ÎN DIALOG CU INIMA… ION N. OPREA

Scriu. Fac istorie cu gândul la limba română, visez România străbună…

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

 Ion N. Oprea: Sunt fiul lui Neculai și Catinca Oprea din Priponeștii de Sus, județul Galați, Tutova la naștere, penultimul dintre copiii lor, Nică, Nică fără de frică, bun de toate la noi în gospodărie, până a merge la școală, neastâmpăratul și însoțitorul lui Neculai, fratele mai mic,din primăvară și până toamna târziu, mai întâi la păscut și plimbat gâștele, oile cu mieii, dus vaca la cireadă dis-de-dimineață, apoi la însoțit boii la iarba de pe haturi, în timp ce tata și cu mama, cu cele două surori, aflate acasă, în prag de măritiș, dădeau zor fie la însămânțat, prășit popușoii, la tăiat via, cotorâtul butucilor, săpatul sau prășitul printre rânduri, până sosea vremea culesului. Culesul viei, a poamelor din livadă, bătutul, adunatul, uscatul și pusul la cămară a nucilor, a povirlei din prune și perje duse la cămară, alături de ceea ce trecuseră prin lozniță, cu folos și pentru noi cei adunați la depănușatul sau dezghiocatul porumbului, că după ce sosea iarna, nu numai că începea școala cu pregătirea lecțiilor. Cu  domnul Ștefan Baștă, învățătorul nu era glumă, nu știai să răspunzi la istorie ori la gramatică, te invita să stai oleacă-oleacă pe coji de nucă sau, ca pe timpul lui Creangă, făceai cunoștință cu calul bălan sau cu varga la palmă, lucru  care nu mi s-a întâmplat niciodată, dar mă uitam, oarecum înfricoșat, la ce i se întâmpla Linei, Linei Chițiga, fata luată „de suflet”,  a lui Pavel Doru, de peste pârâu, repetenta, cum o „dezmerdam”, care era mereu pedepsită…

Începea școala, pregăteam serbarea pe care numai domnul știa când o să fie, iar eu, ca monitorul an de an în clasă, trebuia să fiu în mai toate, în piesa de teatru, la recitări, dar și la cântece, ca cel care, părintele Constantin Pricopescu, la religie și educație cetățenească, spusese că aș fi bun să devin preot…

Acasă, iarna, printre alte preocupări, cum văzusem la unu la altul, după ce o ajutam pe mama la pregătitul a ce era necesar,  la împletitul mănușilor și ciorapilor, a flanelelor din lână țigaie sau țurcană, trebuitoare pentru noi ai casei dar și pentru ostașii care erau pe front la Odessa,apoi  la Cotul Donului sau la Stalingrad – cum spunea ea -, la ce se cerea și aștepta   războiul de țesut, că în întâmpinarea Paștelui visam alte cămeși pe noi, din inul și cânepa din toamna trecută, un alt covor de pus jos, chiar la intrarea în chiler, că dacă se desprimăvăra voia mama alte țoale în casă, după care îl ajutam și pe tata. La  făcut noi cepuri la butoiul cu vin început, la răsucit  frânghii pentru vitele din saivan, la scos și pus în platformă gunoiul din grajd sau din cotețe, de la vite, porci, oi și găini, că între timp se aduna altul și mereu tata împreună cu mine – bărbații casei – aveam preocupările noastre…

Nu mai vorbesc de grija pe care o aveam ca cel care eram cel mai bun și la orele de lucru manual și desen, la școală… La desen, mă învățaseră surorile cum să folosesc geamul ca să prind contururile la ce proiectam, la lucru manual, ajutat sau mai mult încurcat de Neculai, cel mic, realizam și prezentam diferite obiecte, ștergători pentru  ce purtam în  picioare, din foi de la știuleții de porumb, pălării de paie, ba și un fel de caschete, că visam să devin ofițer, să fiu acolo pe front, nu din paie de grâu sau secară împletite, ci din ceva în genul pălăriilor din paie de orez, cum purtau unii de pe la primărie, dar prinse, cumva, cu o anumită sfoară, obținută din ghemele de la mama, de la covoare și albiturile noastre în așteptare.

Ce să mai spun? Devenisem, cu lucrul manual, și cel mai priceput cizmar al casei. Pentru că vremea pantofilor de-a gata și a cizmulițelor trecuse și la modă erau opincile și la Priponeștii de Sus, eu confecționam din pielea de la porcii și vitele sacrificate acasă, cele mai acătării încălțări, măsurat, croit, găurit,pus nojițele, aranjat vârfurile și rotunjit spatele, ce mai – foarte acceptate la datul  pe gheață, de la noi, din fața porții, până jos în gardul lui moș Ghiță Păscaru care nu ne certa că eram buni colegi și tovarăși de vrednicie copilărească cu băieții lui, cu Costică și Neculai, finul, cam de-aceeași vârstă.

Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Ion N. Oprea: Cu domnul Baștă, în frunte, imediat ce sosea primăvara ne ocupam de săpatul, prășitul, desfundatul  pământului din grădina școlii, unde florile, dar și legumele, ordonate strat cu strat, cum măsura dânsul, nelipsit cu sfatul, priceperea și exemplul personal, întrecea de multe ori ce aveam acasă, la tata în grădină. Aveam cu ce și pentru ce îl tachina pe tata, când simțeam  că e bine dispus.  „Dacă Domnul vostru are timp să gâdile ceapa!”, zicea tata, scuză pentru ce nu făceam acasă dar aveam modelul.

După modelul și schițele Domnului nostru învățător care ni se părea un desăvârșit – că avea la bază și niște cursuri de aplicații, un fel de pedagogie practică – am participat noi și la sădit  arbori de pădure,pentru plantația  în câmp, lângă școală, unde voia  să realizăm și un parc al eroilor căzuți acolo în răsărit.  Învățătorul nostru era și ofițer în rezervă, cu grad de căpitan, tare mândru duminica, el dar mai ales noi, puștimea, care de pe marginea drumului urmăream cu privirea, când în haine festive,  își conducea premilitarii cu cântece –Treceți batalioane române Carpații sau Ardealul-Ardealul – către biserică, la slujba de dimineața. La biserică, lângă care, tot împreună cu el, am plantat pomi fructiferi pe o porțiune care era imașul satului, devenită mai târziu livadă a CAP, astăzi și dânsa plecată aproape în totalitate cu domnul, la Domnul. Adică a cam dispărut.

Aproape nimic din livada cu pomi, nimic din începutul de pădure din care mai sunt câțiva copaci, dar s-a ridicat un monument închinat Eroilor neamului, dintre ei numărându-se și soldatul Dumitru N. Oprea, fratele meu, primul copil al tatei, căzut la Buzău în 1944, în retragere, și Vasile I. Matei, un cumnat, mort pentru patrie în încercuirea de la Cotul Donului, și ca ei, alți și alți consăteni, jeliți de mame și tați, de soții, iubite, prieteni, pentru care domnul Baștă, la școală, în clasă, ne învățase și aranjasem „Colțul eroilor”, cu fotografiile lor ori numai cu numele lor scris pentru cei care nu ajunseseră la vreun fotograf, unde aprindeam lumânări, candela și către care, cu mâinile împreunate a rugăciune, priveam, spunând Tatăl nostru, dimineața, la începutul orelor de clasă.

Din asemenea stări, firește dacă nu s-a născut scrisul meu, ca  literatură,  măcar l-a anticipat… Nu am să dau vina pe mama, neștiutoarea de carte, dar care, seara, la lumina mică a lămpii căreia îi lipsea gazul și făceam economie până și  la fitil, că nu se mai găsea la cooperativă ori la David-Olaru, Ghiță  Baștă sau Petculescu, particularii satului, ne spunea niște basme cum n-am auzit nici din gura lui Domnul, dar ce gânduri m-au purtat când am citit și recitit, singur,  „Amintiri din copilărie”, precis s-a aprins, de acolo fitilul de care aminteam.   Că-mi ziceam, câte  aș avea și eu  de pus pe hârtie dacă aș avea-o, și pentru că n-am avut hârtia la anii copilăriei, încercarea și ceva confirmat a venit ceva mai târziu, care tot de povestit este. Eram la liceu, la Bârlad și la un concurs de compunere literară , pe o temă dată, la care am participat,  am scris despre moartea fratelui meu, Dumitru, undeva la Buzău, cum spuneam. După câteva zile, prin curte, într-o pauză, m-am întâlnit și m-a oprit fostul coleg Leibovici Bernard, cunoscut în literatură cu pseudonimul Lucian Raicu, care făcând parte din juriul acelui concurs, mi-a confirmat că am realizat cea mai „încântătoare lucrare”…

Spusele sale pentru mine au fost o confirmare că undeva, în mine, ar exista o scânteie care ar trebui exersată. De fapt, Raicu mă întâlnise și la gazeta de perete a clasei cu niște versificări cărora eu le spusesem: „Odă lui Stalin” . O confirmare, repet, că la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, ca elev, la un alt concurs, tot pe o temă dată, despre cum am să—mi petrec vacanța de paște, profesorul îmi decernase cel mai frumos premiu din clasă, un pachet cu cărți, lectură particulară, pentru toată vacanța mare, când am aflat că s-a desființat și Seminarul.

