-ar fi cuprins spaima înstrăinării de mine dacă n-aș fi trăit din toată ființa mea acea toamnă și-am înțeles că mă subordonez legilor naturii. Doar ele îmi arătau de ce trebuie să mă resemnez în relație cu propria-mi decadență, dacă uneori, oricât de rar, chiar și o singură dată-n viață anii mă duc după ei mirabil ca pe un car tras de o stea.…! Am întâlnit prima oară atunci pe actrița superbă de la Teatrul cu istorie covârșitoare „Constantin Tănase” din București, Monalisa Basarab. N-am știut că se va mai întâmpla însă, fără să știu, am sperat…!
Cine nu simte dureros că anii sunt încorporați inefabil în viaţă, iar viața ireversibil în ani, trece frumos prin lanurile vârstelor, fără a li se ploconi, nepărăsind şi nefiind părăsit niciodată de nicio singură secundă…, îmbătrâneşte aurit ca toamna şi nu moare…! Doar că începe să cânte cântecul celui născut în talazurile robiei destinului şi eliberat în pacea ţărmului; doar începe să audă cântecul pământului, să-l învețe și să și-l asume condiției sale de muritor armonizate cu oda vieții.
Era toamnă, altă toamnă, în 2018…, eram a multa oară melancolic spre târziul înfrigurat al unui octombrie îmbrumat, când m-am întâlnit a nu știu câta oară, dar știu a câta așteptare, emoție și drag, cu actriţa Monalisa Basarab. Infinit inexpresiv într-o rutină a efemerului, clamam intim mirarea în fața frumuseții aparținând de enigmă și nevremelnic a actriței. Avea soare în păru-i frumos, de ţi-ai fi învelit rănile ochilor cu el în inima toamnei aceleia, şi-n timpul înaintat într-un făgaş prin care el nu alearga, se oprea şi-mi cuprindea în braţe gândurile…!
Venea pe o alee la Hanul lui Manuc, unde am așteptat-o și unde ne-am întâlnit. O simțeam păşind prin inimă ca pe scenă. Suplă, fragedă, interdependentă de soare şi văzduh sufletesc, gelozită de cer că ochii îi erau mai albaştri ca el, avea glas de vioară menit să glorifice fiorul, era blândă şi bună ca luna calmă în drumul nopţii. Era peste realităţile simple, în reprezentările supreme o fată ce-acoperea privirea mea cu adevărul frumuseţii ei. Pentru a o privi deschideam mari ochii, apoi trebuia să-i închid spre a simți lunecând lumina chipului său în lăuntrul ochilor mei ca-n lăuntrul inimii…! Avea văzduh albastru în gând şi înger de aur în bătaia inimii…!
Eu spun acestea şi ne-ncetat voi spune, căci nu am nutrit niciodată nişte fantezii ce m-ar sili să tac! Eu o admir pe actriţa absorbită ca splendoarea-n crizanteme în mirajele toamnei…! Îi simt ființa sa contopită în gândul meu cu emoţia celui ce nu are nevoie să evadeze din realitate, căci a văzut frumuseţea multor toamne. Eu o respect pe actriţa fermecătoare Monalisa Basarab nu explorând excelenţele în vogă ale nimănui, ci trăind în bucuria cunoaşterii şi preţuirii unei artiste ce-şi iubeşte profesia şi bea apă vie de la un izvor conectat la sufletele noastre, ale celor ce o cunoaştem şi-i suntem cu idealul încă o umbră a ei…! Parcă te întrebi ce combustibil spiritual inepuizabil are Monalisa Basarab!?
Era toamnă atunci, la Hanul lui Manuc, iar ea, frumoasă ca toamna, frumoasă ca viaţa, frumoasă ca iubirea, mi-a adus şi mi-a dăruit un borcan cu zacuscă (ce bunătate cu gustul toamnei e zacusca şi cât de puţine gospodine mai au azi ocupaţia de a o pregăti…!). De aceea, actriţa Monalisa Basarab este, mai este încă o necrezută gospodină…, deşi tânără, frumoasă, inteligentă, cu o profesie elegantă, a celor aleşi, are pe merit dreptul deţinerii unui certificat de gospodină în plină toamnă a pierdutelor ocupaţii de aprovizionare pentru traversarea unui anotimp în care sevele pământului îşi frâng revărsarea către fructul naturii.
Frumoasă toamnă, aurită, în care literele poemelor nu pulsează-ntr-o industrie a literelor ci pe nişte clape de pian, ca nişte degete lungi, lovind lin şi contopind melancolia cu braţele, e acum în greul an 2024, al apăsărilor de sus și de jos, al dihoniei politice între oameni, al lăcomiei de putere, al bătăliilor la baionetă, sângeroase, electorale, al celor mai barbare amenințări de război interminabil, secular, rusesc…! Ar fi fost frumoasă toamna în 2024…! Melancolică și frumoasă. Doar i-am urâțit noi gala, am aruncat-o-n scenariile încăierărilor politice între câinii de la măcelărie.
Ce trist noiembrie, la jumătate, în 2024…! Noiembrie cenușiu, noiembrie rece, noiembrie târziu, noiembrie nefericit…! Noiembriele singurătății, noiembrie al pierderii sensului așteptării, noiembrie al inutilității speranțelor, noiembrie guvernant al nimicului, al nimănui și-al neundelui conturat de hotare efemere și rosturi lamentabile…!
Iar, ca și cum nu era totul decadent în viața mea cu nişte gânduri mutate din casa lor pe drumul singurăţăţii mele în doi – eu şi nimeni – după ce acum două toamne a venit Monalisa la întâlnirea de o secundă cu mine, cât să îi dăruiesc o carte, tot în centrul istoric al Bucureştilor, nemaiaducându-mi zacuscă pentru a gusta din toamnă, aducându-mi poate ultimul ei rămas bun, nu ne-am mai întâlnit de atunci niciodată…!
Și ca și cum n-am înghețat încă, agonizant de frigul dorului, e prea departe de mine acum, sunt prea departe de ea, de Monalisa…! Drumul dinspre unul înspre altul nu mai există, există numai drumul nesfârșit, dintre unul și altul. Doare când moare magia prieteniei a doi oameni ce s-au respectat și când încremenește grația sentimentelor lor. Prietenia este ruptă, respectul și admirația nu mai vibrează, de-acum a murit în lăuntrul lor statornicia și locuiește-n sufletele goale de ei nepăsarea unuia de celălalt.
Noiembrie melancolic, ceremonialul frisoanelor, noiembriele frigului, noiembriele umezelii, noiembrie…, chemare la realitatea de care ne dezicem în fiecare secundă din viața noastră căci trăim în timp ce murim…!
Iar, ca și cum nu era destul pustiu, azi eu și actrița Monalisa Basarab nu mai trăim spre-a fi unul loial celuilalt…, toamnele de altădată ne-au uitat, nicio toamnă de acum nu ne mai cunoaște…!
(Aurel V. Zgheran)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..