ÎN DIALOG CU INIMA… GEORGE CĂLIN (scriitor, editor, diplomat)

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinţii, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieţii conotaţii sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, aţi putea să-mi oferiţi câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteţi?

George Călin:  M-am născut într-o familie de buni creştini şi cel mai frumos moment din viaţa unei familii este atunci când se naşte un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind un lucru sfânt, motiv de mare bucurie atât în familia micuţului, pentru părinţii şi rudele sale, cât şi în Cer, unde Îngerii şi sfinţii se bucură şi ei şi se roagă pentru sănătatea şi mântuirea pruncului. Am învăţat de la mama mea să nu mă despart niciodată de Dumnezeu… În Cuvântul întrupat, apa şi Duhul se unesc însă din nou. Hristos Se afundă în Iordan şi Duhul pogoară peste ape. Învierea Lui va transforma în apă vie apa morţii. A trebuit să se scufunde Fiul în firea omenească şi prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne înălţăm spre viaţa Sa dumnezeiască în Duhul Lui cel Sfânt. Credinţa nu vine dinlăuntrul omului, ci este din harul lui Dumnezeu, tocmai ca să nu se laude nimeni. Noi suntem lucrarea, capodopera Lui, creaţi pentru faptele bune rânduite mai dinainte pentru noi, ca să umblăm în ele cu pasul sigur şi drept în Adevăr şi Credinţă pe Calea Iubirii.., pe Calea Cunoaşterii. Iubirea fără de Credinţă, nu are nici o valoare. Valoarea ne-o dă Credinţa unită cu Iubirea. În primul rând am fost învăţat de părinţii mei să-mi iubesc aproapele şi apoi să mă iubesc pe mine… E aşa rău să îţi doreşti ţie binele.., să cerşeşti bunului Dumnezeu o clipă de linişte sufletească.., un amurg înstelat.., o dimineaţă înseninată de zâmbetul semenilor tăi??… Nu ştiu dacă sunt un om credincios, nu pot spune eu acest lucru dar ştiu că rămân un simplu cerşetor rătăcit pe cărările Vieţii, înaintând pe Calea spre Mântuire cu încrederea în oameni, definitivând un spectacol al Vieţii…. Urmărind spectacolul, nu pot să-mi trăiesc Viaţa aşa cum aş dori! Visez la o linişte sufletească pe care acum mi-am zdrobit-o cu roi de cuvinte de dragoste. Uităm prea des că nu Timpul este cel cu care trebuie să ne întrecem… ne-a învins de mult Timpul… Să ne întrecem cu noi, cu fuga de noi… să ne întrecem cu fuga de toate… Vrem să trăim şi, paradoxal, ne grăbim spre Moarte, fără să observăm că avem motive să ne oprim pentru o singură respiraţie. Să ne oprim pentru prieteni, pentru zâmbete, pentru gesturi, pentru şoapte, pentru îmbrăţişări, pentru a tremura în răcoarea serii sau pentru a simţi un timp mângâierea razelor pe obraz.., pentru o strângere de mână, pentru vorbe, pentru a ne certa şi apoi a ne împăca, pentru a învăţa şi a uita ce am învăţat, pentru a transforma un lucru banal în ceva extraordinar.., pentru a ne îndrăgosti sau pentru a pune patimile noastre într-un lucru mărunt, dar pe care îl iubim atât, pentru vieţile noastre absente îngrămădite într-o valiză, pentru toate momentele trăite undeva între depărtări şi obsesii, pentru răspunsurile găsite într-o oarecare toamnă, dar mai ales pentru Timpul pierdut printre poveştile din copilărie, şi pentru ecoul fericirii care ne-a învăţat cum e să-ţi pierzi Viaţa şi să trăieşti de unul singur, bine mersi, cu visele şi aripile puse deoparte. Să ne oprim pentru ceea ce ar putea părea prea firesc: să trăim cu adevărat, fără a cerşi dragostea nimănui… Frumuseţea zorilor caută îmbrăţişarea amurgului. Îmbrăţişarea amurgului este aceea care îţi cheamă misterul, taina interioară, este ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului cotidian, robotizat, care priveşte cerul doar ca să vadă dacă îşi ia umbrela sau nu… este ceea ce doar inima poate dezvălui. Căci arta de a avea un suflet curat pleacă de acolo… Ai privit vreodată Viaţa, frumuseţea, omul doar cu inima? Să ai senzaţia că ochii fizici îţi sunt de prisos, iar ceea ce contează este doar acea desfătare, acea realitate ultimă care ai impresia că e fără de Sfârşit… şi pe care ajungi să o cunoşti şi să o respiri doar în interiorul tău, pentru că nu găseşti cuvinte care să o descrie. Sufletul tău, inima ta, trupul tău să fie ca un cânt de slavă, un dor nesfârşit de frumos, de sens, un loc în care pământul şi cerul se unesc tainic sub Lumina amurgului, sub Lumina misterului… căci Omul este, în primul rând, un Mister! Dragul meu prieten, cred că nu ai spaţiul necesar pentru a anexa continuarea acestui răspuns la întrebarea ta… voi încheia simplu printr-un poem: „Sunt truditorul dragostei pe drumul spre Orient, încremenit, în nelinişti, încătuşat cu vise, cu Fericirea Mântuirii în Hristos, aşteptând Naşterea unui nou veac…. Eu, sunt accidental înlocuibil, Eu, nu sunt necesar; mă privesc în ochi, încercând să evadez din închisoarea trupului meu – evadare hibernală dintr-o viaţă trăită-n marş. Făurarul de vise şi-a pierdut măiestria; câteodată visez în picioare, murmurând litanii nerostite încă în limbajul slăbiciunilor; e primul pas spre Harul Veşniciei; e revelaţia Luminii în care suntem arşi de Iubirea Divină. Eu, nu sunt nemuritor; sunt conştient de efemerul ce mă înconjoară; la fiecare trecere a dimineţii, tresar – flacără gemând în foc necunoscut; mă târăsc… mă cheamă Lumina… mă cheamă zborul deasupra deşertului de oameni. Eu, nu sunt robul aşteptării; las cartea vieţii să-şi schimbe singură filele astupându-mă cu visele voastre cu trăirile şi durerile întregii lumi… Eu, nu sunt Lumina, dar luminez gheaţa ce mă-nvăluie topind toată necredinţa voastră… Eu, nu mă rog pentru mine; rugăciunile mele sunt pentru voi fraţi şi prieteni ai mei…”

Gheorghe A. Stroia: Vârsta şcolarităţii este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viaţă, unii dintre noi chiar şi pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememoraţi acele vremuri?