Faptul că în clasele X-XI, de fiecare dată, profesorul  de română Hary Zupperman mă selecta să particip la diferitele faze ale unor competiții în domeniu a fost altă încurajare pentru mine.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Ion N. Oprea: Am scris despre una sau alta, despre viața la care eram părtaș, încă din școală, de la liceu, ca un asiduu frecventator al Cenaclului literar „Al. Vlahuță” care funcționa la Biblioteca orășenească Stroe S. Belloescu, cu alți colegi – Adrian Beldeanu, C.D. Dimoftache, Leibovici Bernard, Helembrand Șmil, Izu Șechter, Rene Duda, Alex. Tacu, Cezar Ivănescu, născut în 1941, de-abia părăsise păpușile – condus de ing. Vladimir Cazacu, juristul Ion Mantaroșie-Delamisa, prof. Hary Zupperman, de însuși poetul George Tutoveanu, dar ca un jurnalist în formare, gustul scrisului pătimaș l-am deprins în timpul stagiului militar, mai ales în anul doi, când ca subordonat am avut și un soldat din Buzău, Voicu Ion, care lucrase în presă și acum, încorporat mai expedia ceva la foștii colegi, la ziar, apoi la foile militare. La  Someșeni și la Cluj, unde ne-am purtat ranița, independent ori cu privirea unul la altul, la început mai mult eu, sergentul-major, cu soldatul, apoi soldatul-fruntaș Ion Voicu, am scris la Scutul Patriei, Glasul Armatei sau Apărarea Patriei, eu cu mai multă intensitate, ceea ce în 1954, la sfârșit de stagiu, mi-a adus recunoașterea meritelor de „Militar de frunte”, fotografiat lângă Drapelul de luptă desfășurat al Regimentului, dar și citarea pe Ordin de front, în acest sens, semnat de Ministrul Forțelor Armate Române, citit în fața unității, în prezența mea, cu recompense bănești substanțiale, atunci.

Cu Ion Voicu m-am reîntâlnit pe teren, eu ziarist la Flacăra Iașului, el reporter la radio-Iași.

Cu ceea ce am scris în anii aceia, 1951-1954, toate tăieturile din ce am publicat, le-am colecționat cu gândul să realizez, cândva, cartea începuturilor mele în presă, dar, factori de conjunctură, cum spune undeva Gheorghe Clapa,un fel de  biograf al meu, timpul, cenzura și ceva percheziții domiciliare în prezența sau lipsa de-acasă a familiei, au făcut ca dosarul cu textele mele să fie, azi,  ori, undeva, în Dealul Copoului sau la CNAS-București, poate știe Mircea Dinescu ceva despre el.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Ion N. Oprea: O mărturie de început, o inedită. De mai bine de 15 ani, rămas singur, de când cobor din pat, după ce-mi servesc dejunul și cafeaua, repede din picioare, mă așez la calculator și încep  vorba cu el, cu pauze scurte, până  la 13,30, servesc prânzul, de data asta pe scaun cu masa pregătită de mine, citesc,  dorm sau numai mă odihnesc cu ochii închiși până la 15, după care până la ora 19 continui vorba cu mașinăria care nu întotdeauna mi-i prietenoasă, dar m-am obișnuit, corectez-corectez, dar tot îmi mănâncă cratimele, sare rândurile… După Jurnalul de seara mă așteaptă lectura, cărțile primite sau cumpărate, altfel de unde recenziile lor din revistele și cărțile mele? La ora 22-23 dau stingerea și încep reflecțiile, care mi-i programul de mâine? și încep conceptele care nu se opresc nici  după ce adorm. Adorm și toată noaptea mă  visez lucrând, exact ca ziua, aici pun text,vorbele mele, apoi le înlocuiesc, tai, fac permutări  de n. paragrafe cu altele mai convenabile, adecvate frazei anterioare.

Da, de 15-16 ani, s-au împlinit 18,  după ce mi-a plecat soția în grădina ei cu florile pe care le-a iubit atât de mult, uneori și în prezența ei, fac lectură și jurnalistică, caut textele, îmi închipui cărțile viitoare, simt hârtia, cerneala, mirosul ei,  ziua și noaptea, necontenit….

Scriu ziua ori de câte ori simt nevoia să-mi comunic gândurile. Am citit undeva și încerc să mă conform – „Nu amâna. Acționează imediat!” Măcar o pagină-două pe zi. Seara, seară de seară, în pat, citesc și gândesc, chem gândurile, le sistematizez, iar de dimineață scriu, la început în caiete peste caiete, pe foi de tot felul, de câțiva ani, direct în calculator, în calculator, dar n-am renunțat nici la suplimentele scriitorului – tot felul de hârtii, tot ce albul lor înseamnă hârtie de scris. Oare ce m-aș face dacă, știu eu din ce cauză, mi-ar lipsi Hârtia de scris? Luați-mi mâncarea, medicamentele, pansamentele, penicilina, suplimentele alimentare, ceaiurile, dar lăsați-mi cartea și hârtia care poate fi jurnal sau revistă, material de citit sau ceva care  primește scrisul. Când eram gazetar în activitate din orice fapt de viață, din ce vedeam sau gândeam, la birou, pe stradă ori în mijlocul de transport, apăreau în mine și în mapa de scris, la dactilografă, articolul, încât,  oricând secretarul de redacție avea de unde alege, de unde acoperi micile goluri ale ziarului. Dacă mergeți la Bibliotecă, la sectorul Periodice și solicitați un ziar la care  am lucrat, veți găsi, în același număr, multe materiale cu numele ori pseudonimele mele: Ion N. Oprea, I. Oprișan, I. N. Oros, I. Priponescu, Ion Țăranu, I. Păpădie, I. Grăbitu, iar dacă aș avea colecția sub ochi, lista numelor ar fi mult mai lungă .

Într-un fel,  respectam ce ne spunea redactorul-șef, tovarășul Lupșa când vedea pe unii lâncezind: „Tovarășe, în parc, pe bancă sau la plimbat, regăsiți gândurile, subiectele pentru gazetărie!”

Cu articolele de la Monitorul de Iași, Obiectiv sau Ziarul de Iași, unde am lucrat după 1989, ce cu articolele, cu o parte din ele, stimulat de Aurel Leon, directorul onorific al ziarului Monitorul, un profesionist, care acum e blamat în fel și chip, dar atunci era blazonul, zilnicul lui eseu  de la pagina cu „Cafeaua  de dimineață” chema cititorii și asigura  cumpărarea  jurnalului,am realizat în 2005, în 319 pagini, la Editura TipoMoldova o primă mărturisire, o carte intitulată „Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii”.

„La început, fiind naiv, am făcut un program de audiențe, pentru a putea face o „baie de opinie publică”, aflând păsurile oamenilor direct de la sursă. Adică eram setos de „documente omenești”… Curând,mi-am dat seama că una este literatura și alta este viața. Oamenii sunt bucuroși să găsească un umăr pe care să plângă, simt nevoia compasiunii. Astfel, s-a născut  în redacția noastră biroul d-lui Ion Oprea, un temperament bun de pus pansament la rana sufletului”, scria Aurel Leon la „Cafeaua de dimineață” în ziarul Monitorul din 25 februarie 1994, explicând cum i-am succedat în unele atribuțiuni care au însemnat alimentarea rubricii zilnice „Din scrisorile, audiențele și telefoanele zilnice”, în Pagina cititorului, unde atunci chiar semnau cititorii ziarului.

Spusele directorului onorific le-am pus drept Motto la cartea mea: „Cu capul pe umărul meu”…

Pe coperta IV am adăugat propria-mi dorință: „Am credința că sintagma ”Ziarul care stă de vorbă cu oamenii” alăturată pe frontispiciul ”Monitorului”, fondat în 1991, nu-i doar expresia democrației uitate ci rămâne și pentru viitor o mare provocare pentru întreaga presă română.

Pe când însă, o nominalizare de către Consiliul de Onoare a Clubului Presei Române, într-o gală a recunoașterii meritelor și pentru corespondentul sau pentru colaboratorul din presă?

Presa școlară și cea canonică fac și ele cu ochiul către virtuoșii scaunelor.

Din rândul uitaților corespondenți sau colaboratori de presă în gazetele și  revistele școlărești s-au ridicat mulți scriitori și jurnaliști care fac cinste profesiilor”.

Vise ale timpului !, cine mai pomenește despre corespondentul de presă, care, în fond, este cititorul, înlocuit  cu salariatul până și în Pagina cititorului ?!

Dacă aș mai avea timp, din bibliografe unde am alte și alte texte, scrise de ei –corespondenții – vizam să-i fac o bucurie cândva lui Florin  Florescu, azi preot, cu activitate de misionar undeva departe, peste hotare, atunci redactor-șef la Monitorul, apoi la Obiectiv. Aș  mai putea scoate din praf cel puțin 2-3 volume de interes pentru ce a fost presa la Iași, după ce s-a consumat vizita la București a minerilor chemați de Ion Iliescu și cum s-a realizat momentul de amiciție la Costești dintre minerii lui Miron Cozma și forțele de ordine coordonate de un fost ieșean, Theodor Zaharia, ajuns de la Iași comandantul pe țară al  tuturor milițienilor…

Atuul scrierilor mele? In primul rând credibilitatea, – cum spune Alexandru Mânăstireanu în ultimele trei volume ale ciclului său „Călător…prin vâltoarea vremii”,susținut  și de Constantin Hușanu în cele două volume „Jurnal tardiv”, un fel de cronici ale cărților mele – scriind despre mediul în care am retrăit mai bine de zece ani, zi de zi, la vârsta de început a vieții active, am scris documentat de la început, ceea ce și cititorii au sesizat pozitiv. Citeau  altceva decât  până atunci, iar recepția lor a fost pe măsură, cu articole-răspuns-ecou care au făcut impresie favorabilă.

De înțeles, sunt scrieri care reamintesc timpul când, la 24-30 de ani, cu ani de lucru în presă, străbăteam teritoriul, de la Bârlad la Murgeni, Sascut-Adjud, Podu-Turcului-Zeletin-Răchitoasa, când în direcția Mărășești-Focșani-Suraia, Panciu-Soveja ori către altă parte a Vrancei –la Nereju, hei peste dealuri, mult dincolo de Odobești, pe-aici am cunoscut oameni deosebiți, muncitori, deschiși la minte, vorbă și suflet, am văzut locuri și am participat la întâmplări de care nu aș fi avut parte dacă aș fi lucrat altundeva.

