Filolog pregătit în una din universitățile românești de prestigiu, la Timișoara, desăvârșit profesionist și cunoscător al mediilor cultural și educațional, atât din mediul rural, cât și din mediul reședinței de județ (Slatina), inspector școlar, Constantin Voinescu, care semnează cu modestie doar cu inițiala prenumelui, este un scriitor dotat și consecvent, autor de romane, proză umoristică,versuri, epigrame, însemnări de călătorie și portrete literare. Colaborator la periodice naționale și regionale, editează revista de cultură „Olt Art” și a mai publicat , în perioada 2002-2013, volumele Dau cuvântul și stau jos , Bomba lui Țeparu, Oameni care au fost (titlu folosit și de Nicolae Iorga, cu vocabula „cari”), Facă-se voia Ta!, Țepigrame, Teleleu prin Europa, Sărutul interzis.

Cartea are douăzeci și șapte de capitole, scrise sub forma unor dialoguri și reproduceri ale gândurilor personajelor, povestitorul încercând să prezinte echidistant faptele și ideile eroilor, fără să exprime direct repulsia și condamnarea faptelor abominabile și instinctelor unor falși eroi ai vremurilor dictaturii comuniste. Această necesară detașare, caracteristică oricărei opere destinate să convingă, să fie credibilă, exclude împăcarea cu nedreptățile, abuzurile și crimele comise în numele unei egalități imaginare și unui viitor utopic, doar o lectură superficială ignorând atașamentul puternic al autorului cu idealurile de umanitate și atitudinea de respingere categorică a unei ordini impuse de ocupație.
Cu excepția cititorilor foarte tineri, care nu au aflat decât din relatările părinților și, mai ales, ale bunicilor, despre ororile unui regim tiranic, care a răsturnat valorile, prin destituire, lăsarea fără locuință, avere și serviciu, deportare și trimiterea la închisoare, înlocuindu-le cu indivizi de strânsură, nemernici, bețivi, persoane imorale și agresive devotate noului regim impus din răsărit, publicul care a cunoscut anii terorii totalitare va recunoaște personaje și situații care pot părea, azi, incredibile, de domeniul ficțiunii.
Copilul care vede sau aude aude cum bunicul este ridicat de acasă, până cedează pământul care îi aparține, întâlnește oameni și colegi de clasă care îl acuză că e „dușmanul poporului”, nu este făcut pionier, precum ceilalți, și amenințat că va fi stârpită orice urmă de „exploatatori ai poporului muncitor”, ajunge să simtă copleșitoarea presiune a regimului „cel mai drept” (comparat, ironic, cu comuna primitivă) și mai târziu, fiind întâmpinat, ca absolvent de facultate, de satrapii „noului ev” roșu, ajunși președinți de CAP, activiști de partid și în toate funcțiile de conducere, care pretind că profesorul datorează totul partidului comunist și că trebuie să facă politica partidului, cu amenințarea că altfel va suporta consecințe grave.
Fapte care par astăzi desprinse din filmele SF sunt relatate cu umor, care uneori este haz de necaz, spre exemplu cum păcăleau activiștii conducerea județeană de partid, înțeleși cu nomenclatura satelor, ca să facă un ospăț cu carne de vițel: animalul era declarat bolnav sau accidentat, urmând sacrificarea și împărțirea prăzii celor care erau astfel cumpărați să ascundă evenimentul. Altă imagine, trăită de profesorii, medicii și inginerii din mediul rural, era a obligării lor de a încheia contracte de porci, inclusiv dacă locuiau la bloc, o absurditate originală a comunismului românesc, situație soluționată prin cumpărarea din târguri a porcului astfel „crescut”, primarii raportând „conducătorului suprem” creșterea șeptelului, implicit a nivelului de trai.
Apartenența la zona geografică a Banatului, unde autorul a copilărit, implică transfigurarea artistică, pornind de la realitate, a deportării „elementelor dușmănoase” și a germanilor după război, în Siberia sau în Bărăgan, act de o mare cruzime, autentificare a politicii sub lozinca „totul pentru binele omului”, de fapt cu intenția exterminării celor mijlocași, chiaburi, etnici germani și neaderenți la infernul roșu, a celor care ascultau posturile de radio Europa liberă și Vocea Americii, așteptându-i pe americani să salveze țara și democrația.
