ÎN DIALOG CU INIMA… NICOLAE MĂTCAȘ

Nicolae MĂTCAȘ: „Scriitorul a fost dintotdeauna nu numai un artist, ci și  un mare patriot și cetățean”

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

Nicolae Mătcaș: Am văzut lumina zilei într-o sâmbătă a Paștelui, la 27 aprilie 1940, într-o familie de țărani gospodari, Gheorghe  și Ana Mătcaș (născută Boghean) din comuna Crihana Veche, județul Cahul, Regatul României. Tata și fratele mai  mare, Vasile (11 ani), făceau focul în cuptor ca să pună la copt pasca (cozonacul), mama așeza aluatul în tăvi (tavále, în exprimarea locală). După ce au pus capacul la cuptor, mama le-a atras atenția să ia seama să nu se ardă, i-a lăsat să vopsească ouă, rugându-l pe fratele să cheme mai întâi niște vecine, după care s-a dus să-și vadă de travaliu. Nu s-a copt și n-au scos bine cei doi bărbați pasca (cozonacul) din cuptor că s-a auzit o voce care vestea venirea pe lume a celui de-al treilea bărbat din familia Mătcășenilor. Mai mare bucurie și petrecere de ziua Învierii Domnului nici că se putea! La vreo săptămână preotul satului N. Tomoilă îl boteză cu numele nașului, Nicolae Netejoru, notarul satului.

Bărbații își vedeau de lucrul lor la cele câteva hectare de pământ din Petricei și de la Fântânéle, precum și în via din preajmă și cea de peste râpa Chilatu, mama îngrijea  de prunc și de treburile casei, iar când era stringentă nevoie, sărea în ajutor și la cele „bărbătești”. Nimănui nu-i treceau prin cap urgiile ce aveau să se abată în curând asupra lor: ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, cedarea de către România a Basarabiei, refugiul în Țară a unei părți de populație din teritoriile cedate în condiții extrem de grele, ocuparea Basarabiei de către sovietici, masacrarea intelectualității și a gospodarilor de frunte, prima deportare în Siberia; începutul celui de-al doilea război mondial, mobilizarea bărbaților în armata sovietică, anii grei de război, retragerea în 1944 a oștirilor româno-germane, operațiile de război pe teritoriul Basarabiei și al României, înfrângerea Germaniei fasciste, capitularea (8 mai 1945), instaurarea regimului sovietic, persecutarea celor acuzați că ar fi colaborat cu ocupanții, a doua deportare; confiscarea cu forța a rezervelor de cereale, foametea organizată din 1946-1947, naționalizarea pământurilor și a bunurilor agricole, a animalelor de tracțiune, înscrierea forțată a țăranilor în gospodăriile agricole (colhozuri), a treia deportare (cea din 1949) în Kazahstan și Siberia a așa-zișilor „chiaburi” (în realitate, oameni mai înstăriți, vrednici gospodari) și „dușmani ai colhozurilor”…

Făcând parte din „generația de război” și de după război, numai de o copilărie fericită nu putem vorbi. Tata nu fusese demobilizat imediat după încheierea războiului, întrucât în Extremul Orient sovietic exista pericolul iminent al unui conflict cu Japonia. Acasă se întâmplase o nenorocire cumplită: în timp ce un grup de țărănci se întorceau acasă pe ploaie de la prașă din câmp, un trăsnet se abătu asupra lor, lovind-o mortal pe buna noastră mamă (22 mai 1945), astfel că ne pomenirăm dintr-odată orfani, fratele de 16 ani neîmpliniți și subsemnatul de 5 ani. Aflându-mă cu colegii de joacă în mahala și auzind de întâmplare, nu ne veniră a crede, însă, de cum zărisem de la poartă o mulțime de oameni în curte, îmi dădui seama că e realitate și, de frică și de durere, nu mă dusei în casă, ci mă ascunsei după casă să-mi plâng marea jale în singurătate. Parcă-l aud pe bădița Vasile, care mă luase în brațe să mă ogoiască,  printre sughițurile mele de plâns și plânsul lui nereținut: „Haidem, Colișor, s-o vezi pe mama cum doarme!” Îl auziți pe Al. Brătescu-Voinești al Crihanei: „…s-o vezi pe mama CUM DOARME!”?! Asa și am văzut-o  pe patul din casa cea mare: întinsă pe pat, gătită într-o fustă de culoare închisă și într-o bluză cu floricele și cu fața senină, luminoasă, cu ochii închiși…(Iar în minte îmi răsunau ca un dangăt de clopot cuvintele din „Puiul”: „Ah, ochișorii ăia negri, pe care năpădiseră furnicile!”). „Somnul dulce” al mamei, dar și duioasele cuvinte ale ocrotitorului meu adolescentin de numai 16 ani, care acum îmi devenise și tată, și mamă, m-au marcat pentru toată viața.