George Călin: Dacă astăzi sunt scriitor, editor, publicist şi mă ocup de activitatea culturală şi conduc o societate culturală cu peste 700 de membri, cunoscută pe plan naţional şi internaţional (Societatea Culturală Apollon-România), toate se datorează unui singur OM care se numeşte simplu – Nichita Stănescu! Îl consider „Întâiul vinovat” de toate scriierile mele… El, Poetul Nichita Stănescu este cel care mi-a acordat încredere şi satisfacţie, atunci, în 1978, când l-am cunoscut la Colocviul Naţional de Poezie de la Costeşti – Argeş, când am primit din mâinle lui Premiul Naţional al Clocviului de Poezie… Ehe, eram un licean plin de vise, cu dorinţe şi idealuri mari… O parte dintre ele, recunosc, le-am realizat, iar cealaltă parte este în curs de realizare dar, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin Credinţă, Nădejde, Dragoste…

Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o menţină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneţi-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

George Călin: Primele poeme le-am scris în perioada gimnaziului, de atunci îmi place să mă joc cu o tonă de cuvinte, atunci când mâna lui Dumnezeu coboară asupra mea, îmi place să aşez noianul de cuvinte într-o anumită formă, să le înalţ, să le cobor, să construiesc fraze care să vibreze de frumuseţe, să le îmbrac în căldura sufletului meu, să le dezbrac şi aşa goale să le las să plutească pe câmpiile de vise îmiresmate cu flori de câmp amirosind a levănţică, a scaieţi şi de ce nu a bob de pâine pentru a avea cu ce să se hrănească, perpetuând viaţa, perpetuând poezia care se pierde şi renaşte în sufletul meu de copil maturizat… La acest răspuns anexez, dragă prietene un alt poem:

“fac parte dintre oamenii care se pierd în tumultoasa viaţă,

care stau îngenunchiaţi în biserici, în faţa iubitelor, în faţa morţii…

despre mine, pot vorbi cu glasul obosit, glas pustiu şi-ntristat;

gândurile mele iscă furtuni,

ploi torenţiale, înnegrind văzduhul;

un tunet peste ape,

un cântec de leagăn întrerupt de rugăciunea inimii – copac singuratic

într-o pădure de durere;

îmi voi agăţa trupul de Eternitate,

lăsându-mă ofrandă Dumnezeului meu…”

Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne defineşte. Care credeţi că este motivul pentru care aţi început să scrieţi şi ce anume vă motivează să o faceţi şi acum? Mai mult, care credeţi că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

George Călin: Da, ai dreptate, prietene – “Scrisul ne defineşte!” Scriu pentru că iubesc oamenii, animalele, natura, anotimpurile, frunzele… Iubesc ploile.., iubesc cu patimă ploile.., tunetele şi fulgerele lor… De câte ori fulgeră îmi imaginez că Dumnezeu ne face poze şi atunci zâmbesc frumos spre blitzul uriaş, iar când tună, mi-l şi imaginez pe Sfântul Ilie cum îşi struneşte, prin tăriile Cerului, caii înhămaţi la cea mai frumoasă trăsura care s-a văzut vreodată… Iubesc toamna, poate şi pentru că îmi plac foarte mult culorile vii. Picturile create de natură se întipăresc în mintea noastră, însoţindu-ne pretutindeni. Toamna cu paleta de culori folosită de Ea, ne înveşniceşte în frumuseţe şi îmi doresc să văd din ce în ce mai multe creaţii de-ale ei, pentru a rămne veşnic un îndrăgostit de viaţă. Natura este minuantă şi încărcată cu magie oricând… Ea are coloritul ei unic şi irepetabil… O aştept în fiecare an cu braţele deschise! Iubesc tot ce ţine de toamnă, mirosul perelor şi al gutuilor, nostalgia care vine odată cu primele frunze care se leagănă spre noi, mirosul prunelor, al lemnelor tăiate, pregătite pentru iarnă… mă bântuie o linişte de gânduri pe care nu le pot aşeza pe rafturile lor, iar nişte reflectoare mă aşteaptă să se mişte spre alt punct al scenei. Eu însă nu fac nimic. Eu aştept să sară cineva în ajutor şi să-mi risipească toate gândurile rele. Aştept un nou anotimp. Iubesc melancolia specifică toamnei noastre româneşti.., să stai în visare pe o bancă uitată într-un parc pustiu.., să te gândeşti la tine.., să te mângâie vântul pe obraji şi să miroasă a vechi şi a amintiri, aşa cum numai florile toamnei miros. Aceasta este poezia vieţii mele, pentru care dacă nu am timp îmi fac… Îmi zgârâi sufletul cu rănile amintirilor aşezate pe raftul inimii mele prăfuite de Eternul temnicer al Vieţii – Timpul. În întunericul peşterii din sufletul meu caut Lumina, să pot descifra amprentele de pe perete, să-i pot şopti, în fiecare clipă, Vieţii: te iubesc, Viaţă, cu o secundă mai mult decât Infinitul.