Evenimentele sunt prezentate din perspectiva copilului care îl aude pe bunic comentând realitatea, care vede cum îi dispar colegii de școală sau asistă la năvălirile unor barbari care caută bani, documente, cărți interzise de regim, în timp ce se șterg de noroi pe covoarele curate, scuipă pe jos și vorbesc murdar cu gazdele, mai rău decât orice ocupant lacom și brutal, fără milă și fără Dumnezeu.
Perspectiva este, în capitolele următoare, a omului matur, obligat să suporte privațiunile regimului și încercând să supraviețuiască într-o lume absurdă.
Două lumi ireconciliabile sunt prezentate în roman, „omul nou” nefiind capabil să înțeleagă sentimentele și nici arta. Astfel, adjunctul șefului de post nu poate pricepe de ce nemții determinați de cruzimea regimului să plece în Germania au, pe obraji, „lacrimi mari cât bobul de rouă”, „că doar s-au dus de unde au venit bunicii lor și poate că o duc și mai bine” (p.33). O femeie „nouă” comentează interpretarea muzicală a unor capodopere universale: „Iar zdrăngăne burjoiul la pian fel de fel de cântece apuse, ca să deruteze poporul de la drumul arătat de partid, se auzea glasul răgușit de tutun al Didinei, o bașoldină în halat înflorat, legată mereu la cap cu un prosop flaușat și încălțată cu papuci împletiți din foi de porumb” (p.40).
Obligarea țăranilor de a renunța la pământuri, impunerea unor cote insuportabile, serviciul militar fără nicio noimă, defilările organizate cu fast, pentru plăcerea înaltei nomenclaturi, în majoritate semianalfabete, retragerea părinților povestitorului la țară, în speranța că vor putea supraviețui și că vor scăpa de urmărirea activiștilor, păstrarea unor credințe și obiceiuri străvechi, contrare noii ideologii (adunarea călușarilor în curtea fostului lor șef), vizitele scriitorilor în țară și chefurile aferente, sunt prezentate cu talent și aplomb în acest roman.
Capitole distincte sunt dedicate prietenelor și colegelor timișorene de facultate sau vecinelor de cartier, care pleacă, împreună cu familiile, în Germania (Kriemhilde și Svetlana), în Israel (Sarah), în Africa (Erzsebeth), nemaiputând îndura persecuțiile etnice, sociale sau religioase. Aceste pagini conțin secvențe pline de poezie, sentimentele prieteniei și iubirii fiind specifice vârstei tinereții și studenției. Mai apare aici chipul unui mare profesor de la Universitate, care deslușea studenților adevăruri care păreau să fi fost șterse de noua orânduire, dar care au rezistat peste deceniile de întuneric.
Interesantă este prezentarea trecerii (tranziției) care urmează după decembrie 1989, restituirea proprietăților fiind tot în mâna și sub reglementările vechiului regim. Un dialog între proprietarul de drept refuzat și noile autorități (după lozinca „nu ne vindem țara” și mențiunea ironică „minerii sădind cu gingășie flori în fața Teatrului Național”): „tata, domn, întrebând politicos, Nici pădurea nu mi-o dați, domnule primar?, primarul cu fața umană Care pădure?, să ți-o dea acela cu papion, de l-ai votat (n.m. Ion Rațiu, candidat la președinția României), De unde știți?, Știm tot, corul de emanați, Sunt niște golani, să-i lăsăm să fiarbă în suc propriu…” Acestea sunt ultimele rânduri ale cărții, lăsând, ca o „opera aperta”, să mediteze cititorul asupra continuării unui „socialism cu față umană” sau a ivirii unui „capitalism sălbatic”, formule preferate tot de oamenii „noi”.
Nu orice prozator are capacitatea de a scrie o operă credibilă, pornind de la documente și mărturii din sfera realului, Constantin Voinescu reușind, în plus, să creioneze caractere veridice, scene pline de savoare și să înlănțuie logic evenimente și idei specifice unei epoci triste și revolute. Ca o concluzie: întunericul unor vremuri apuse încă nu și-a irosit, în memorie, prelungitele valuri.
Această apariție editorială a scriitorului Constantin Voinescu denotă, pe lângă t talentul nativ de romancier și umorist, o evoluție în planul construcției, desfășurării e v evenimentelor, al caracterizării personajelor, ca și în domeniul formulei narative și al r reproducerii în manieră originală a dialogurilor, gândurilor și reflecțiilor auctoriale.
Corneliu Vasile

by

Referinţă Bibliografică

Imagini din trecutul uitat și realitatea tranziției: CONSTANTIN VOINESCU, Mai mult ca trecutul, Caracal Editura Hoffman, 2014/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 februarie 2017