Lungile (lungi pentru copilul de 5 ani din mine rămas fără mamă și cu tată pe moment absent) seri de sfârșit de primăvară, vară și toamnă, ca să mă mângâie și adoarmă mai ușor, maturizatul de timpuriu frate îmi recita pe din afară la nesfârșit poezii din Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Alexandru Vlahuță, Alexei Mateevici, Victor Vlad Delamarina, basme populare sau povești din Ion Creangă, fragmente sau texte întregi din Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Barbu Delavrancea, Ion Luca Caragiale… (Doamne, cât de multe le cunoștea pe de rost! Îmi sună și azi în urechi răscolitoarele de simțiri cuvinte: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi…”; „Plecat-am nouă din Vaslui/ Și cu sergentul zece…”; La pașă vine un arab…”, „Pe umeri pletele-i curg râu”; „ E mult de-atunci, e mult, nepoate,/ Și ca prin vis le văd pe toate…”; „Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri …”, „Hai, măi frate, hai, măi frate,/ Zorile se-aprind …”; „- Ce ai, nene Iorgule? Da nu, zău, parcă ai fi supărat…”; „Cât pământ îi trebuie unui om” etc. etc.). Numai cu patru clase românești, de o bunătate, înțelepciune și deșteptăciune cum rar se întâmplă (cunoștea nu numai literatura, ci și celelalte materii, nu degeaba noua conducere îi propusese să se facă învățător, iar el a refuzat, după cum n-a vrut să se facă nici croitor, deși știa să coase haine bărbătești mai ceva decât un meșter iscusit. A preferat să rămână înfrățit până la moarte cu pământul), bădița Vasile a fost primul și cel mai bun învățător al meu, care mi-a inoculat simțul miracolului literaturii, al cuvântului și metaforei, iar eu i-am fost primul și singurul lui discipol sârguincios, care – sper – nu i-am trădat așteptările. În paranteze fie spus, prin anii ”50, pe când își făcea serviciul obligatoriu în armata sovietică (datorită scrisului său caligrafic și lizibil, o vreme – la Lencorani, Armenia, și Mukacevo, Ucraina – a îndeplinit funcția de furier, dispunând, în felul acesta, și de timp pentru lecturi), îmi relata prin scrisori ce beletristică citea („Anna Karenina” și „Învierea” de  L.Tolstoi, „Drumul pătimirilor” de Al. Tolstoi, „Pe Donul liniștit” de M. Șolohov, „Bruski” de F. Panfiorov,  după care J. London, T. Dreiser. G. de Maupassant, E, Zola, V. Hugo, L.Feuchtwanger ș.a.), orientându-mi astfel și mie de la distanță lectura. Bietelor bibliotecare (în sat aveam două biblioteci: una publică și alta – a școlii) cred că le-am făcut mult necaz cu agasările mele frecvente, dar și ceva plăcere că aveau un cititor interesat și devorator de literatură.