Gheorghe A. Stroia: Dacă ar fi să raportaţi scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-aţi reproşa şi ce aţi reproşa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

George Călin: Nu reproşez la nimeni nimic… Singurul lucru pe care îl reproşează omul George Călin scriitorului George Călin este acela că nu prea are Timp, se pierde în iubirea de semeni, îşi rosteşte litaniile cu vocea şoptită, pentru a nu distruge foşnetul frunzelor; durerea ierbii ce se înălţă sub bocancii nepăsătorilor… nu sunt cuvinte goale, nu sunt şoptite fără de Adevăr; litaniile mele cad din tărâmul obişnuitului eu, aşezându-se lângă cuiele Răstignirii… Dumnezeu este Oceanul, iar oamenii sunt asemănători valurilor care apar pe suprafaţa sa. Văzute dintr-o barcă, aceste valuri par să fie foarte diferite – unele sunt înalte şi puternice, altele sunt mici şi insignifiante. Dintr-un avion, vedem numai oceanul, fără a sesiza valurile ce animă suprafaţa sa. El se ataşează de succesele noastre şi este trist când suferim câte un eşec. Îi este teamă de durerea şi boala noastră, iubeşte existenţa noastră terestră şi este îngrozit de moarte. Valurile existenţei umane par reale şi infinit diversificate. În ochii mei ca fiinţă eliberată, totul este Dumnezeu. Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât valurile sunt mai înalte. Cu cât vântul iluziei suflă mai puternic asupra minţii unei fiinţe, cu atât mai mult ea urmăreşte să se distingă de cei din jurul său. Este cu neputinţă să te ascunzi de Creator. Toţi facem parte din Dumnezeu, la fel cum valurile fac parte din ocean. Noi nu suntem separaţi de El decât în aparenţă. Persoanele care vor să-şi afirme personalitatea şi să se ridice deasupra celorlalţi prin vanitate şi orgoliu, la un moment dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, provocate, tot asemeni lor, de o furtună în iluzie. Asemeni unei furtuni în care valurile se ridică şi coboară, victorioase într-o zi, liniştite în alta, într-un turbion nesfârşit de conflicte şi competiţii. Atâta timp cât este furtună, suprafaţa oceanului nu va cunoaşte liniştea! Pacea nu apare decât după furtună, indiferent dacă este vorba de elemente ale Naturii sau de conştiinţa unei persoane. O fiinţă evoluată spiritual nu încearcă nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi urmăreşte în permanenţă să trăiască în Armonie cu cei din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu. Având, cu toţii, credinţă, într-un singur Dumnezeu, avem dreptul să dobândim fericirea şi dreptul să înlăturăm suferinţa. Nu ne putem clădi fericirea proprie pe altarul suferinţei celorlalţi! Un om fără credinţă, nu vede, nu poate înţelege şi nu poate primi lucrurile spirituale în inima lui, pentru că pentru el sunt o nebunie. Credinţa nu vine dinlăuntrul omului, ci este din harul lui Dumnezeu, tocmai ca să nu se laude nimeni. Noi, oamenii, suntem doar umbre rătăcite pe pământ, prinse între visele împlinite sau neîmplinite, vise care ne-au înveşnicit în uitare.., suntem culorile unui curcubeu ivit şi dispărut într-o singură clipă sub sărutul mort al dimineţilor… Suntem cioburi de Lumină dăruită celor ce pipăie întunericul… suntem pierduţi şi regăsiţi într-un carusel al sorţii, într-o umbră ce se zbate să-şi găsească trupul… Crude şi lacome trupurile noastre trec din noapte în zi, bântuite de vise, prinse în ghearele timpului care ne împovărează haotic cu viaţă, crucificându-ne cu ninsori fără de sfârşit…, azi.., mâine.., întotdeauna… Alergăm zilnic fără de ţintă, uitând că viaţa trebuie trăită, nu chinuită… Suntem prea însinguraţi în noi, prea înveşniciţi în singurătate şi nu acceptăm aşa uşor ca cineva să ne tulbure existenţa cu prezenţa lui, cu toate că ne este atât de necesară uneori sau mai întotdeauna… Suntem plini de regrete târzii, dar viaţa ca şi cărările parcului îşi continuă drumul neluându-ne în seamă, nici anotimpurile care ne macină an de an.. Mă întrebaţi „ce anume v-aţi reproşa şi ce aţi reproşa scrisului sau chiar scriitorilor de azi??” Nu ştiu ce să vă răspund, ştiu doar că fiecare om are o legătură directă cu Dumnezeu… Pot spune că e timpul să ne oprim, măcar pentru câteva minute din treburile pe care le desfăşurăm şi să privim în jur. Să privim lumea. E timpul să dăm atenţie, o mai mare atenţie celor din jurul nostru. Fiecare are nevoie să fie ascultat, să fie înţeles… Făceţi-vă timp să îi ascultaţi pe cei dragi, pe cei care au nevoie de voi, care au nevoie de linişte şi încredere… Dacă încurajările tale îţi lipsesc, atunci ai nevoie de încurajările altora pentru a descoperi minunăţiile lui Dumnezeu puse în trupurile fiinţelor ce  vieţuiesc lângă tine. Toate minunăţii pe care le admirăm la astfel de fiinţe umane ne revelează, totodată, adevărata noastră natură şi ne transformă într-un mod plăcut şi rapid. Dacă mai mereu contemplăm, fiind plini de transfigurare, ceea ce este frumos, divin, pur, sublim, bun şi admirabil în celelalte fiinţe umane, atunci acele valuri de frumuseţe ne inundă fiinţa şi se manifestă continuu în universul nostru lăuntric, întocmai precum valurile unui ocean paradisiac. La un moment dat, astfel de valuri de frumuseţe care ne inundă fiinţa ne îmbată şi ne copleşesc, făcând să apară în microcosmosul fiinţei noastre iluminarea spirituală. Am scotocit în buzunarele gândurilor, şi-am strâns de-un mister… dându-mi seama că cerurile nu se cumpără, se lasă dăruite, ca şi stelele. Da’ poate că nu e aşa de rea ideea. Dacă le-am cumpăra şi le-am dărui celuilalt, poate am uita să le năruim, costându-ne scump, nu?