Primele mele cărți s-au referit la presă și evoluția ei în teritoriu, la Bârlad, orașul în care am învățat, am făcut primii aproape zece ani de serviciu la o gazetă regională, apoi la cea mai mare uzină locală – Fabrica de rulmenți -, un colectiv tânăr cu oameni de profesii diverse, care au semănat în mine profesie nouă, tot ziaristică.  Dar  aveam și zile în  care, sub ochii lui Iordache Codreanu, prieten bun, trimis la „munca de jos” pentru că era ginere de preot, am lucrat pe o mașină de rectificat inelele de rulmenți. Să  fiu în  diversitate, om cu experiența muncii.

Am mereu amintirea orașului  în care m-am căsătorit cu o persoană care la cei 18 ani ai ei, temeinic educată, mi-a dat liniștea muncii și rodnicia căminului, aici la Bârlad am simțit câtă responsabilitate și simț de părinte trăiești atunci când legeni primul copil. Același sentiment de părinte, vă declar, l-am încercat nu doar entuziasmat, ci și cu lacrimi ascunse atunci când după ani de rețineri și de cenzură, editura, prin reprezentantul ei, din fericire, prietenul meu Constantin Hușanu, mi-a pus în mână primul volum pe copertă cu numele meu, „Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene – 1870-2003”, Editura TipoMoldova,  Iași, 2004, 312 p.

Am apreciat mult și gestul său, când,  cu un exemplar în mână a alergat la cel mai important și avizat critic literar, căruia i-a oferit cartea și am rămas în așteptarea primei ei recenzii.

Ocupat cu probleme sau din alte motive omul în cauză n-a scris nimic, nici atunci, nici după alte 80-90 de cărți ale mele, dar am primit ecouri  de prețuire de la multe alte nume destul de competente, tot scriitori, profesori și profesori universitari, unii cu doctorate, academicieni, ingineri, arheologi, psihologi, medici, militari de toate gradele și specialitățile.

Din țară și de peste hotare.

Vocea și aprecierile lor au fost  îndreptățite. S-a cerut reeditarea volumului,epuizat și el. Deosebit,  despre Bârlad,  am mai scris: „Bârladul în presa vremurilor”, 2007, „Personalități moldave”, 2008, „Lumânărică –Sfântul Ioan de la Tutova”, 2009, „Bârlad,istorie, cultură, amintiri”, 2010, ”Strămoșii noștri din arhive”, 2014.

Succesul celor  două volume la public din „Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene” a continuat și cu volumele  „Mălin, vestitorul revoluției”, două ediții,  2006 și 2009, ”Ioan Antonovici-Depozitarul”, fiecare cu câte aproape 500 de pagini, 2011, ”George-Felix Tașcă și Neamul Tășculeștilor”, „Academia  bârlădeană și Vasile Voiculescu”, în 2011.

Se confirma ceea ce scrisesem pe  coperta IV a primului volum publicat: „Bârladul devenit o vreme un fel de Waimar, cu Emil Gârleanu, G.M. Vlădescu, Victor Ion Popa, I. Valerian, V. Voiculescu, C. Moldovanu, dar și cu Toma Chiricuță, Tudor Pamfile, Mihai Lungeanu, Pamfil Șeicaru ori George Nedelea, toți în jurul lui George Tutoveanu, având ca mentor pe Alexandru Vlahuță…

Bârladul a fost un Waimar…

Bârladul poate fi un Waimar…”

Cu presa pe care o are – Academia bârlădeană, Presa noastră, Arheu, redactorii și colaboratorii lor, radio-local, Cenaclul literar „Al. Vlahuță”, instituțiile de cultură locale și manifestările organizate,cu filialele locale de istorie și geografie, teatru, muzee, casa de cultură, școlile și bisericile, pentru mine Bârladul ori de câte ori ajung la el tot Waimar este și nu numai mă înduioșează, mă recheamă la viața pe care am trăit-o atunci în tinerețe, ca ziarist sau salariat la SRSC, altă instituție care anima viața culturală a orașului și raionului…

Cu aceeași tematică am scris apoi despre presa din Bucovina, de la Cernăuți, din orașul care l-a școlit întru filosofie și astronomie pe Mihai Eminescu, presa de la Huși, orașul în care am făcut administrație de stat din 1962 până în 1967, de la Vaslui, orașul în care, pe baza acumulărilor de la Huși am contribuit, ca specialist în administrație și justiție, la delimitarea și înființarea noului județ, VASLUI, cu Capitala unde fusese cu sute de ani în urmă capitala Moldovei, a Țării de Jos, dar și despre presa din Dorohoi, 1874-2006, care și el a fost Capitala Țării de Sus.

În scrierile despre presă, despre ziarele și revistele timpului, afirmasem și i-am mulțumit profesorului I. Hangu pentru ce scrisese în Dicționarul presei literare românești, 1790-1990, în  succesiune, cu  titluri, proprietari, principalii colaboratori, referenți, anii de apariție și stingere a lor, carte care m-a influențat și inspirat, dar eu, subliniau respondenții realizasem ceva-ceva în plus, scriam și despre politica timpului, despre larga activitate a autorilor, cu  redarea de fragmente din textele lor, ilustrându-le succesele și coborâșurilor, am făcut astfel cronica timpului, tocmai ce interesa cititorul.

Fiecare carte este un travaliu,multă gândire și realizarea ei folosește cuiva, așa că tematica abordată, după studiu temeinic, operă a mai multora, nu numai că vizează și aduce noul, dar inspiră și pe mulți alți autori, cum este cazul cu Cenaclul de la distanță, demarat în 2009 și a cărui proiect este considerat nu numai la Bârlad, unde în două ședințe  s-a apreciat că antologiile, poezie și proză scurtă, satisfac gusturi și cerințe diverse, folositoare, indiferent de profesie, atât vârstnicilor, ca inițiatori, dar și tinerilor care trebuie să cultive pe mai departe tradiționalismul.

Volumul „Românii așa cum sunt”, 2011, 383 de pagini, în care se răspunde că bătrânețea nu-i o piedică în calea creației – cum crede un tânăr universitar – este începutul activității pe viu cenaclului. Din Iași ori de la distanță i se răspundea tânărului care respingea colaborarea dintre generații: „Pentru mine (la circa 90 de ani!n.n.), scrisul e ca un exercițiu zilnic”, prof. Al. Mânăstireanu-Bârlad; „vârstnicii sunt acumulatori de experiență și înțelepciune”, prof. Ana Dumitrescu, Iași; „la 78 de ani se poate face literatură”, Ioan Marcu, Huși; „dacă n-ai un bătrân, cumpără-l”, îi răspundea Ioan Grămadă din Câmpulung; „Dacă ar fi știut (ce-i viața n.n.), n-ar fi gafat”, General de brigadă (r) Gheorghe Crețu; „acumulările sporesc experiența de viață” repeta  Elena Leonte, expert european și evaluator în infodocumentare, publicist, Iași, ce mai spusese și altcineva; „graba (în aprecieri n.n.) –ucide!” îl avertiza Elena Olariu, bibliotecar, din Răducăneni-Iași; „bătrânețea e o stare,nu un handicap”, atrăgea atenția prof. Vasile Filip, poet, Iași; „la 50 de ani bătrân? Exclus!”, îl întreba și îi și răspundea prof. Silvestru Pânzariu din orașul Siret; „50 de ani este vârsta creației, nu a pregătirii pentru plecat Dincolo…”, spunea tot atât de direct veteranul de război  col(r) Ion Durnescu din Mărășești; „Greșim?”dacă avem o vârstă, se întreba sarcastic Lucia-Silvia Podeanu, profesoară în Novaci-Gorj; la o anumită vârstă, „cartea mi-a fost și mi-a rămas prietenă”, spunea și Jane Margareta Șerban din Constanța. Tot din Constanța, prof. Mioara Niculescu îi spunea: „senectutea înseamnă cunoaștere!”.

Astfel, teme, ca bătrânețea și potența creatoare a nonagenarilor, prietenia dintre generații, starea de singurătate, dragostea dintre oameni, dintre bărbat și femeie, ca promotori ai vieții, ai familiei creștine-sfântă taină a însoțirii și înmulțirii semenilor, dorul de-acasă pune adesea capăt uitării de sine, de tata sau mama, de copiii pe care i-ai născut și crescut din pruncie.

Cu  ajutorul presei, a revistelor care se editează și devin zi de zi tot  „mai luminoase, instructive și educative, viața devine altfel, o binecuvântare”,  aprecia o bătrână botoșăneancă.

Comandamente  ca cele tratate, sunt și rămân teme care  incită și fac bine și la nivel macro, societății, avidă de modernitate.

De la asemenea înțelegere am făcut noi, cenacliștii, monumentalitate, viață, dragostea-ca dar al vieții, de la Dumnezeu venită, și după noi, despre asemenea stări au scris și mulți alții, tot în poezie și proză, cum am procedat și noi  pe alte note din solfegiul trăirilor noastre.

Adriana, de pildă, o bătrână, asistată într-un cămin de neputincioși, la Schitul Darvari, întâlnită de noi în revista Formula As, la pagina S.O.S., contactată de doamna Ana Dumitrescu, care a realizat mult pentru cenaclul nostru,  am făcut cum am putut și am adus-o lângă noi  și în trei volume, dirijată profesional, prietenește , cu mult tact și afecțiune,  a povestit lumii cât de frumoasă  și utilă este viața primită de la Cel de Sus, fie și atunci când ești nevoit să ajungi pe pat, la cazan și la medicul dintr-un cămin de bătrâni. Cele trei cărți  „Adriana. Cuvinte din iarna vieții. Memorialistică”, 274 pagini, „Adriana. O nouă primăvară”, 260 pagini,  „Adriana –un vis i-a fost viața”, 432 pagini, toate apărute în 2014-2015 la Editura PIM, Iași, bine ar fi dacă le-ar avea oricare dintre așezămintele de ocrotire socială. Mă tem că nu le are nici cineva de la Ministerul de resort.