Până la cinci ani, biata și regretata buna mea mamă mă purta în brațe. Acuma nu mai era, fratele făcea și mâncare, aducea apă cu cobilița de la fântână (sudul e sărac în apă, fântâna era depărtișor de casă), spăla hainele pentru doi. Vara dormeam afară, pe patul de pe prispă, în polog (să nu ne coșească țânțarii). Cum dormeam așa într-un sfârșit de toamnă, fratele aude pași atenți strecurându-se în curte, sare din pat și …tata, întors de la război! Au vorbit ei mult timp pe prispă, în tăcerea nopții, apoi m-au trezit pe mine, să mă bucur de venirea tatei și să plângem împreună, coșcogeamite trei bărbătoi, de lipsa  mamei… Acum tata, ocrotitorul amândurora, era cel care preluase și funcțiile mamei: mâncare, spălat, călcat, dar și, împreună cu bădița Vasile, muncile câmpului. Avea cine-mi face dreptate când vecinul și prietenul meu Toader Doni, ca să le demonstreze celorlalți copii ce influență magică are asupra mea, încât, pomenind numai de pierderea mamei, pe loc mă podidea plânsul  (lui îi murise tatăl pe front, însă nu reacționa astfel când încercam să-i răspund cu aceeași monedă).

În iarna lui 1946/47 tata a vândut toate lucrurile (covoare, păretare, lână, haine) scumpe sufletului nostru (legate de amintirea mamei) ca să ne salveze de foamete. Stăteam iarna cât e ziua de mare lângă sobă singurel, tata și fratele umblau la baltă să sape mogâldan (rădăcini de stuf), pe care îl uscam și-l dădeam la râșniță, ca să improvizăm niște turte (făcute din iască, ele ne sugeau la stomac, provocându-ne o foame și mai mare). Uneori tata făcea rost (numai eș știa cum și de pe unde) de niște boabe de porumb, cu care-și umplea buzunarele. Când trecea prin odaie, unele boabe îi cădeau din buzunar, eu săream iute jos  de pe pat, le culegeam câte una ca un puișor și le puneam imediat în gură: mai mare bucurie nu era! Spre primăvară au apărut urzica, ștevia, loboda… U- ra, eram salvați!

Bucuria că am ieșit cu bine din iarnă (mulți consăteni au murit de inaniție, foamete. Parcă-l aud pe vecinul nostru Pavel Brașoveanu: „Măi frate Ghiță, am îndurat noi atâtea pe front și am scăpat, ca să murim   ca muștele acasă?!” S-a prăpădit, sărmanul…) era încețoșată de grijile „femeiești” ale tatei, lucru pe care nu-l conștientizam pe deplin atunci, deși îl intuiam în tot mai  frecventele șușoteli ale tatei cu frate-meu. Astfel ne pomenirăm la un moment cu o femeie străină în casă, mama Vera (Varvara) , dintr-un sat mai îndepărtat, Colibași, vădană de război, fără copii, căreia nu știu de ce trebuia să-i spun „mamă”. Mult timp n-am putut să-i spun: pentru mine mamă era cea care mă purta în brațe până când picioarele deja îmi atârnau la pământ, cea lovită de trăsnet, pe care o văzusem „dormind” pe patul din casa cea mare, cea care zăcea în sicriu și fusese îngropată în cimitirul din mijlocul satului, dar pe care, după spusele consătenilor, Dumnezeu ar fi luat-o în împărăția Sa. Noua „mamă” își avea durerile sale (izolarea de rude și cunoscuții din satul de naștere, Vadul lui Isac, durerea pierderii soțului pe front), dureri pe care, când noi nu eram acasă sau pe aproape, le exterioriza de te treceau fiorii, numai că durerile ei nu ni le estompa pe ale noastre, cel puțin pe ale mele. Nu-mi mai amintesc  la câtă vreme și prin ce fibre am simțit că trebuie să nu-i cauzez și eu durere în plus, cum am reușit să-mi înving împotrivirea și am putut să-i zic mamă. Cred, acum,  ca sentimentul de compătimire față de durerea ei m-a făcut să trec peste durerea mea și s-o ogoiesc astfel. Și-a făcut datoria față de noi cum a putut mai bine, ne-a fost de sfat, ajutor  și de înțelegere pe tot parcursul vieții. Acum, cu mare întârziere, îi cer scuze acolo, sus,  unde este, pentru sufletul meu fragil de copil neînțelegător, pentru durerile pe care i le-am produs fără voia mea, dar îndreptățite și pentru mine la vremea aceea, și sper să mă înțeleagă și ea.