Gheorghe A. Stroia: Despre scris ştim că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… şi ca să fim citiţi, fiecare carte/autor îşi are publicul său. Ce credeţi că se mai citeşte astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

George Călin: Cultura este definită ca o spiritualitate divină a umanităţii, este însuşi viaţă. Cele mai importante valori moral-spirituale ce stau la baza existenţei relaţiilor lumeşti, la baza umanităţii, se nasc din cultură. Noi toţi ne deosebim prin fizic, dar spiritualul este cel ce face marea diferenţă, prin faptele noastre, gândurile noastre, modul de a gândi, modul de a trăi şi de a îmbogăţi cu suflet această trăire. Anume această deosebire, este determinată de cultură, deci ne deosebim prin cultură… Tineretul de astăzi, aflat în faţa calculatorului, plăteşte un greu tribut lipsei de cunoaştere a istoriei, a culturii, a patrimoniu cultural, a literaturii, arhitecturii, muzicii şi civilizaţiei, prin lipsa de înţelepciune – tineretul nu a reuşit să înveţe de la istorie că înţelepciunea unui popor nu poate fi cucerită prin forţă, că nicio cucerire prin forţă nu rezistă timpului. Generaţia mai în vârstă a-nvăţat însă acest lucru, reprezentanţii ei ştiu astăzi că e mult mai ieftin şi mai trainic să-şi încarci sufletul cu frumuseţea zborului unui fluture, cu explozia unui mugur în primăvară şi de ce nu, cu arşita verii care te obligă să apreciezi umbra pădurilor şi apa rece de izvor. Cultura generală a celor trecuţi prin viaţă e ca şi o femeie – prin forţă ai putea să o posezi, dar nu va fi niciodată a ta dar.., cu o floare, cu un inel, cu un şirag de sticlă colorată o poţi avea pe tavă fizic, sufleteşte, dar mai mult, o poţi pune să muncească pentru tine, să-ţi gătească, să spele, să te maseze şi să-ţi crească copiii de bună voie, cu zâmbetul pe buze. Toţi suntem oameni de cultură, dar fiecare în modul în care îi dictează conştiinţa. Enigma unei adevărate culturi, a fost transmisă din moşi, strămoşi, spre un viitor mai bun şi mai prosper, spre avansare în societate. Un adevărat om de cultură este entuziasmat, fervent în cultură, este însufleţit pe vecie cu valori moral-spirituale de elită. Necurmat de căile nedesluşite vieţii, un adevărat om de cultură, îşi poartă mereu în gând şi în suflet ceea ce ne reprezintă: neamul, plaiul natal, casa părintească, părinţii, limba maternă, strămoşii…

Gheorghe A. Stroia: Ştim cu toţii că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în marea de informaţii care circulă global cu viteza luminii. Unii te susţin, alţii dimpotrivă. Aţi putea să ne spuneţi cum aţi reuşit dumneavoastră să vă promovaţi şi unde vă pot găsi cititorii noştri?

George Călin: Eu îţi mărturisesc, dragă prietene că nu am nevoie de promovare! Am nevoie numai de iubirea semenilor mei, de căldura şi lumina lor… Uite, port cu mine o mărturisire de suflet a fiicei mele Anca Elena, care spune totul despre scriitorul şi omul George Călin: „Pentru mine nu contează că eşti un poet recunoscut, că ai o minte sclipitoare, nu contează că eşti ambasador, nu contează că uneori mă întreb cum de ştii atâtea şi atâtea lucruri! Pentru mine eşti cel mai minunat şi special „bărbat” din viaţa mea, eşti tăticul pe care orice copil şi l-ar dori! Îţi mulţumesc pentru toate momentele frumoase petrecute împreună! Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că a ales să fiu fiica ta şi pentru că exişti! Îţi doresc să fi sănătos, să-ţi împlineşti toate visele şi să ajungi la aniversarea zilei de Dragobete, în anul 2061,  ştiind că tu eşti un Dragobete, pentru că tu ai venit pe această lume să iubeşti şi să fii iubit!” Aceasta este promovarea şi susţinerea mea… De găsit mă puteţi găsi în inima activităţilor culturale… De un an şi jumătate sunt prezent, în fiecare zi de luni la o LECŢIE DE POEZIE – „la o cefea cu Apollon”, într-un cadru plăcut, intim şi select la Coffee Shop Zebranno din Urziceni. Am format aici, într-un an şi jumătate, o mişcare naţională şi, de ce nu chiar internaţională care poartă un nume simplu „zebrannismul”. Majoritatea oamenilor de cultură îşi doresc să vină la Urziceni „să capete” titulatura de „zebrannist”. Poetul Florin Costinescu, chiar a afirmat „Nu ai fost la Zebranno?! Nu exişti!”. Aici, la Zebranno, nu mă pot considera ambasador ci un simplu sudor pentru că „sudez sufletele oamenilor care iubesc poezia, frumosul, iubesc muzica şi tainele nescrise ale acestui popor hăituit de valurile istoriei”. Îţi pot exemplifica, simplu, cu câteva cuvinte scrise de cunoscutul prozator Titi Damian: „Deja „stropul de cultură” de la Urziceni a devenit naţional. Facebook-ul a intrat în funcţiune. Acum urzicenenii sunt mândri de „fenomenul” lor literar, care în curând îşi va relua activitatea cu şi mai multă vigoare, pe 15 Ianuarie, de Ziua Culturii Naţionale. Urzicenii şi-a descoperit un excelent animator cultural, poate unic în ţară, în persoana poetului-ambasador George Călin. Mai în glumă, mai în serios, l-am auzit rostind un adevăr care s-a îndeplinit în fiecare zi de luni, din fiecare lună, timp de un an: „În orice parte a Europei sau a ţării m-aş afla, lunea iau avionul de Urziceni, şi la şase fix sunt la urzicenenii mei, la Zebranno.” Şi niciodată nu a dat semne că ar fi obosit. Aşa a apărut un nume nou în dicţionarul limbii române, „zebraniştii”, termen inovat de basarabeanca Sabina Cojocaru, care defineşte deja un fenomen cultural unic în ţară. Iată cum Zebranno începe să devină un mit.”