Expediate  și la revistă, lui Bogdan Lupescu, să facă din ele nu doar publicistică, ci să „tragă clopotul” pentru unele nereguli spuse acolo, să audă și Ministerul și să se probeze ce susținusem noi, într-un alt loc, că revista, indiferent cine o editează, devine nu numai educativă, dar foarte necesară, nu cred că i s-a înțeles mesajul, din păcate, n-am primit niciun mulțumesc gazetăresc.

Cât despre poezie, cu diminutivul, „Cuvinte pe verticală”, alt proiect editorial, am dat cititorilor altă serie a eseurilor care tratează alte aspecte de interes, cărțile intitulate „Fragilitate”, editura PIM, Iași,  2015, „Trăiri”, ”Apocalipsa”, ”Tunelul”,  dar și verticalele destinate necuvântătoarelor, cu titlul chiar așa „Necuvântătoarele-Cuvinte pe verticală” și altul  „Nif-Nif, Naf-Naf, Nuf-Nuf și alți ca ei”, despre tot felul de viețuitoare, fiecare cu bucurii și necazuri, ca și oamenii.

Din verticalele primite cititorii au făcut să apară al Editura Armonii Culturale, 2017, cartea OPINII, 310 pagini, aprecieri, iar doamna Martha Eșanu, redactorul-șef al revistei „Prietenia” a Comunității evreilor din Iași îmi face bucuria publicării unor eseuri, cum este acesta din  nr. 57/ 58, ianuarie-februarie 2018, p. 58:

„Obsesie

Cu retragerea din viața activă,

îngrijorarea

că după ce ai ieșit la pensie

îți schimbi modul de viață,

cu

sentimentul că ai să te simți de prisos,

chiar și celor ai tăi,

grijă de care

inițial

nu scapă nimeni,

nu are suport în realitatea cotidiană,

ai ce face în viața contemporană

mult și bine,

până își aduce

Cineva

aminte

că ai fi tot atât de bun,

poate și mai de folos

Dincolo”.

De actualitate devine și proiectul care cere revizuirea gândirii și scrierii  științei istoriei cu cărțile:  „Dacii la ei acasă”, 2014, 349 p., „Dacii și noi. Comentarii”, 2015, 314 p., „Dacia preistorică de N. Densușeanu”, 2016, 364 p., care încă naște discuții…

Între timp, printre ele, sau mai înainte, am scris, publicat și plantat în grădina cititorilor noștri alte trebuințe ale sufletului și minții celor care ne urmăresc și ne  citesc: „Alexandru Mânăstireanu. Corespondență”, 2013, 408 p., o revigorare a  genului epistolar, „În mozaicul lui Ticuță – o mare taină”, 2013, 369 p., promovarea genului mozaic în litere și cu litere, alte două cărți intitulate „Astea-mi rămân. Referințe, referințe”, 2014, și „Eternitatea ideilor în cărțile noastre. Reflecții, reflecții”, 2014, „Decaniada antologiilor”, 2016, un prim bilanț a ceea ce s-a realizat de noi în domeniu.

Nu pot încheia enumerarea fără a vă pune în față printre ultimele, cărțile „Personalități… 300 la număr”,  1149 de pagini, 2017, „ OBELISC. Album-Dicționar, pentru încă  o sută de personalități românești”, 998 de pagini, ambele Opera Omnia, TipoMoldova, Iași, ultima-2018.  Și  „Arc peste timp”, exact ultima tot Dicționar, un memorialistic închinat celor cu care am conviețuit și o facem și astăzi întru prosperarea României străbune, carte care îl prezintă, pentru a câta oară și pe INO ca jurnalist și scriitor, dar mai cu seamă pe ing. Martha Eșanu,  redactor-șef al revistei Prietenia-Iași, postfațatoarea mai tuturor volumelor din seria antologii, contribuții în proză și versuri ale membrilor Cenaclului la distanță la armonizarea scrisului lor ca scriitori ori viitori creatori în literatură, istorie, artă.

„Voluminos ca număr de pagini (1149), monumental prin bogăția de informații, fapte, oameni cuprinși în conținutul său, impresionant prin tumultul de viață autentică pe care-l revarsă, prin alura de construcție spirituală epopeică, Dicționarul „Personalități… 300 la număr” al domnului Ion N. Oprea este o carte ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca oricărui intelectual român spre consultare, reflecție și neuitare”, scrie prof. Tănasă Anica, din Pădureni-Vaslui, la 6 octombrie 2017.

Gheorghe A. Stroia: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

Ion N. Oprea: Aș reproșa, dar motivat, că prea târziu am adunat și am dat tipografilor hrana cea de toate zilele, am făcut-o când, de-acum, doctorii mi-au spus, iar viața mi-a impus, să nu mai pot alerga din sat în sat, de la un oraș la altul, să stau de vorbă ca jurnalist cu unul cu altul, și, tot în tovărășia lor, am recurs la ceea ce era și este în bibliotecă sau la arhive, culegând despre ei și înaintașii lor și ai mei ce sedimentase și păstrase timpul și oamenii… hârtia.

Scrisului, ce să-i imput? Îi rămân îndatorat că deîndată ce am început să fiu prieten cu cartea care-mi accepta numele pe ea, mi-a și semnalat și popularizat preocupărilor, prezența ca autor.

”Jurnalist român”eram semnalat de Wichipedia, cu activitate la peste  zece ziare și reviste, realizator a 15-20 de cărți, cărora le spunea numele, trimitea la anumită bibliografie de autor și sugera parcurgerea ei; „Cochetează încă din liceu cu gazetăria și scrisul, continuă în perioada stagiului militar, îmbrățișează meseria de gazetar profesionist la Bârlad, colaborează și la alte publicații din țară, profesie la care se va întoarce după pensionare, când, paralel cu  jurnalistica se documentează, redactează și publică mai multe cărți – pe care le citeză -, muncește mult, are proiecte mari și nu pot decât să-i doresc să fie sănătos și să le ducă la îndeplinire”, scrie învățătorul Ion V. Tasie, autorul Minimonografiei comunei natale Priponești, Editura PIM, Iași, 2007, la Personalități – fii satului; „jurnalist și scriitor a mai multor cărți publicate”,  sunt citat în „Nasc și la Tecuci oameni”, mic dicționar enciclopedic de Vasile Ghica, Editura Pim, Iași, 2008;    În „Univers Cultural și Literar Vasluian”, Editura PIM, Iași, 2008, de Ioan Baban, sunt citat bibliografic la p. 14, 46, 60, 184, 423, 2009, dar uită să-mi prezinte datele biografice ca vasluian; „istoric literar și publicist” sunt prezentat pe două pagini în „Scriitori și publiciști ieșeni contemporani”, Dicționar 1945-2008, Editura Vasiliana, 2009, de N. Busuioc și Fl. Busuioc; tot ca istoric literar și publicist, ziarist, care „cu pasiune și hărnicie, (face) o cercetare migăloasă, răscolind istoria culturală și jurnalistică din spațiul moldav, concretizată până acum în 10 cărți folositoare”, sunt prezentat în „1500 scriitori români clasici și contemporani, un dicționar biobibliografic esențial” de Boris Crăciun și Daniela Crăciun-Costin, Iași, 2010, Editura „Porțile Orientului”; „istoric literar și publicist, memorialist și eseist, inițiator și realizator a Cenaclului literar la distanță”, cu întreaga activitate, sunt prezentat în „Un dicționar al scriitorilor români contemporani, vol. V, p. 361-370, redactor Aurel Ștefănachi,  coordonator Ioan Holban, critic literar, cu redactorii consultanți nominalizați (22, la număr), Opera Omnia, TipoMoldova, 2018.

Istoric literar nu numai pentru că am scris cele opt-zece volume despre presa de la Bârlad, Vaslui, Huși, Cernăuți, Moldova de sus, cu Rădăuți, Siret, Câmpulung, Dorohoi – despre care Marian Petcu, coordonator al volumului „Istoria Jurnalismului din România în date, Enciclopedie cronologică”, Editura Polirom, 2012, cu contributorii, uită să mă citeze – pentru tradiționalismul nu doar vasluian , ci deplin românesc, dar și pentru că, mergând la izvoare, am ajutat și pe alții, zece sau mai mulți autori care cu opera lor fac istorie,literatură, eseistică, memorialistică, ei înșiși, în România. Ion Costache Enache, autorul volumului „Eroi au fost, memorialistică”, 2010, definitivată de mine,  de exemplu, a fost ajutat și un manuscris care zăcea de circa 20 de ani în depozit la Arhivele Statului a devenit volumul din librării și bibliotecile noastre, intitulat „Boțești-Gugești –Monografie”, 485 de pagini,  realizând prin aceasta ce ne sfătuia N. Iorga, să scriem despre orice localitate, că așa se completează  istoria patriei.

Ce aș putea să reproșez scriitorilor, colegilor mei ? Mai curând un sfat prietenesc, să nu ne grăbim în aprecierile noastre, mă refer la faptul, semnalat și de   profesorul Gh. Clapa, cineva scriind despre cartea mea „Dacii la ei acasă” aducea anumite critici de ordin științific fără a ține seama de ce spusesem „In loc de prefață”: „Dacii la ei acasă” Editura PIM, Iași, 2014, nu e o carte  exhaustivă, nu-i un studiu istoric, nu face interpretări de natură să promoveze nici măcar ipoteze istorice, dar este o carte care, adunând și prezentând informațiile, devine un dicționar al promovării ineditului păstrat nu doar în cărți și arhive, ci și în oboseala arheologilor, a jurnaliștilor, a oamenilor bine informați…”

După ce am urmărit Gala Premiilor UNITER, 7 mai 2018, cu sala de la Alba Iulia, plină de tineri și vârstnici, dintre care nominalizații, aplaudații, omagiații, până și morții, în proză și versuri spuse,  au primit  premii și diplome, expresie a colegialității și profesionismului lor nativ și cultivat, rod al solidarității de breaslă, am gândit la ceea ce, cu îndreptățire am scris adesea, la scriitori, greu sau deloc întrevezi cea ce lecția actoricească evidențiază. Mi-am adus aminte privind în televizor și la ce era la Alba Iulia de poezia-poem scrisă la 1914 de Radu Cosmin, purtată cu sine de românca, Maria Puia, omorâtă de maghiari în chinuri, în închisoarea din Cetate pentru că purtase versurile cu ea: ,„Maiestăţii Sale Regelui/ Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,/ Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă/ Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,/ Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…/ Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimii idealul/ Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”/ Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,/ Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă/ Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,/ Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,/ Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,/ Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,/ Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…/ Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi/ Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…/ Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,/ Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!/ Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,/ Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,/ Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năprasnicul război,/ Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,/ Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,/ Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,/ Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,/ Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri/ Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina/ Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina/ Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,/ Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!/ Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie/ Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!/ Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare/ Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ./ Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt./ Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,/ Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,/ Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!/ Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,/ Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!/ Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,/ Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare/ Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu/ Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!/ A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!/ Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,/ Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine/ Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine/ Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!/ Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,/ Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim/ Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!/ Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!/ Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii/ Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer/ Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,/ Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare/ Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare/ Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,/ Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!/ Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,/ Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:/ Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,/ Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,/ Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii/ Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,/ Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,/ Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!/ De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,/ Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,/ Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,/ Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie./ Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine/ Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine./ Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai/ Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“.