Copilăria ne-a fost scurtă și adumbrită de negri nori, după cum am menționat mai sus, însă, puțină cât a fost, ea a rămas ca o icoană sfântă în sufletele noastre. Locurile natale sunt feerice: Biserica, unde ne duceam cu părinții duminicile și de sărbători (până la închiderea ei  în 1961); maidanul din centrul satului unde aveau loc horele de duminică, Crăciun, Paște, alte sărbători ale anului; râpile Chilatu și cea de pe Bulucu, unde ne jucam imediat după război cu prietenii Ionel Popa, Toader Doni, Costică Gaju, Vasile Bezman, Ghiță Agachi, Culiță Avram, Nelly Nărea ș.a. de-a războiul și de-a partizanii; balta satului în care undeam, unde am învățat să înotăm și unde o ștergeam pe ascuns vara (părinții, ca oricare părinți, nu ne prea lăsau, de teamă să nu ni se întâmple niscaiva necazuri)  ca să ne bălăcim uitați; toloaca și haturile unde pășteam vitele și cârlanii; pârâul și nisipul și lutul din Crihana, în care fetele îngropau Caloianul; jocul paparudelor la fântână și alaiul sătenilor cu icoane și cu preotul satului în frunte în zilele de secetă invocând Cerul să se milostivească și să ne dăruiască țâră de ploaie; umblatul cu uratul (Plugușorul), cu semănatul, cu „Hristos a înviat!”; via în care ne făceam colibă și pătul și unde dormeam vara; cișmeaua care despărțea satul de cel vecin, Vâlcova (azi în componența comunei); conacul boierului Gr. Manolescu, în care funcționa școala medie pe care am absolvit-o în 1957 cu medalie de aur,  și atâtea alte obiceiuri și locuri dumnezeiești de frumoase, care ne-au rămas pentru vecie în suflet și cu amintirea cărora, probabil, ne va fi mai ușor să trecem în lumea de dincolo…

Am absolvit la zi  Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1957-1962),  studii postuniversitare de doctorat de asemenea la zi în domeniul lingvisticii matematice la Universitatea de Stat din Leningrad (1964-1967). Doctor în științe filologice (1967).

Toată viața am lucrat ca profesor universitar (Universitatea de Stat  și Institutul (azi Universitatea) Pedagogic(ă) „Ion Creangă” din Chișinău), cumulând și alte funcții: decan de facultate, șef al catedrelor de limba și literatura română și, respectiv, de limba română, ministru al științei și învățământului din Republica Moldova (1990-1994), expert superior la Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din cadrul Ministerului Educației Naționale de la București (1996-2007) ș.a. Filolog, cercetător științific, autor și coautor de manuale școlare și universitare ( „Limba română pentru clasa a VI-a”, „Elemente de morfologie pentru clasa a VI-a”, ”Introducere în lingvistic㔄 „Lingvistică generală”, „Limba română literară contemporană”, „Îndrumar de ortografie”, „Româna corectă” ș.a.), de studii și eseuri lingvistice („Probleme dificile de analiză gramaticală”, ”Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, „De la grotesc la sublim”, „Coloana infinită a graiului matern”, „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul”,  „Calvarul limbii române din Basarabia” ș.a.), a 18 volume de poezie.

La ora actuală – pensionar.

Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Nicolae Mătcaș: Frumoase și duioase sunt multe. Mai degrabă mi-aș aminti de două cazuri amuzante, din care am tras învățăminte profunde privind formarea caracterului și a unei atitudini civice militante față de fenomene nedemne pentru un om onest

Prima. Prin clasa a VIII-a  venise la noi o tânără profesoară de limba și literatura rusă, N.M. Nu ne dădea mâna să copiem, înțelegeam prin toți porii că este greșit să-ți câștigi o notă bună prin înșelătorie. Totuși, se mai găseau vreo câțiva colegi, veniți din alte sate, care aveau urâtul obicei de a-și pune la compunere manualul de literatură deschis la tema respectivă în bancă sau pe genunchi și de a copia cu nemiluita, crezând că profesorul nu-i vede. Cum să nu-i vadă? Erau ca niște țistari, care se opresc pentru o clipă privind fix drept înainte, la profesor, apoi în dreapta și în stânga, cu urechile ascuțite, după care ronțăiesc puțin ce au de ronțăit  și iar se uită, și tot așa. Destul să te faci că privești puțin în altă parte ca să vezi cum ochii până nu demult țintă asupra profesorului se apleacă asupra cărții, apoi se ridică brusc și se îndreaptă din nou asupra privirii profesorului și gata, l-ai și prins. Ceea ce se și întâmplă. Profesoara nu-i mustră, ci îi luă nițel peste picior: „D”apoi ăsta la voi se numește copiat?! Să vă spună doamna profesoară cum se copiază!”. Și ne învață cum se fabrică copiuțele acordeon-evantai: din hârtie cu pătrățele, scrise mărunt pe fiecare rând, strânse în formă de burduf plisat, late cât să încapă în palmă, lungi cât ai răbdarea să scrii pe ambele părți ale hârtiei – poți scrie dacă ai răbdare și până la 2 m!  Și atunci nu te mai prinde nici dracul, căci, văzând că se apropie profesorul, o strângi în mână, iar dacă e cu totul bâja, o  bagi iute în buzunar sau sub fustă – să îndrăznească domnul profesor să bage mâna acolo! Zis, înțeles și procedat în consecință! Când a fost anunțată data și tema următoarei compuneri, întreg colectivul clasei veni înarmat cu copiuțe acordeon-evantai.  În ziua cu pricina, fetele și băieții bine dispuși, profesoara se așeză liniștită la masă și își vede de treburi, elevii – scot și ei fițuicile (copiuțele) și trec dintr-odată la treabă, concentrați, cum s-ar spune, nevoie mare.  Liniște de criptă, de nu-ți venea a crede că-i clasa noastră. Subsemnatul își făcuse și el copiuță (că doar era elev ascultător, iar sfatul ni-l dase chiar doamna profesoară!), o plasase de-acasă în buzunarul din stânga al pantalonilor. Îl ardea buzunarul de parcă-l frigea, obrajii i se înroșiseră ca stacojul, începuse a transpira, îi curgeau broboane de sudoare pe față și pe gât. S-o scoată? Nici vorbă! Îi părea că ascunde în buzunar cel mai mare furt al secolului, că doamna profesoară vede cu ochii ca niște raze roentgen  ce are ascuns în buzunare. Nu se putea concentra nicidecum asupra scrisului, trebuia să scape cumva de nenorocita de copiuță, dar cum? Timpul se scurgea fulgerător, trebuia făcut ceva. Îl năpădiră pe om nitam-nisam nevoile, își cere permisiunea să iasă la veceu pentru câteva minute (lucru care nu se mai întâmplase până atunci și nici după), imediat ce i se aprobă o zbughește glonț afară, aleargă la marginea gardului ce împrejmuia curtea școlii, sapă cu un ciob de sticlă găsit în graba mare o groapă, îngroapă cât mai adânc posibil copiuța, mai dihai ca pe un mort, cară un pietroi din altă parte și îl pune de-asupra gropii ca să nu fie observată și, ca urmare, dezgropat „defunctul”,  și mână în clasă ca să reușească să scrie compunerea. A fost prima și ultima lui încercare în viață de a înșela profesorul și lumea (căci îi părea că întreaga lume va afla de oribila-i faptă!).