Aş dori să redau şi câteva cuvinte scrise de poeta Victoria Milescu, pentru a vă face o părere despre George Călin „Cred că fiecare om are inima pe care o merită, iar fiecare inimă îşi caută omul potrivit pe care să-l slujească statornic o viaţă întreagă. O inimă sub formă de om este George Călin, preşedintele Societăţii Culturale Apollon. George Călin nu-şi mai aparţine. El este în slujba inimii sale care bate pentru ceilalţi, pentru cultură, artă, generozitate. Viaţa sa se desfăşoară între cărţi, ale sale ori ale altora, între festivaluri, concursuri de creaţie, saloane de artă, întâlniri cu creatori din generaţii diferite, deplasări în ţară şi în străinătate. Totul pentru a descoperi noi talente, pentru a le încuraja, pentru a promova cultura românească asumându-şi ,,cultura ca mod de viaţă’’, deviza societăţii sale. Se poate întâmpla să fi văzut Parisul, Londra, să fi ajuns chiar în Alpii Elveţieni, dar să nu fi fost niciodată în Urziceni. Pentru mulţi, acest nume ar fi rămas doar al unui mic oraş din judeţul Ialomiţa, situat la nicio oră de Bucureşti, dacă n-ar fi fost echipa sa de fotbal, Unirea, care a reuşit să ajungă în Liga campionilor, realizare care l-a scos din anonimat. Dar, aici, în afară de pasionaţi ai sportului există şi pasionaţi ai literaturii şi artei, există un nucleu de oameni talentaţi şi inimoşi care au făcut ca Urziceni să devină gazda unor manifestări culturale naţionale şi internaţionale, iniţiate, în majoritate de Societatea Culturală Apollon. Am făcut cunoştinţă cu municipiul Urziceni graţie acestei societăţi care m-a invitat să-mi lansez cărţile, să particip la câteva festivaluri, concursuri, întâlniri literare etc.” Alt loc unde pot fi „găsit” este revista de cultură, artă şi civilizaţie „Apollon”, şi revista „Apollon Junior”, şi suplimentul istorico-literar „Agora” sau revista „Ecosystem”, publicaţii lunare ce sunt editate de Societatea Culturală Apollon-România…

Gheorghe A. Stroia: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoţia începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul şi, de ce nu, lumina. Ce sfat i-aţi da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?

George Călin: O să glumim puţin spunând că „sfatul meu este că nu trebuie să asculţi de sfatul nimănui!!!” Totul se bazează pe iubirea aproapelui, pe încredere şi dragoste, multă dragoste, chiar dacă uneori eşti nedreptăţit… Aş spune fiecărui începător în ale scrisului Prietene caută Lumina, fără de ură faţă de nimeni! Nu ură împotriva nedreptăţii, pentru că nedreptatea este doar o clipă de trecere, după care vine dreptatea. Nu ură împotriva inegalităţii, căci inegalitatea este ierarhie vizibilă sau invizibilă. Nu ură împotriva dispreţului de viaţă, pentru că dacă te supui celui mai mare decât tine, darul vieţii tale devine schimb. Dumnezeu dă freamăt vieţii zi de zi, dă sens inundându-ne de miracol.  Orice viaţă e un miracol.., dar viaţa constă în strădania de a obţine o singură clipă de fericire şi pace în faţa Dumnezeului nostru unic, fără a ne ponegri aproapele, fără a ne considera mai destoinici decât suntem… Dumnezeu ne cunoaşte mult mai bine şi calităţile dar şi defectele, în rest totul e tăcere. În imensitatea timpului, linişte, pentru o clipă, linişte, Dumnezeu, se odihneşte.., să-i respectăm clipa, respectându-ne… Prietene, prinde clipa de fericire în pumni tăi încleştaţi de durere şi iubeşte, strânge-o în palmele tale bătucite de vreme şi aşteptă, păstreaz-o în privire, din ea răzbat vise şi dorinţe, ea îţi duce freamătul necuprins al iubirilor tale în timp şi-n suflet, îţi va şopti tandru că iubindu-ţi semenii vei trăi veşnic fără a regreta ceva anume! “Non! Je ne regrette rien, rien…” (Nu! Eu nu regret nimic, nimic…) Fiecare moment al vieţii reprezintă o scenă în care tu, prietene, eşti propriul tău actor, iar în spatele cortinei mii de feţe necunoscute mor de nerăbdare să te cunoască, să te atingă, să te urască sau să te iubească. Tu, prietene eşti pregătit să tragi cortina? Să te expui, o clipă, privirii şi analizei celor mulţi? Există oare o lume în care măcar într-o clipă de căutare, să speram cu toţii că locuim cu sufletul străbătând liberi alei pline de speranţă, respirând aerul răsăritului sub lumina fericirii?

Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspiraţie, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspiraţie, alţii spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspiraţie şi cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

George Călin: Îţi pot spune că mă impresionează absolut tot ce se întâmplă tanic şi frumos în viaţa noastră, lucruri pe care semenii noştri nici nu le bagă în seamă… Cine mai ascută astăzi tăcerea ierbii? Ai ascultat, prietene, vreodată tăcerea ierbii? Tăcerea ierbii geme de durere…, tăcerea ierbii este bătătorită de bocancii ţintuiţi ai soldaţilor Planetei, aceşti soldaţi înregimentaţi haotic, infectaţi cu ură şi de multe ori, culmea ironiei, îmbrăcaţi în culoarea ierbii… Aud în noapte ţipătul tăcut al ierbii, cum alunecă prin umbrele copacilor trăsniţi, încă din vară… Aud zborul tăcerii, cu aripi frânte, însetate de cărările pustiului şi lumina plăpândă a stelelor ce cad spre dimineaţă… Mă strecor în taina visului meu şi stau la masă cu iarba, povestindu-ne prieteneşte iubirile trecute, prezente şi viitoare. Ea, îngălbenită de vreme, îmi citeşte scrisorile de dragoste trimise feţilor Frumoşi ai ierbii… Eu, împovărat cu viaţă ascult şi rămân încătuşat dincolo de cuvintele ce curg roi, roind pe drumul spre moarte… Şi trec înserările, şi ne plouă dimineţile, şi ne ard amiezile înfierbântate, întroienindu-ne cu amintiri, răni deschise ce ne ţipă prin vise… Murmurăm împreună litaniile de seară, prinşi în mirificul clipelor efemere… Dintr-o dată, la umbra unui mesteacăn, tăcerea ierbii se destramă, galopând spre câmpie, trădată fiind de pământul cleios al pădurii…, tăcerea ierbii se sufocă, în fuga ei nebună înfrântă de flăcările clocotitoare ale Iadului… Am aţipit sub roua diamantină a dimineţii, memorând tăcerea ierbii şi, răvăşit de dorinţa revederii, îmi scald setea de vis în rana amintirilor dăltuite în iernile trecute ale vieţii mele… Unde se duce oare iarba când zăpada înroşită de durere îi inundă viaţa, încătuşând-o în amintire? Tăcerea ierbii ne învaţă să murim frumos, risipiţi între sânii iubitelor noastre, goi pe dinăuntru, goi pe dinafară, aflând într-un târziu ce este Misterul! Conştienţi că Dumnezeu nu ne-a părăsit, Iarbă şi Om ne dăm întâlnire cu Diavolul pentru a ne învinge temerile despre Dragoste, Viaţă şi Blestem… Iarbă şi Om, o singură Moarte!