I-am  murmurat cuvintele și mi-am spus, noi scriitorii, unii măcar, suntem  niște oameni, alții de-cum i-a visat Virgil Caraivan, conjudețean cu mine. El, însuși, la un moment, afectat de mercantilismul care-și arăta colții, pentru a-l evita, după cum știm, s-a retras și a rămas la Șuletea, liniștit, să stea de vorbă cu… necuvântătoarele, mult mai înțelepte. Așa a procedat și Natalia Negru la Buciumeni, către sfârșitul vieții și G. Tutoveanu, G. Nedelea la Bârlad…

Scriitorimea noastră de astăzi, ca și jurnaliștii, de altfel, nu-s niște culturnici care să le pese de un anumit ideal, unii sunt oameni ale căror grupuri constituite se luptă să fie bine mai ales individului, lor, lucru semnalat la propriile alegeri,chiar și la ultimele,  la constituirea comisiilor pentru premieri de persoane și cărți, mai tot timpul aceeași, ca și la diferite festivități. Am văzut, la FILIT am întâlnit în activitate mai mult grupul de la Muzeul Literaturii, cei de la USR mai puțin sau deloc!

Gheorghe A. Stroia:  Despre scris știm că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/ autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/  este lectura dumneavoastră favorită?

Ion N. Oprea: Firește, este și așa, se scrie și ca o nevoie personală, individuală, scrie tata pentru fiică, să povestească la vecini că-și moștenește înaintașul prin talentul demonstrat  și o vezi cu atestat; scrie fiica pentru tată sau mama, să aibă cele trei-patru broșuri, tocmai câte îi cer cei de la USR, prietenii, ca să fie acceptați în Asociația scriitoricească, proprietară de editură care dacă ești editat aici, sigur devii scriitor cu atestat în profesie.

În  ce mă privește scriu nu ca o nevoie, ci dintr-o chemare nativă, ca o datorie a  intelectualului  menit  să lase ceva în urmă, istoria locurilor și a oamenilor, scoși din arhive. Dacă  n-ai plantat pomul, n-ai făcut o fântână  sau dacă n-ai doi-trei copiii… îmi spunea tata, ce rost are viața?

Sigur, citesc mai întâi și le și recenzez cărțile prietenilor, a cunoscuților cu har, cele primite ca dar, cu autograf, unele recomandate le cumpăr de la librărie, nu de la anticar sau oamenii lui, că-mi place foșnetul proaspăt, mirosul cernelii…

Am suferit mult când am auzit, văzut și citit că Herta Muller, premianta cu Nobelul, a fost suspendată din calitatea de membră USR pentru că, luată cu scrisul și gândurile, a uitat să-și plătească cei 150 lei cotizația anuală. „Mare scofală”, 150 lei la vremea aceasta când unii fură milioane și nu pățesc nimic, stau și dorm în Parlament, ar fi zis tata și ar fi râs de cei cu gândul și fapta nesocotită. Am suferit și m-am întrebat, dar cel premiat local cu pauză de 15-16 ani până la viitoarea carte,cu un subiect minor, de ce nu este sancționat profesional că a adormit cu gândul la viitorul premiu prietenos, primit să fie împărțit pe din două?

Mai citesc oameni azi, mai este nevoie de cultură? Sunt întrebat adesea, ca și acum, și mă nemulțumește foarte când aud și citesc despre o anumită statistică potrivit căreia, în lume, românii ar fi codași la lectură, susținere pe care mereu o combat. Am ca argument aglomerația din sălile de lectură din biblioteci și de la arhive, de la târgurile de carte, gen Libris sau FILIT, sălile librăriilor și anticariatelor, cine notează ce a citit unul sau altul? Sunt  oameni care la scris o carte, citesc mai întâi…sute. Nu  avem bani pe măsură să cumpărăm cărțile dorite, că la noi, după 89 cartea e foarte scumpă, românii iau salariile și pensiile în roni și plătesc utilitățile la nivelul euro-consolidat, dar de citit-citesc, Internetul să trăiască!,  de la copilul de școală la vârstnic. Serghei Coloșenco, Bârlad,  prietenii lui rebusiștii, ca să întocmească  careul tematic, în prealabil, citește sute de cărți, care formează bibliografia  străbătută  la descifrare pentru cine știe câte sute-mii de alți cititori. Am citit, necuprins în statistica amintită, cartea „Dincolo de Europa. Însemnările unui călător împătimit” de Aurel Constantin Panfil, Editura Performantica, 2018, 487 de pagini, „Hai,hui pe mapamond” o comentează Mircea Radu Iacoban în Monitorul de Suceava, 3 mai 2018,volum cu o încărcătură enciclopedică, trimițătoare nu la zeci, la sute de cărți, bibliografie – beletristică și filosofie, arhitectură, aforistică, folcloristică, gastronomie, ghiduri turistice,S.F.

…”Dintre muzicienii născuți în România  cărora li s-a recunoscut mondial genialitatea, pe lângă George Enescu și Sergiu Celibidache, ar trebui popularizate mai mult și alte personalități legendare – printre care pianiștii Clara Haskil, Dinu Lipati”, scrie în SELECȚIA Formula As nr. 1314, Adriana Bittel recomandând Jerome Spycker, „Clara Haskil”, prefață de Herbert von Karajan, traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz, Ed. Humanitas, 420 p., recomandare pe care am primit-o  cu bucuria cititorului-autor care tocmai  a realizat așa ceva, probă că se scrie, se citește, că statistica UE nu are evidență,  nici critica literară. La  starea de insatisfacție a doamnei Adriana Bittel răspund și trimit la cărțile mele în care am prezentat volum de volum tot felul de personalități, autori și recenzii ale cărților lor. George Enescu este prezent nu numai în „Personalități…300 la număr”,  Dicționar, 2017, p.353-365, sunt prezente și  titlurile „Celibidache Sergiu, personalitate, casa, familia, amintirea”, p.244-261, „Haskil Clara –o ambasadoare a României în Europa și America”, p.566-580, „Lipatti frații, Constantin-Dinu și Valentin, primul mare muzician, pianist, celălalt mare om de cultură și strălucit diplomat”, p.663-677 din „Obelisc. Album-dicționar pentru încă circa o sută de alte personalități românești”, ambele Opera Omnia, TipoMoldova, Iași, ultimul 2018. Satisfacție, în revista „Prietenia” din ianuarie-februarie 2018 mi-a fost publicat documentarul despre Haskil Clara ! Se scrie!

Ca să scriem  asemenea cărți, eu și colegii de la Cenaclu nu citim o carte sau două la o lună, citim zeci, unele reluate și necomentate…

Se citește în România. Se citea și când făceam liceul, cărțile erau ieftine, editura Biblioteca pentru toți –generoasă, și altele, îi citeam pe Creangă și Eminescu, pe Sadoveanu, citeam doxuri, romane polițiste, unele interzise pentru elevi, eram prieteni cu Drumeș – Elevul Dima dintr-a șaptea  pe care îl foiletam pe genunchi, în timpul orelor de la „dexterități”, citeam mai ales literatura rusă și sovietică, Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Pușkin,  citeam mai mult Șolohov ca să aflăm cum s-a desțelenit pământul la ei, pe Nicolai Ostrovski, să povestim și să avem în minte și suflet cum s-a călit oțelul,  dar și Cehov, mai apoi pe Dostoievski, ne duceam și la literatura universală –  Shakespeare, Moliere.

Recent, acad. prof. dr. ing. Avram D. Tudosie de la Huși îmi expedia lucrarea „Contribuții românești la dezvoltarea științei mondiale”, autor prof. Marilena Bulete, Colegiul ec. „Anghel Rugină” Vaslui, unde zeci de nume românești fac dovada culturii lor și a conaționalilor, uneori însușită de alții, dar folosită pentru progresul ori distrugerea (!) omenirii. După obicei, cândva am să-l republic, să servesc cititorii.

Gheorghe A. Stroia: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Ion N. Oprea: Când mi-a pus în mână C. Hușanu prima carte care purta numele meu pe copertă, deosebit de atmosfera festivă atunci încercată, slăbit cum eram, ieșisem din spital după operații și tratamente medicale repetate și azi, nu la vreo promovare literară mi-a fost gândul, ci la modul cum puteam străbate drumul de-acasă până la bibliotecă sau la…arhive, să-mi întocmesc manuscrisele   pentru alte cărți care le aveam în proiectul croit cu soția înainte ca ea să fi ieșit din casă.

Cum, necum, mi-am găsit drumul, cărțile mi-au fost editate, primele și cu sprijinul  Ministerului Educației și Cercetării – mulțumesc Aurel Ștefanachi – altele sponsorizate de o Fundație binevoitoare – mulțumesc familiei Ana și Alex. Tacu – apoi, începând cu volumul destinat presei din Vaslui – pe cont propriu, grija mi-a stat și a rămas  la administrarea venitului din pensia scheletică de simplu bugetar, să nu rămân dator, ferească Dumnezeu, pe mâna fiscului.