A doua amintire. În clasa a IX-a profesor de limba și literatura rusă era însuși directorul școlii, Piotr Alexandrovici, bulgar basarabean cu studii la Balta, fosta capitală a RASSM, extrem de sever, masiv, cu ceafa groasă, obraji roșii, piept lat, brațe puternice, singurul deținător al unei motociclete „Iawa” cu ataș (se auzea de la o poștă când venea), groaza elevilor din clasele primare și medii, cei din clasele superioare își mai permiteau să facă vreo șotie ca să-l vadă cum își iese din țâțâni. Vine la o lecție și anunță: astăzi vom învăța cum se întocmește corect o cerere în limba rusă. Ne propune să scoatem câte o foaie dublă de hârtie și să scriem după dictarea Domniei sale. În partea dreaptă a foii, sus, începem a scrie cu majusculă cui îi este adresată cererea („Către secretarul organizației comsomoliste (comsomol = utc. N.M.) primare a școlii  medii din satul Crihana Veche, raionul Cahul…”), din partea cui este scrisă („ de la N.M., elev în clasa a IX-a”). La mijlocul foii scriem denumirea actului: „Cerere” , după care urmează conținutul propriu-zis ( ceva de felul: „Rog să fiu primit în rândurile Uniunii Leniniste Comuniste a Tineretului din Uniunea Sovietică, întrucât vreau să mă aflu în primele rânduri ale constructorilor comunismului. Îmi iau obligația să execut întocmai prevederile statutului ULCT, să promovez neabătut politica partidului și să servesc drept exemplu de devotament și comportament pentru tineretul din republică și din țară”). La sfârșit – data și semnătura. Subsemnatul scrie îngrijit totul, pune data, scrie cuvântul „Semnătura”, dar nu semnează: intuise că ceva s-ar putea să nu fie în regulă cu mostrele de cerere, pe care domnul director ni le luase, chipurile, să le verifice în privința corectitudinii. Se uită atent la fiecare, ajunge la a subsemnatului, observă că lipsește semnătura personală și îmi atrage atenția că aș fi uitat să semnez. „N-am uitat, îi răspund, dar acesta este un model de întocmire a cererii, nu o cerere propriu-zisă. De ce mi-aș pune semnătura pe un formular?” N-are ce zice dl director, strânge din dinți și se duce cu cererile.  Peste câteva zile toți autorii cererilor semnate sunt invitați în centrul raional (Cahul) la Comitetul raional al comsomolului pentru a fi primiți într-o atmosferă festivă în rândurile comsomolului leninist, numai subsemnatul nu. Au făcut multe drumuri la Crihana șefii comsomolului din Cahul să mă convingă să intru în comsomol (eram candidat la absolvire cu medalie de aur), n-am acceptat să fiu înscris prin înșelăciune sau cu arcanul (Unele consecințe ale nesupunerii n-au întârziat să se manifeste chiar în ultimul an de școală, însă ele n-au influențat vizibil cariera mea ulterioară) . Abia după anul I de facultate și o vară de muncă la desțelenirea pământurilor părăginite din Kazahstan eu și încă o colegă, Filomena Hlib, la rugămințile colegilor că le facem grupa de vorbă, ne-am înscris. Acesta fusese, totuși, acceptul nostru benevol, pe când tentativa de înșelăciune din școală (și încă din partea unui pedagog neordinar) trezise o reacție adversă pe potrivă – constat încă o dată acum – din partea unui fecior de țăran, educat în spiritul dreptății și onestității.