Gheorghe A. Stroia: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet şi de ce? Aţi putea să exemplificaţi cu una dintre cărţile dumneavoastră?

George Călin:  Poezia, ea este totul pentru mine şi, vei rămâne puţin surprins, prietene, încă de la debutul meu literar mă preocupă „jocul cu Moartea”, acest pustiu necunoscut, la capăt de lume, înzăpezit în nopţile stelare unde primesc să stau la masa de joc cu Moartea… Începe jocul…, jocul…, jocul, flacăra nestinsă a Vieţii.., durerea umbrelor îngenunchiate şi rătăcite prin deşerturile infernului…, jocul de-a Viaţa…, jocul de-a Moartea…, jocul de-a Dragostea… Respiraţia trupului meu e gata de atac, căzând în nedumerire…, cine?…, cine va câştiga şi de data aceasta?! Vulturii de pradă, mă hăituie sub ploile de căpşuni date în pârg… Înaintez cu greu la masa de joc, umbra mea îndoliată se hlizeşte la Moarte, aruncându-şi privirea spre un alt muritor fără de umbră, care aleargă troienindu-mă cu singurătate… Încordat, într-o împreunare satanică, arunc zarurile vieţii citite de vreme şi roase pe la colţurile de lume… Zarurile nu se opresc, rostogolindu-se…, rostogolindu-se…, rostogolindu-se la infinit. Am câştigat…, am pierdut…, cine mai poate şti?! Stele cad înfrânte dintre nori, încătuşându-ne sub pulberea lor diamantină, azi…, mâine…, pentru totdeauna…

Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câştigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperităţii celui care scrie?

George Călin: Îţi pot răspunde cu o pauză de zâmbet la această întrebare… Hai, prietene să zâmbim şi să medităm căci, aşa cum spun afaceriştii: „cultura nu produce nimic pentru societate!?” Cei avizi de a strânge valori materiale uită că acest „aliment” al sufletului – CULTURA contribuie la structurarea societăţii şi a personalităţii umane; ea trebuie privită ca mod de viaţă al individului şi al societăţilor – element prin care acestea se diferenţiază şi, în egală măsură, un canal de comunicare şi un liant social de primă necesitate în formarea tinerelor generaţii. Cultura reprezintă expresia identităţii şi miza diversităţii, valori comunitare esenţiale care trebuie asumate şi susţinute prin demersuri şi programe pro-active. Educaţia prin cultură şi pentru cultură se află în centrul preocupărilor societăţii româneşti actuale. Cunoştinţele culturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea personală a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor tineri şi, din acest motiv, ea trebuie percepută ca fiind o parte importantă a dezvoltării generale a fiecărui tânăr şi trebuie privită ca unul dintre aspectele esenţiale ale educaţiei acestora, dar totul e în van…

Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creaţie literară ce părere aveţi, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propăşirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenenţa dumneavoastră la o astfel de uniune?

George Călin: Iar mă faci să zâmbesc!!! Îţi răspund cu o întâmplare în care am fost personaj principal… Eram invitat la Cluj, într-un început de octombrie, la vestitul festival naţional de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România. Un domn poet care este în conducerea uniunii scriitorilor mă întreabă dacă sunt membru al uniunii. Îi răspund sec „Nu”, el, mirat continuă „Cum, Domnia Voastră care sunteţi poet şi ambasador al culturii române la Geneva, nu sunteţi membru al uniunii?! Păi trebuie să luăm măsuri să fiţi alături de noi!! Când ne întoarcem la Bucureşti rezolvăm problema! Cu 2500 de euro vă fac eu membru imediat!!!” Acestea sunt uniunile de creaţie! Cred că ai înţeles totul!!

Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulţumiri şi nemulţumiri. Există oameni, cărora, deşi nu recunoaştem întotdeauna, le suntem datori cu secvenţe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea şi literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenţii negative. Pentru tot ceea ce sunteţi în acest moment, vă încearcă o nemulţumire faţă de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan faţă de care nutriţi sentimente de admiraţie şi care ar fi motivele pentru care o faceţi?

George Călin: Există prea multe persoane sau personalităţi care au „trudit” la facerea mea literară şi artistică… pentru ei şi alături de ei trăiesc între ieri şi azi, trăiesc fiecare zi ca pe o naştere. Am sufletul curat ca al unui copil şi cred, cred în Dumnezeu cu sufletul şi ochiul inimii mele care-l percepe alături de mine! Am sufletul plin de binecuvântări sfinte! Am sufletul plin de chipurile prietenilor mei care sunt sau care nu mai sunt pe această lume… Timpul nostru e măsurat în secunde, vise, speranţe, bucurii, iubire… Suntem fluturi aşezaţi să se odihnească… Suntem stele luminând tainic sufletele semenilor, în nopţile senine… Suntem lacrimi de cristal, vibrând de iubire la orice atingere… Suntem oglinzi, în care de vei ştii să priveşti, vei vedea totul… Suntem flăcări ce se ascund în ochii tuturor atunci când zâmbim… Suntem însinguraţii lumii aflaţi în căutarea sufletului pereche, un cuvânt care stă pe buzele tuturor, aşteptând să fie rostit… Ne găsim voioşi împlinirea prin Dumnezeu şi ne punem sufletul în trăirile şi răscolirile zilnice. Suntem oarecum însăşi viaţa, un soi bizar de Miracol şi Credinţă… Zâmbim şi facem lumea să zâmbească! Încercăm o viaţă-ntreagă să-i facem pe cei nepăsători să descopere cine suntem cu adevărat, să ne descopere sufletele, nouă celor care refuzăm înfrângerea chiar şi atunci când toată lumea se prăbuşeşte în jurul nostru… Suntem puternici când ne împărţim sufletul, când nu ne străduim să ne ascundem slăbiciunile, ci încercăm să le depăşim. Suntem fascinată respiraţie de floare albastră, uitată în corola unui Curcubeu rănit, căutând drumuri pierdute… Nutrim valuri ce se sparg de ţărmul oceanului, picături de pleoape friguroase, frunze împrăştiate după furtună, topindu-ne încet în zăpezi pe la poluri de suflete dezgolite de zbor în lumina zorilor ucişi… Rămânem, poeţi, în ochii celor ce ne iubesc sau urăsc…

Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveţi? Îmi puteţi dezvălui câte ceva, în premieră?

George Călin: Nu ştiu cât de prolifică poate fi activitatea unui scriitor care până acum are 36 de volume editate, care coordonează un program cultural lunar, aşa cum exista cândva programele la casele de cultură ale oraşelor acestei ţări. La „Apollon” avem 22 de festivaluri culturale anuale, avem revistele, sesiunile de comunicări ştiinţifice, simpozioane, conferinţe literare şi istorico-religioase, campanii de conştientizarea populaţiei privind protecţia mediului, seri de poezie, acordarea Trofeelor „Apollon” pentru cultură, artă şi civilizaţie, o Bibliotecă „Autograf-Apollon” şi multe, multe altele… Crezi că este cazul să le numesc pe toate!? Şi toate manifestările noastre se află anul acesta la a XV-a şi a XIV-a ediţie, deci suntem consecvenţi şi ne continuă activitatea lună de lună, an de an, jertfindu-ne pe altarul culturii… Da, pe lângă jertfa sufletească trebuie să recunosc că mai există încă o jertfă, aceea materială de care ai nevoie în realizarea unor activităţi de asemenea amploare. Ajutorul material vine, în primul rând, de la societatea comercială a familiei mele „RO TV, – Companie de presă şi televiziune” şi pe planul secund pot declara că sunt ajutat de partenerii mei culturali, care se implică fizic în fiecare manifestare culturală pe care o realizez… sprijinit, în primul rând, de familie, de soţia mea Viorica şi fiica oastră Anca Elena.., noi ne împărţim atribuţiile, în mod egal, în organizarea unor astfel de manifestări. Dacă nu eram înţeles de familie nu s-ar fi realizat nicio manifestare din cadrul programului Societăţii Culturale Apollon-România, program destul de încărcat de altfel, lucru cunoscut de toţi prietenii noştri din ţară şi străinătate…

Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu aţi primit-o, dar la care aţi dori să-mi răspundeţi? Vă rog…

George Călin: Sunt plin de întrebări care nu mi-au fost puse… Eu, însămi sunt o mare întrebare! Am încercat şi încă mă chinui să înţeleg ce este în mintea şi sufletele oamenilor…. Nu pot să mă abţin, nu pot să încetez a mă frământa, nu pot să cred ce se întâmplă în jurul meu, nu mai înţeleg ce se întâmplă cu mine, de ce eu cad pradă jocurilor rele, fără ca să-mi doresc acest lucru, fără a mă putea ţine la distanţă de oamenii care mă ademenesc în cursele lor ca un magnet…. În preajma lor visele mele se transformă în poveşti adevărate, poveşti care odată, demult le ascultam sau le trăiam alături de cei dragi… Acum visez liniştit… Aşa-i că te surprinde ceea ce auzi? Atâta tristeţe, atâta zgomot inutil! Practic, toţi caută acelaşi lucru… sunetul care îi poate aduce în Armonie cu ei înşişi; degeaba încerci să fii în Armonie cu Universul dacă nu poţi fi în Armonie cu propriul tău suflet… Şi acum ascultă… auzi? E ca o şoaptă… ba nu, ca un tril; unde-i? L-ai pierdut? Ba nu, se aude iar… Şi începi şi cauţi… şi cauţi… alergi grăbit printre oameni în timp ce sunetul se amplifică, îşi creşte intensitatea…. Şi te opreşti. Tresari buimăcit şi priveşti în jur… Trecători grăbiţi, protejându-se cu umbrele se uită ciudat la tânărul care s-a trezit din altă lume. Te uiţi în jur şi nu mai recunoşti nimic. Doar acel sunet îţi persistă în inimă. Încurcat, zâmbitor te grăbeşti către casă întrebându-te mirat cum de ai putut să adormi şi ce mai ciudăţenii ai visat… şi totuşi… în urma ta rămân eu, înţelegător şi fericit că încă un suflet şi-a primit Lumina…. Cine sunt eu?

Gheorghe A. Stroia: În încheiere, mulţumindu-vă pentru amabilitatea cu care aţi răspuns provocării mele, credeţi în utilitatea şi succesul acestei cărţi cu interviuri? Ce sugestie ne puteţi da?