De promovarea mea și a produsului muncii –cărțile – de mare ajutor mi-au fost și le-am rămas dator prietenilor, simplul mulțumesc nu-i îndestulător,  cuvenit mai întâi doamnei prof. Ana Dumitrescu care a făcut atât pentru documentarea mea, cât nu știu dacă altcineva ar fi reușit, sacrificându-și timpul și vederea, mersul… Câteva prezentări de carte mi le-a organizat prof. Liviu Papuc, atunci șef de serviciu carte la Biblioteca Universitară Mihai Eminescu, la sediu sau în Pod, la Pogor, la Muzeul Literaturii Române, cum a știut  mai bine, eu, cu medicamentele în buzunare, i-am fost alături, cum procedez și astăzi, când starea de sănătate s-a mai complicat, nu puțin. Au fost apoi prezentările de la Huși, cu profesorul Vasile Fetescu însoțitor, bibliotecarul C. Donose, organizator, prof. Theodor Codreanu prezentator de carte, cea de la sediul Comunității evreilor din Iași, încurajatoarele  și susținătoarele mele doamnele ing. Martha Eșanu și prof. Ana Dumitrescu, coordonator al desfășurării ing. Abraham Ghiltman, altele la Bârlad, însoțit de copii, o noră, Mariana, și parte dintre nepoți, organizatori ai evenimentelor și moderatoarele lor – domnișoara Geta Modiga de la Centrul Cultural „Mihai Eminescu” și prof. Cristina Vizitiu, Director la Biblioteca Municipală „Stroe S. Belloescu”. Pot să nu le mulțumesc?

Mulțumesc și editurilor care m-au scos în lume: TipoMoldova și Edict, director Aurel Ștefanachi, PIM, Iași, colaboratori apropiați doamna Camelia Sevastru și Andrei Ștefanachi, Editura Armonii Culturale-Adjud, director Stroia A. Gheorghe, Editura Agata-Botoșani, director Ion Istrate, găzduitorul și depozitarul volumelor primite, cu care organizează, ca și doamna Vizitiu la Bârlad, expoziții tematice. Revistelor și colectivelor redacționale care, prin punere în pagină a ce am scris și trimis, mi-au asigurat publicitatea și recomandarea către cititori ca autor:  Academia bârlădeană, Pagini medicale bârlădene, Elanul-Giurcani, Vestea Bună-Răducăneni, Lohanul-Huși, Luceafărul-Botoșani, Pro/ Saeculum și Bogdania-Focșani, Armonii Culturale-Adjud, Prietenia-Iași, Meridianul și Meridianul Cultural Românesc, Vaslui, Viața noastră și Arheu din Bârlad, revistele Vatra Veche, Tg. Mureș, Constelații diamantine, Craiova, Apollon, București, Semănătorul-Tismana-Gorj, Buletinul de Istoria presei, București, Novăceanul-Novaci-Gorj, nu în ultimul rând Blogul lui  Ben Todică, Australia, Observatorul, Toronto-Canada, Destine literare, Montreal-Canada, Revista mea, Tel-Aviv-Israel, Onix, Dublin-Irlanda-Vaslui, Vorniceanul-Vorniceni-Botoșani, revista Fundația Culturală Dobreanu, Subcetate-Harghita.

Unde mă pot găsi cititorii? În cele cam o sută  de cărți scrise cu un singur deget pe claviatura calculatorului, mai mult de 30.000 de pagini de carte, pe care mi-am cheltuit lună de lună pensia mea, fapt pentru care copiii mă ceartă că n-am avut suficient grijă de sănătatea mea. Dacă ar fi, soția chiar s-ar supăra că m-am dăruit pasiunii devenită un viciu. Viciul cărții… pe care ea l-a intuit, dar n-a avut încotro, n-a putut rămâne să mă ajute să lucrez cu calm, cu răbdare, s-a dus…

Gheorghe A. Stroia: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?

Ion N. Oprea: Despre emoția începutului am mai vorbit, ca și despre calea scrisului, care pot aduce asemenea aprecieri, nu întotdeauna citite, ca și cărțile, de către cei de la care te-ai aștepta să lucreze în cunoștință, în cunoștință de cauză cum ar zice un Tudorel Toader care numai în cunoștință cu justiția, propriul ogor, nu lucrează ca să decidă într-un domeniu esențial al vieții românilor. Despre mine, colonelul (r) ing. Ioan Timofte, publicist și bibliograf, zice și scria cu o ocazie (cartea „Prietenie,lansare și după…”) „Ion N. Oprea poate servi ca exemplu de muncă și reușită multor categorii și generații de tineri și propriilor urmași”, p.15; ”Ion N. Oprea este și un mare altruist, el se dăruiește oricui îl solicită” (…) „ce facem,ce putem face pentru eternizarea  unor personalități ca Iacov Antonovici, George-Felix Tașcă,Traian Nicola, dr. C. Teodorescu, Alexandru Mânăstireanu”?, scria el în cartea „Românii așa cum sunt”, 2011, relata tot acolo prof, univ. dr. ing. Mandache Leocov, p.17 și 18; „Domnul Oprea a scris mult și încă mai scrie, – este un documentarist, nu „inventează” nimic, nu ne „amăgește”, cu nimic, el consultă cărți, documente de arhivă, mai noi sau mai vechi…l-am văzut la locul de muncă, în mijlocul tomurilor, niciodată împuținate…”susține prof. Cicerone Medeleanu, scriitor, p.23; „Cartea PRIETENIE, scrisă de Ion N. Oprea, 2012, cuprinde atâtea numeroase trimiteri la personalitățile timpurilor, majoritatea români-evrei și evrei prin cetățenia curentă, încât, leagă fericit firul prieteniei noastre, întotdeauna firești”, spune prof. univ. dr. Silviu Sanie, p.25; „Am lucrat la aceeași instituție de stat –Sfatul popular regional – și cunosc faptul că și atunci, ca salariat își făcea conștiincios datoria, dar avea și își păstra opiniile personale, indiferent în fața cărui șef ierarhic se afla”, ing. Pincu Kaiserman, președinte de onoare a Comunității evreilor Iași, p.26; „… are și destule volume care înseamnă operă literară, comentarii, recenzii și prezentări de cărți, opinii exprimate în contradictoriu cu alți autori, lucrări realizate în colaborare, prefețe sau postfețe la cărțile autorilor, inclusiv la unele din volumele mele,fapt pentru care îi mulțumesc”, prof. Vasile Fetescu, membru USR, p.28; „…în cele 35 de apariții editoriale sub care își pune numele și viața, numărul de pagini se ridică la 12.426 ! Dacă socotim că această enormă cantitate de informație a fost selectată, prelucrată și pusă în operă în mai puțin de zece ani și că privirile sale prin arhive și biblioteci au zburat peste zeci de mii de pagini de documente, la care se mai adaugă un număr impresionant de colaborări la ziare, reviste, almanahuri și publicații de specialitate – avem un tablou aproximativ al urcușului pe dealul lui Sisif de către amicul meu Ion N. Oprea”, Constantin Hușanu, membru al USR, Iași, p.47; „Fire sociabilă, I.N.O., fără pretenții și morgă, lipsit de pedanteria caracteristică unor pretinși profesori, de un exterior mai mult decât simpatic, dedicat comunicării, vesel, afabil, prietenos, îngăduitor și bun la suflet, mereu cu zâmbetul în obraji, este și va rămâne una din figurile de seamă din galeria contemporană a scriitorilor Moldovei și României, deși presa literară de la Iași nu prea îl cunoaște”, prof. dr. ing. Dumitru D. Rădăuceanu,p.152; „Toată viața cu condeiul în mână…”, așa îl vede Petru Bejinariu, profesor și scriitor, Rădăuți-Suceava p,156; ”Un tezaur de documente sunt cărțile lui INO”, prof. univ. dr. Mihai Ghiur,  medic, membru USR, p.159; „Ion N. Oprea, specializat în științe juridice, economice și jurnalistică        este „un deschizător de noi orizonturi în cercetarea documentară” după cum afirmă prof,  Ana Dumitrescu și juristul  Constantin Hușanu în volumul  OMAGIU pe care i l-au dedicat cu prilejul împlinirii a opt decenii de viață”, scrie Martha Eșanu, p.79..

Și tot acolo, Martha Eșanu: „Perseverenta sa activitate, manifestată într-un ritm susținut, aproximativ 3-4 cărți publicate anual, l-a condus la realizarea a 35 de cărți (însumând cca.15.000 de pagini) dintre care 6 ca îndrumător sau colaborator de proiect… Cartea în viața lui Ion N. Oprea, este suverană, este instrument de studiu dar și de lucru…Cartea i-a fost și i-a rămas stimulent în activitatea zilnică, speranță de ideal, furnizor și hrănitor al optimismului său, indiferent de împrejurare…. Cartea este pentru el cel mai apropiat și nedespărțit prieten” mai spun realizatorii amintitului volum, 391 de pagini.

INO este un clasic în viață, s-a scris, lui îi sunt dedicate și alte volume, bibliografia activității lui se întinde pe câteva zeci de pagini care indică volumele dedicate lui în exclusivitate, cele în care-i este pomenit numele, cu lungi citate,  și se fac aprecieri despre scrierile sale…

Iată, de pildă, volumele semnate de prof. Gheorghe Clapa, dedicate mie, unele adevărate studii: „Ideal și împliniri. Omagiu scriitorului  Ion N. Oprea la împlinirea vârstei de 80 de ani”, 2012, 374  pagini, „Vaslui și vasluienii pe coordonatele istoriei”, 2013, 564 de pagini, „Ion N. Oprea. Alergător de cursă lungă pe meridianele interesului general”, 2015, 266 pagini, „Studii. Conexiuni INO”, 2015, 248 pagini.

Sfatul meu pentru oricare scrie este acesta: să scrie! , pe bază de documente în primul rând. Cât despre accesul certificat în branșă ține de alții, eu n-am ajuns acolo,alții ca să promoveze au alergat la vecini, în județul Bacău mai des, n-am asemenea veleități și timp, nici suficienți prieteni acolo, eu rămân acasă, cu. prietenii mei cu care comunic prin antologii, lucrăm la o serie nouă – „Istorii, comentarii, miscelanea”.

Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?…

Ion N. Oprea: La unii, a fi inspirat înseamnă a găsi momentul și starea prielnică să bați câmpii cu închipuirea, dar cum prietenii mei – prof. Cicerone Medeleanu, scriitor și dânsul – au observat și menționat „Oprea…este un documentarist, nu „inventează” nimic, nu ne „amăgește”, cu nimic, el consultă cărți, documente de arhivă, mai noi sau mai vechi”…, „Ai scris mult, ai muncit mult, te-ai bucurat, în consecință, mult.  Te-ai dăruit unei devoțiuni. Mult. Meriți mult. În ce mă privește, scufundat în reflecțiile și truda mea atât de felurită în aparență, dar atât de unitară în realitate, ce aș putea spune despre cei care, ca tine, dau viață celor care au fost, întărindu-le rămânerea?! Un singur  cuvânt: slavă !”, îmi  scria  C.D. Zeletin, prof. univ. scriitor de mare, de foarte mare calibru (vezi „Cartea „Prietenie”, lansare și după…”, p.23 și 193), deduc, inspirație, în cazul meu, e cu totul altceva. E o permanență, că așa mi-i și munca, din zori în noapte, fără sărbători, nu știu câte chiar legiferate.

La mine, toate lucrurile pe care le văd, le aud și le verific autenticitatea, le simt, le sper și visez noaptea, ca să le materializez ca fapt de viață, eu aparțin cărților, documentelor arhivistice,  și, o spun  clar, inspirația are o continuitate, nu dispare niciodată. În interiorul meu,alimentate de văz, pipăit, suflând  ori aspirând praful,  faptele de viață se scriu și mă trezesc că, în cele din urmă, …  poară numele de carte.

Un fapt tot autentic. Zămisleam un volum, cu consult colectiv, cum mi-i obiceiul, unul din  prieteni, mai grăbit i se plângea altuia, „frate, intervin-o la el, să definitiveze, nu știu ce face, parcă lucrează la 3-4 cărți deodată și pe a noastră o amână…”  Da, chiar  așa și fac, și tot completez, completez, pe măsură  ce izvoarele îmi asigură încărcătura…. De acea îmi și place să mă întorc la cărțile care-mi sunt dragi, și le vizitez în paragrafele lor, ca pe niște vechi și utili prieteni, care îmi conservă dăinuirea, trăitul…

Dau un alt exemplu: am trăit revoluția 89… Cu „bâta”, cu pușca, cu mitraliera, cu minciuna, multă minciună, aștept soluția la penalul în așteptare, câți oameni a scos în stradă „bâta democrației” până în 22, puțini, dar datorită acestora, puținii, la alegerile care au urmat au ieșit victorioși cei ce au trebuit. Ce a contat glasul celor din Piața Universității? Puținii, ajutați de minerii chemați și aplaudați, în frunte cu organizatorii lor, „ masele” despre care ne-au vorbit cei de la Televiziunea LIBERĂ, de la urmașa Scânteia, – SCÂNTEIA POPORULUI, în TREI EDIȚII, urmată de ADEVĂRUL – toate cu MINCIUNILE lor, atunci au înfrânt, furat și vândut ROMÂNIA, de-am ajuns astăzi unde suntem. Ei, de la Vârf, puținii, au zăpăcit pe  majoritarii rămași acasă, după perdele, care , acum, se mulțumesc cu un ajutor social, iar acei „oameni de  presă”, instituțiile media, oamenii minciunii de atunci, la unele posturi TV și ziare, tot minciuni ne servesc, ni le prezintă altoite și astăzi, ca mari „analiști”, ”moderatori”, ”experți”, unii chiar și dorm, dar mizează și ne zâmbesc, bazați pe scurtimea ținerii de minte a  multora care    atunci, în ”Duminica Orbului” dar și   apoi le-au   asigurat  victoria cu majoritatea oarbă până și azi.

De așteptat, celor cu minciuna le stă alături și un fost președinte… O candidată la asemenea post – și alți purtători de minciună, cu bani la chimir – fugiți  din țară, se declară plecați în azil politic, mare rușine!

Cum să nu ai inspirație? Istoria și literatura sunt sedimentate în noi!

Gheorghe A. Stroia: Ce gen/ specie literar/ ă vă este mai apropiat/ ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Ion N. Oprea: Lista cu cărțile mele e lungă, dacă ar mai trăi, profesorii mei de istorie Gheorghe Popescu-Pătrățică; Traian Tănase, mulți ani și inspector școlar, chiar și Ioan Iavorschi de la Facultatea de Drept, Hary Zupperman la limba română și  literatură, mi-ar pune o notă potrivită. Colegii mei, șefii de la ziar, Alice Ouatu, Emil Iancu, Anatol Lupșa, Rubin Șchullimsohn de la Steagul roșu-Bârlad, Schullimsohn Rubin, Ionel și Jak Știru de la Flacăra Iașului, Aurel Leon (îl adaug  și pe  Florin Florescu, în viață) de la Monitorul de Iași, ar fi, zic eu, mulțumiți. În primul rând am cărțile cu istoricul presei din mai toată Moldova, uitate de contributorii lui Marian Petcu când în 2012 a tipărit „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică”; am scrise cărți care evidențiază marile momente ale României și orașelor din Moldova, în special, Bârlad, Vaslui, Huși, plus cele din nord-Dorohoi, Rădăuți, Siret, Câmpulung, Cernăuți, cu marele lor personalități –”Personalități moldave”, 591 pagini, Bârladul în „Lumânărică…de la Tutova”, 2009, 411 p., „Ioan Antonovici-Depozitarul”, două volume a 500 pagini fiecare, 2011, „George –Felix Tașcă și neamul Tășculeștilor”, 2011, 340 p., „Bârlad. Istorie, cultură, amintiri”,2010, 356 p., VASLUI – o succesiune de cinci volume, memorialistica despre prof. Alexandru Mânăstireanu, Adriana, o asistată social, în trei volume, despre Adriana cu manuscrisele ei, obiectele personale și cărțile sale,  soții Didina și Ioan Grămadă, prietenii, au organizată o micro-expoziție în Muzeul lor etnografic de la Câmpulung-Moldovenesc.

Evidențiez seria celor 15-16 volume, pe teme diverse, realizate în cadrul Cenaclului la distanță, cu participarea în serie de 40-60 de autori, tineri și mai în vârstă, cu profesii diverse, din  toată țara dar și din străinătate, mai toate cărțile postfațate de ing. Martha Eșanu căreia i-am strâns la un loc cronicile în cartea „Arc peste timp”, 500 pagini, Editura Armonii Culturale, pe care drept Omagiu și mulțumire, din ediție  i-am dăruit vreo două-trei  exemplare, cărți  la care, cu muncă în grup, m-aș întoarce oricând. Unde-i unul nu-i putere…

Asigur cititorii, cum am spus și în alte locuri, în „Românii așa cum sunt„ , „Prietenie”, ”Cu Prieteni, despre prietenie”,  „Singurătate”, ”Darul vieții: Dragostea”, ”Dorul de-acasă”, ”Viață, viață…”,  „Nu uita!”,  ”Familia creștină…”, proză și poezie, este diversitatea gândurilor care îi animă tocmai pe ei.. Ca  și pe  noi.  Să  le recitim!

Scuze cititori, dragii mei prieteni, am uitat să trec aici, ceva din răbojul inspirațiilor mele tocmai verticalele, cele șase volume – „Fragilitate”, „Trăiri”, ”Apocalipsa, ”Tunelul”, „Necuvântătoarele”, ”Nif-Nif,Naf-Naf, Nuf-Nuf și alții ca ei”, eseuri pe verticală, cu opiniile exprimate și trimise mie după ce le-ați citit, am editat și v-am trimis, să păstrați în bibliotecă, eventual s-o și împrumutați, cartea OPINII. VERTICALE. VERTICALITATE! de Ion N. Oprea, Editura Armonii Culturale-Adjud, 2017, 310 pagini.

Sincer să fiu, și la ele mă întorc des și cu drag pentru că, așa cum mi-au spus unii (Mircea Popescu, finanțist și pensionar, pictor, om de suflet – citind aceste fraze, nu cred că poate exista o ființă umană care să nu verse o lacrimă, în memoria propriei sale mame, OPINII…, p.121), sunt suflet din sufletul meu, s- a și plâns la citirea unora, cum mi s-a întâmplat și mie când le-am scris, om slab, dar despre asta, chiar vă rog, să nu spuneți la nimeni.

Indiferent de titluri, „Îmbătrânirea”, „Pensionar”, „Simptome”, „Dificultăți”, la INO, „Confesiunea „Spital” este povestea mea, sau povestea ta, oricum este povestea noastră și este mai mult decât un eseu, fiind chiar viața ca un eseu, viața ca un album, viața ca un manuscris: ”Răsfoiesc albumul,/ Albumul familiei,/ …aici mi-i soția/ …dincoace copiii/ … aici eu singur,/ cu amintirile noastre”.Singura întrebare „revenit din tunelul morții” este dacă „voi mai ajunge,/ fără ea,/ la manuscrisele mele,/  să mai văd cerul și strada,/ casa mea,/ a noastră…” și…iată-ne, cătinel-cătinel parcurgând un volum tandru, un volum care, deși propune teme grave, se finalizează în cheie optimistă semnată Ion N. Oprea cu,un gând eseu, o stare-eseu ”la revedere moarte”:.”sunt iarăși viu,/ muncesc din greu/ cum o făceam mereu…/ dar gândul mi-a rămas tot la tunel/ bine c-am ieșit din el – / și/  sunt încă viu!” tunelul are întotdeauna o ieșire, un capăt și acolo este lumină „răzbim noi cumva la lumină?” (Marin Sorescu). Lumina este consemnul dintre om  și Dumnezeu iar faptul că la capătul tunelului este lumină sporește seninătatea trecătorului nostru gând. ”Licht, mehu Licht !” (Goethe), 31 ianuarie 2017, prof. Mioara Niculescu, Constanța. Eseul, versul-poezia la INO este”Perspectiva explorării istoriei și a condiției omului contemporan, confruntat cu sine și cu celălalt revendică în fiecare scenariu recursul la anamneză, prin intermediul căruia este recuperat un trecut revolut”, este de părere conf. univ. dr. Doina Butiurcă, Tg. Mureș, 16 septembrie 2016.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Ion N. Oprea: Dacă ar fi întrebat Mircea Cărtărescu, v-ar răspunde că da, scrisul este o componentă a prosperității lui, dar pentru cât de „frumos” a tot vorbit despre România și românii din Ea, precis v-ar declara insuficiența sumelor primite, deși, după cifrele vehiculate cu banii care i-au revenit, numai ca să ajungă la Nobel, un om ca mine ar afirma, nu se prea merită…

Documentele oficiale atestă că Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniţi de la bugetul statului! Pentru TRADUCERI DIN MIRCEA CĂRTĂRESCU – 336.245,17  lei, plus 48.048,94 lei drepturi de autor, plus 24.394,64 lei  deplasări –total = 408.688,75 lei (roni).