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Nicolae Mătcaș: V-am spus mai sus cine mi-a trezit dragostea de cuvânt, de literatură, de armonie, de metaforă: fratele. Scânteia scrisului? Aveam noi un profesor din Cahul (5-6 km distanță de Crihana), Gheorghe Antohi, pasionat atât de materia pe care ne-o preda, istoria, cât și de literatură. Cunoștea literatura națională, văzuse (noi, la vremea aceea, nu!) scriitori în carne și oase, cu unul dintre ei, viitorul poet, dramaturg și romancier Aureliu Busuioc, zicea că ar fi studiat la fără frecvență la facultate la renumita forjerie de cadre naționale, Pedagogicul  „Ion Creangă” din Chișinău. D-lui a fost cel care ne-a învățat a scrie reportaje, ne-a explicat ce înseamnă foileton, fabulă, ne-a inițiat concret în ale versificării. Deci, pe lângă că avea un scris de o frumusețe irezistibilă (nu în zadar toți elevii încercam să-i imităm scrisul și semnătura „de ministru”, iar unii dintre noi – Gheorghe Agachi și subsemnatul – chiar reușiserăm în întreprinderea noastră temerară), era un flăcău tomnatic înalt, frumos, avea  o ținută de poet cu plete negre, vorbea înflăcărat ca un tribun, era pasionat și de pescuit și vânătoare, ne-a mai cucerit prin faptul că putea compune  și versuri. Primele fabule în versuri având ca țintă șefii noștri de gospodărie și administrare colectivă, apărute sub pseudonim în gazeta raională „Calea spre comunism” (tot D-sa ne învățase de ce e bine să apărem sub pseudonim când era vorba de critică la adresa unor persoane concrete: Ca să evităm consecințele neplăcute) i le datorăm D-lui. Iar la vârsta când începe să te furnice ceva enigmatic și deosebit de dulce la inimă cine se limitează la a scrie numai fabule? Erau și versuri de dragoste la 15-16 ani (Vasile Savacenco, subsemnatul), dar pe acestea ne temeam să ni le recunoaștem nouă înșine, necum să le arătăm celor cărora le erau adresate sau profesorilor noștri. Așa se face că, în gazeta raională de care vorbeam, prin 1956 apare, la rubrica „Tinere condeie”, și poezia patriotică  a subsemnatului (de astă dată sub semnătura reală, nu sub pseudonimul N. Crihăneanu, utilizat anterior) „Noi pace vrem”, într-un fel, „botezul literar” propriu-zis al viitorului filolog. În presa periodică republicană mai apăreau cu încercări literare câteva nume de elevi, cu care, în 1957, aveam să devin la Chișinău coleg de grupă și de facultate: Ion Ciocanu, Ion Bolduma, Anatol Ciocanu, Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Petru Rabei…

