Am ajuns la Ziua Universală a Iei cu o emoție pe care nu o pot așeza ușor în cuvinte. Nu am purtat doar un costum popular. Am purtat, pentru câteva ore, sufletul unei femei românce pe care nu am cunoscut-o, dar care, cu peste o sută de ani în urmă, și-a plecat ochii peste pânză și a cusut, fir cu fir, o parte din lumea ei.

Costumul meu vine din zona Târnavelor, din Cetatea de Baltă. O ie veche de peste un secol, salvată din uitare și restaurată cu grijă de Anca Maria, una dintre acele femei rare care au harul de a repara nu doar pânza, ci și memoria. În mâinile ei, aceste cămăși sacre, trecute prin timp, prin tăceri, prin cine știe câte îndurări, primesc din nou lumină.

De câte ori îmbrac această ie, simt că nu mă îmbrac doar pe mine, ci readuc la viață sufletul femeilor harnice care au cusut, au spălat, au frământat pâine, au crescut copii, au așteptat bărbați întorși de la câmp, de la război sau de pe drumuri grele. Femei care nu au scris cărți, dar au scris istorie cu acul. Nu și-au semnat numele pe hârtie, dar l-au lăsat în pânză, în altiță, în fir, în răbdare.

Ia nu este un obiect. Nu este o piesă de port pe care o scoți dintr-un dulap pentru o fotografie. Ia este memorie purtată pe trup. Este istorie în pânză. Este o formă de conștiință. Este rugăciunea tăcută a femeii românce, cusută nu cu grabă, ci cu credință, cu dor, cu rânduială și cu o frumusețe care vine din miezul neamului.

Poate de aceea, atunci când o porți departe de țară, în Canada, într-un loc plin de verde și lumină, ia nu mai este doar veșmânt. Devine mărturie. Devine legătură vie. Devine felul tăcut prin care România se ridică din nou în tine și spune: sunt aici, nu m-am pierdut, am venit cu tine.

La Westfield Heritage Village, în ziua dedicată iei, această emoție a prins chip. În jurul meu erau femei, copii, costume populare, brâie, catrințe, flori, zâmbete, cântec și dor. Pentru câteva ore, tradiția nu a mai fost o vorbă frumoasă, ci o prezență vie. Am trăit frumusețea ei nu ca pe o amintire îndepărtată, ci ca pe o trăire împărtășită.

Evenimentul, organizat cu sprijinul Consulatului General al României la Toronto și al Asociației ARTA / Arts4People Movement, a adunat comunitatea românească într-un spațiu în care portul, cuvântul, muzica și bucatele de acasă au vorbit împreună despre ceea ce suntem.

Doamna Oana-Raluca Gherghe, Consul General al României la Toronto, a rostit un cuvânt cald despre păstrarea identității românești în diaspora, despre continuitate și despre legătura vie dintre România și românii care trăiesc departe de țară.

Gabriela Covaci, cunoscută pentru implicarea ei în păstrarea limbii, culturii și tradițiilor românești în comunitatea românească din Canada, a vorbit cu multă căldură despre familie, rădăcini și moștenirea primită de la bunica ei din Făgăraș. Purta o ie cusută de bunica sa și o trăistuță roșie, țesută, care părea ea însăși o mică inimă de pânză. Mi-a rămas în suflet gândul pe care l-a împărtășit, tot din înțelepciunea bunicii: că în trăistuța omului se adună faptele bune pe care le face omul în viață și cu ele pleacă dincolo. O imagine simplă, țărănească și adâncă, în care credința, bunătatea și memoria se așază firesc una lângă alta.

Un moment aparte a fost prezența unei invitate din comunitatea indigenă, care a recitat o poezie și a vorbit despre bătrânii înțelepți ai neamului său. Ascultând-o, am simțit că tradițiile adevărate se recunosc între ele. Popoarele care își cinstesc bătrânii, pământul, semnele vechi și memoria au o limbă comună, chiar dincolo de cuvinte. În acea întâlnire discretă dintre ia românească și înțelepciunea unei alte culturi, s-a așezat un respect curat pentru rădăcini.

Apoi a venit muzica. Vasile Simion Ciobanu, cu taragotul său, a umplut locul de dor românesc. Sunetul taragotului nu a cântat doar melodii, ci a deschis porți: spre sate, spre nunți, spre duminici de demult, spre drumuri de țară și case cu prispe. Alături de fiul său la acordeon, muzica a devenit bucurie împărtășită. S-a făcut horă, iar hora aceea, în mijlocul Canadei, a avut ceva din rotirea veche a neamului nostru: oameni prinși de mâini, pași comuni, inimă comună.

Au fost și gusturi de acasă, aduse de Casa Română: poale-n brâu, cozonaci și alte bucate cu specific românesc. Pentru că tradiția nu trăiește doar în port și cântec, ci și în masa așezată cu drag, în mirosul de cozonac, în pâinea dulce, în bucuria de a împărți ceva din România cu ceilalți.

Pentru câteva ore, am trăit frumusețea tradițiilor românești cu tot ce au ele mai viu: veșmânt, cântec, joc, hrană, cuvânt, comunitate. Am simțit că România nu este doar un loc de pe hartă, ci o lucrare lăuntrică. O porți în limbă, în inimă, în gesturi, în felul în care îți legi brâul, în felul în care intri în horă, în felul în care atingi pânza unei ii vechi și știi că acolo, în firele ei, cineva a iubit înaintea ta.

Ziua Iei de la Westfield Heritage Village nu a fost pentru mine doar o sărbătoare culturală. A fost o întâlnire cu femeia româncă de altădată. Cu mâinile ei obosite și sfinte. Cu răbdarea ei. Cu frumusețea ei neștiută. Cu tăcerea ei transformată în semn.

Și poate acesta este miracolul iei: că o femeie coase, peste timp, pentru o altă femeie. Una nu știe că va fi purtată cândva, departe, peste ocean. De unde să fi știut ea, femeia aceea din zona Târnavelor, că lucrarea mâinilor ei va ajunge, după mai bine de o sută de ani, până la Toronto? De unde să fi știut că firul trecut prin ac, într-o casă românească de demult, va lumina cândva o zi de vară canadiană?

Cealaltă nu știe numele celei dintâi. Dar între ele rămâne firul. Iar firul acesta nu se rupe. El leagă trecutul de prezent, țara de diaspora, femeia care a cusut de femeia care poartă.

Ia nu este doar un veșmânt. Este istoria noastră cusută cu acul. Este iubire recuperată. Este respect sacru adus la viață.

20 iunie 2026
Carmen Oltean

by

Referinţă Bibliografică

Ia, sufletul cusut al femeii românce/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 iunie 2026