Ce este, de fapt, „Orbitor”?  ori alte lucrări, se întreabă mulți cititori, nu e locul aici să analizăm opera lui Cărtărescu şi nici nu vom face acest lucru, dar atragem atenția asupra vocabularului vicios, licențios temperează alții isprava, transpus în limbă împrumutată, care dăunează grav limbii române, formării  modului de vorbire a tinerilor, de care și profesorii sunt nevoiți să roșească.

Punem la îndoială, ca și alți recenzenți și originalitatea, trăsătură pe care susținătorii săi se străduiesc s-o sublinieze,  în ciuda evidenţelor.

De altfel, presa literară a evidențiat des carențele operei literare scrisă de Cărtărescu, am scris și eu despre aceasta, a făcut acest lucru și Dan Vasile în „Critica de serviciu”, recenzie care îi găsește ciclului Orbitor că-i prea jurnalistică tratarea revoluției din 1989, parcă jurnalistica ar fi de…colo!

Nu-s nostalgic, am spus și repet, în comunism legea dreptului de autor era lege, până și simpli corespondenți de presă plecau din redacții cu câte o sumă, eu de la Scutul Patriei sau Apărarea Patriei împrumutam  până la leafă comandantul care era cam cheltuitor, iar la lăsarea la vatră n-am scris acasă după haine, m-am dus la magazin și am plecat acasă, toamna, îmbrăcat ca pentru însurătoare, plus valiză cu mărunțișuri, cadou pentru mama și tata și pentru cine nu-mi mai aduc aminte. La Steagul roșu, Bârlad, Fănică Cernat, țăran  de la Sârbi ori Theodor Wollf din Adjud, responsabilul Centrului local  de radioficare, corespondenți, primeau  sumele cuvenite prin mandat poștal, ca și mine de la Scânteia, România Liberă sau revista Presa noastră, strămoașa revistei UZP care nu-și cunoaște sau recunoaște înaintașii.

După 1989 actuala lege a dreptului de autor are în ea doar povești profitabile cui nu știm, dar ni se afișează Copyright, revistele apar fără buget de la stat, conducătorii lor stau cu mâna întinsă către așa zișii sponsori, autorii de carte și scriitori de presă,ca mine,  fac publicistică din pensia care mâine-poimâine ni se impozitează, iarăși. Trai neneacă!

Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Ion N. Oprea: Uniunile de creație există, USR privită de mine din afară,  mi se pare că nu mai este cea care era pe timpul lui Zaharia Stancu (văzut de un Bogdan Ulmu nu drept unul „care ar fi alergat cu limba scoasă, după texte pornografice – precum managerii zilelor noastre – ci comanda traduceri din clasicii universali marilor scriitori  români care mureau de foame din cauza persecuțiilor politice”, „Pagini dintr-o istorie subiectiv-anecdotică a teatrului românesc”, Junimea), când Nicolae Manolescu ucenicea, se învăța ucenicind la recenzarea Cordovanilor lui Ion Lăncrăjan și când i-am scris despre bâjbâiala constatată, președintele mi-a și răspuns, eram și eu un copil, „Copiii cresc!”

Revistele USR pe atunci aveau profesori, primeau tinerele condeie, stăteau la vorbă cu mânuitorii, îi încuraja, le scria numele cu sfaturi în rubrici speciale, gen „La sfat cu ucenicii noștri”. Colegul  meu de la Steagul roșu, Aurel Stanciu, poetul redacției era mândru, foarte bucuros, și noi din redacție când îi citeam versurile publicate în Gazeta Literară și visam și noi la asemenea mare onoare, mai  ales că sosea și mandatul adus , de poștaș….

În teritoriu, echipe de prozatori și poeți, foarte zâmbitori, se deplasau în orașe  și la sate, la casele de cultură și la căminele culturale. Era sărbătoare. La o așa festivitate, dintr-un grup de recitatori, la Someșeni-Cluj, unde eram recrut, l-am cunoscut, la Clubul unității,  pe Aurel Rău,sosit cu poezii de la Tribuna-Cluj. Radu Boureanu? L-am cunoscut pe scena Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad. Ce frumos recita!, chiar și Victor Frunză. Nu mai vorbesc  de Vasile Iosif de la Căiuți, care era și corespondent de presă la câteva ziare centrale. Am făcut împreună exerciții de scris în limba română prin…sinonime, ucenic eu.

Astăzi la USR Iași am un vraf de cărți în așteptare, dar nimeni dintre scriitorii cu ștaif, nu a scris un cuvânt despre vreuna, pentru că mai marii nu mai citesc. Ei doar hotărăsc premierele și cine sunt premianții.

Sunt oportune uniunile de creație, întrebați, da,că-s subvenționate,au sedii mari,  încasează chirii și cotizații, n-ați văzut cum a fost sancționată doamna Muller dacă, independentă, a ajuns la PREMIUL cel mare?  La  filiale se întâmplă istorii și mai deosebite, am citit despre ele în mass-media, și bine ar fi dacă vor fi fiind basme de crâșmă, spuse la un pahar…

Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/ cineva? În antiteză, există o persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Ion N. Oprea: Mulțumirea și nemulțumirea sunt, da, parametrii vieții, parcurși cu urcușuri și coborâșuri, la care un participant am fost și sunt și eu, foarte fericit când am dat peste oameni deschiși ca Alice Ouatu, Anatol Lupșa, Rubin sau Știru, de care am pomenit, dar și când i-am întâlnit pe cei lipsiți de curaj să mă privească în față, n-am dezarmat. Cu sau fără curajoși de ultimă speță, coborâșurile nu le-am cotat drept un mare dezastru, alturi de familie și bunii prieteni, cu cartea,  și pentru carte mi-am făcut drum cu asfaltul pe el, dar a nominaliza persoane și funcții n-o fac, lista lor este prea încărcată și aș nemulțumi persoanele, eventual, omise, că e omenește posibil. În orice caz, de-am fost la bucurie sau la necaz, la necaz mai cu seamă, împreună cu prietenii, cazul Cenaclu de la distanță, oxigenul  primit mi-a priit.

Admir stabilitatea și lipsa de oscilații în prietenie și muncă, perseverența, cultivarea frumosului, a optimismului motivat… încerc să mă port cu prietenii, cu toți cei din jur, așa cum mi-aș dori ca și ei să se poarte cu mine…

Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Ion N. Oprea: Activitatea mea în domeniu este cea cunoscută, prietenii în reviste ori în cărțile lor, ca prietenii, o văd nu doar prolifică, ci o reușită, ceea ce, și eu, gândesc la fel, pentru că mă avantajează, nu!?

Proiecte?, îmi pun mari speranțe tot în antologii, teme diverse, bob cu bob strânse de prietenii mei cenacliștii, ca și până acum, dar în noua structură, o continuare, gen vol. I., „Istorii, comentarii, miscelanea”, Editura Armonii Culturale-Adjud, 2018.

Ca diversitate, iubire pentru lumea necuvântătoarelor, prietenii poate cei mai sinceri și devotați ființei umane, și copii – printre care i-aș vedea și pe cei ai nepoților și strănepoților mei pe pământ românesc, am mai spus, aș reveni și asupra unei noi ediții, cu simboluri grafice, foto-desen, într-o coloristică, care să servească, de după sobă, unui Nică-miniatură, cum mi s-a întâmplat mie, la o asemenea vârstă,  cu AMINTIRILE lui Ion Creangă, lor cu „Nif-Nif, Naf-Naf, Nuf-Nuf,  și alții ca ei”, semnat Ion N. Oprea, ilustrația de colaborator….

Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Ion N. Oprea: Ce facem cu Cimitirul din sat după ce nu v-a mai fi SATUL mâncat de cei care au cumpărat  de la actualii vânzători nu doar aurul  și plumbul din zona Roșia Montană, cu OBELISCUL de felul celui a lui Virgil Caraivan, uitat de niște descendenți care, doar cu gândul la ei și bogăția acumulată, uită nu doar de tata și mama, uită de ziditorii istoriei și literaturii autohtone, de cei care, cu mintea, munca și pușca  au făcut România Mare, pe care o vrem a noastră, ca vatră permanentă? Dar ce facem cu critica literară specializată – care cam lipsește -, cu critica de întâmpinare în materie de istorie, literatură documentară, în știință, când citim așa-ceva

Gheorghe A. Stroia: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da?

Ion N. Oprea: Indiscutabil, altfel, nu m-aș fi alăturat proiectului dvs. nu doar generos, ci și necesar, am scris împreună, ca la Cenaclu, încă un capăt din istoria locurilor noastre, istorie creatoare și de literatură, de literatură în limba română!

Gheorghe. A. Stroia, IN DIALOG CU INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani) – Vol. 2, ed. Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… ION N. OPREA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 septembrie 2018