George Călin: Sincer, prietene, dacă tu crezi cu adevărat în această carte, eu umilul scriitor George Călin, sunt alături de tine, fiecare părticică din mine face să ne pierdem în buzunarul nopţii, dincolo de orizonturi, împletind, în tăcere, cărări cu flori renăscute în această primăvară capricioasă.  Privesc în gol cu o privire ştrengărească şi pătimaşe, în aburii unei cafele cu miros îmbătător, cuvinte dulci îmi mângâie buzele uscate, buzele cu care mă hrănesc şi povestesc întregii lumi iubirea mea pentru scris, pentru creaţia literară, pentru prieteni şi duşmani – umbrele luminoase din întunericul meu de ceară, cei care fără să vrea ne luminează pasul şi gândul şoptindu-ne noi cărări spre Mântuirea sufletelor noastre îmbătrânite şi păcătoase… O lacrimă neplânsă cade, în tăcere, pe cărări de dor, la margini de timp, topind curcubeiele ce ne acoperă visele de sticlă, termurând ferestre deschise în sufletele tuturor… Fii fericit, prietene, pentru tot ce realizezi… Fericirea nu are istorie, fiindcă istoria nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face cartea iubită prin însăşi existenţa ei… Fericirea aleargă într-un cerc închis, de la tine la tine, dar orb de viaţă îţi ciopleşti chipul durerii înlănţuit de vise, de dragoste, de ură, de necunoscut… Dacă în clepsidre în loc de nisip am pune boabe din roua fericirii, Timpul trecerii noastre, pe pământ, Veşnic ar rămâne, în efemerul care ne-nconjoară…

Gheorghe A. Stroia: Vă mulţumim încă o dată pentru faptul că v-aţi răpit din timpul dumneavoastră pentru a răspunde întrebărilor noastre. Vă felicităm sincer pentru tot ceea ce faceţi în numele literaturii şi, de ce nu, culturii române de calitate!

George Călin: Eu îţi mulţumesc, prietene! Astăzi, în fapt de seară, în amurgul acesta cu cer senin, ne vom topim visele împreună, încercând să întregim zboruri de păsări în suflete bântuite de singurătate… Vom deveni păsări de noapte încurcându-ne drumurile printre stelele căzătoare, suind şi coborând printre ele, modelând forme de trupuri îmbrăţişate, încătuşate în dorinţa de a nu se pierde dincolo de marginile Răsăritului… Vom împleti cântecele primăverii pe cărări pierdute de timp, arcuind doruri pe aripile de speranţe ale îngerilor rătăciţi în vieţile noastre…

Da, prietene, astăzi, vom privi dincolo de orizont, ţesând frânturi de cuvinte de dragoste printre umbre de fluturi răniţi de ură, de laşitate şi minciună… Vom sparge Clepsidra Vieţii, amăgind Timpul, încercând să ne dăruim unul altuia firicele de nisip fin împletit cu roua de sânge a trupurilor noastre hăituite de dragoste… Până când, adâncit în vis, eu voi vorbi cu o Femeie pe care tu nu ai cunoscut-o, o Femeie ce aleargă nebună prin lume, îmbrăţişând în fiece clipă mii şi mii de trupuri ostenite de Viaţă… Mă voi aşeza cuminte în patul durerilor mele şi îi voi şopti tainic: „Chipul tău, învăluit în mistere, a luminat, pentru o clipă, înserare ghemuită-n sufletul meu bântuit de nelinişti, învins de întunericul necunoscut… Pe furiş, puţin vinovată, ai ridicat privirea aţintindu-mă, te-am observat şi flacăra ochilor tăi mari şi luminoşi au evitat întâlnirea coborând brusc spre o altă privelişte… Stăruitor te-am căutat, regăsindu-te ascunsă în adâncul de nepătruns al inimii tale… te-acopereau buchete de flori, proaspăt culese şi aşezate în sângele ce-ţi pulsează prin trupu-ţi ostenit de dragostea întunericului în care te pierzi însingurată…

Atunci, înmiresmat de roua ce o purtai pe umeri, am strigat către tine, mărturisindu-ţi tainele sufletului meu: Eu te iubesc, Moarte, aşa blestemată şi hulită cum eşti, îţi ador mantia neagră croită din pluş înfiorător… puţini ştiu, Moarte, că din seva frunţii tale întunecate coboară iubiri calde, înduioşătoare, inundându-ţi sufletul îngheţat, eternizându-ne trupurile de lut…

Eu te compătimesc Moarte – rătăceşti tăcută şi-nsingurată pe aripi de vânt, în trupu-ţi bătut de ploi, de cataclisme necunoscute oamenilor de rând…

Eu te iubesc, Moarte, aşa cum eşti cu buzele uscate, neagră cu coasa în mâini, cu trăistuţa ta plină de gânduri sfărâmate în aburii cenuşii ai existenţei unei lumi înfometate de Viaţă…

Eu te iubesc, Moarte, respir prin tine, simt fiecare celulă a trupului meu cum se afundă în deznădejde, cum se rătăceşte în labirintul de gheaţă al trupului tău îmbălsămat cu milioane de suflete…

Eu te iubesc, Moarte, cu aromă de linişte, privind în tăcere prin ochiul tău rănit şi înspumat de uitare…

Tu, Moarte, eşti umbra din visul meu ce-mi veghează mereu Timpul, îmi întoarce Clepsidra Vieţii în fiecare dimineaţă, drămuindu-mi cu teamă nisipul rămas…

Tu, Moarte, îmi ştergi dureros, urmele anotimpurilor netrăite, adormindu-mi trupul printre tăceri, lăsându-mă pradă visurilor în care poposesc şi rămân…”

Tac.., tac.., tac, împovărat de durerea fluturilor ce zboară printre florile nopţii cu stele argintii, tatuându-mi sori pe braţele-mi ridicate spre Cer, urlându-mi rugăciunile diminiţilor, şoptind nedezvăluite taine, uitate între florile cireşului trăsnit din curtea părinţilor mei…

Tac.., tac.., tac, prietene, visele dezlănţuite de umbre stau zidite în tăcere, se dizolvă în aburii cafelei fierbinţi, zboară libere şi se ofilesc în clipele netrăite, în dorinţe neîmpline, în iubiri uitate, în căuşul palmelor bătucite de dragoste, în varja Începutului meu de Viaţă, în tăcerea Sfârşitului ce mă cuprinde cu braţele-ţi de stâncă…

E târziu, prietene, e târziu, a fost dimineaţă şi s-a făcut Amurg.., simt cum pleoapele mi se închid, grele de vise plăcute, simt cum treptat devin o umbră furişându-mă în Amurgul împovărat cu stafiile nopţii… E târziu, prietene, e târziu şi multe mai avem să ne spunem…!

Gheorghe. A. Stroia, IN DIALOG CU INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani) – Vol. 3, ed. Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… Ambasador GEORGE CĂLIN (scriitor, editor, diplomat)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 septembrie 2018