Gheorghe A. Stroia:  Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Nicolae Mătcaș: Menționasem mai sus primele încercări. Studiind la facultate, m-a furat lingvistica. Mai bine zis, conducătorul grupei noastre, doctorandul de atunci Anatol Ciobanu, viitorul reputat profesor și membru corespondent al AȘM, care era și conducătorul Cercului lingvistic de la facultate (când deveniserăm și noi membri și chiar conducători, ii spuneam intre noi, cu emfază și aluzie directă, Cercul lingvistic de la Praga!), prin pasiunea sa față de studiul limbii, prin bonomia și încurajările D-sale. Ne-a captivat, ne-a antrenat la scrierea referatelor, a lucrărilor de curs și a tezei de licență. Așa cum cercetarea este considerată un lucru serios și aproape că s-a generalizat opinia (greșită în esența ei) că ar fi un sacrilegiu și neserios ca un lingvist să scrie și literatură, pasiunea pentru scris a fost înăbușită pentru vremuri mai favorabile,  a trecut pe plan secund (tainic, pentru sine, la „sertar”). Frecventam și ședințele cercului de literatură, cenaclurile literare, luam seama la recitalurile și discuțiile  colegilor, însă nu trădam secretul că și eu aș scrie. Așa se face că târziu de tot, prin 1995, într-o vizită la redacția revistei ”Glasul” de la Chișinău (redactor-șef Leonida Lari),  compatriotul meu din Văleni (cel despre care vuia raionul că , la absolvirea renumitei școli medii nr. 2 din Cahul, scrisese compunerea în versuri!), poetul, scenaristul, publicistul și cineastul Gheorghe Vodă, membru al colegiului de redacție, într-o conversație,  vine franc cu o declarație, care m-a pus în situația de a roși ca un neofit: ”Îmi face impresia că D-ta scrii versuri. Ia să-mi aduci ceva pentru revistă!” Propunerea lui Vodă, pe lângă că m-a luat prin surprindere, mi-a dat și curaj, astfel că i-am adus câteva din versurile solicitate, pe care le-a și publicat, iar după acest (re)debut literar am început să public și în alte periodice din Republica Moldova: ”Limba Română”, ”Literatura și arta”, ”Patria tânără”, „Viața satului”. Autoexilat la București după cei aproape patru ani de ministeriat la știință și învățământ la Chișinău, în urma ostracizărilor din partea partidelor de guvernământ antiromânești pentru că aș fi românizat învățământul moldovenesc și tinerele generații de moldoveni, cu caracterul meu extrem de timid, nu știu ce s-ar fi ales din destinul meu și din însăilările mele poetice dacă nu mă întâlneam la București și în Țară, direct sau prin corespondență,  cu oameni de literatură și cultură de o delicatețe și o bunătate rarisimă precum Liviu Maior, Augustin Buzura, Ion Ungureanu, Nicoleta Toia, Vasile Căpățână, Lica Dionis, Anatol Ciocanu, Anatol și Taisia Țurcanu, Mihai Prepeliță, Nicolae Guțu, Eugen Mamot, Alexandru Pleșca, Tudor Gheorghe, Ion Berghia, Emil Constantinescu, Gheorghe Popa, Sorin Teodorescu, Octavian Ghibu,Ion Hangiu,  Ioan Groza, Aurel Dănescu, Gheorghe Bucătaru, George Galan,  Gavril Istrate, Mioara Avram, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Gheorghe Chivu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Valeria Guțu-Romalo, Flora Șuteu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, George Anca, George Muntean, Andrei Ciurunga, Mihai Gavril, Ion Coja, Victor Crăciun, Aureliu Goci, Florentin Popescu, Ioana Diaconescu, Nicolae Roșu, Florin Grigoriu, Adrian Dinu Rachieru, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Irina Petraș, Mihai Sultana Vicol, Nina Deșliu, Rodica Lăzărescu, Doina Drăguț, Dumitru Puiu Popescu, Alex Cetățeanu, Eugen D. Popin, Gheorghe Pâja, Mihai Ganea, Petre Rău, Petru Scutelnicu, Maria Diana Popescu, Ștefan Hostiuc, George Chirilă, Radu Cârneci, Gheorghe Istrate,  Marin Codreanu, Gheorghe Călin, Gheorghe Neagu, Theodor Răpan, Nicolae Băciuț, Ionel Marin, Geo Călugăru, Gheorghe Corbu, Aureliu Ștefanachi, Augusta Anca, Viorela Codreanu-Tiron, Gheorghe A. Stroia, Mihai Știrbu, Zenovie Cârlugea, Ion Iancu Vale, Vasile Ponea, Marin Ifrim, Loredana Știrbu, Florian și Alexandrina Chelu Madeva, Florinel Rotaru, Ion Filipoiu, Ion Constantin, Marcel Crihană, Simona Dascălu, Ionela Mengher, Ioan Drăgușin, Mircea Ioniță ș.a., care m-au citit, m-au încurajat, m-au îndemnat a trimite spre publicare în reviste, mi-au publicat versurile sau m-au ajutat a edita mai multe  plachete și volume de poezii. Debutul  în volum în poezie s-a produs în 1997 la București („Surâsul Giocondei”, Ed. Didactică și Pedagogică).

Cel mai bătătorit și îndreptățit motiv ar fi că scrii numai dintr-un imbold interior, enigmatic, inexplicabil, altfel spus, când nu poți să nu scrii.  Noi, basarabenii și bucovinenii,  cei din așchia de pământ românesc rupt din trupul Țării, nevoiți toată viața să ne apărăm ființa națională, istoria, limba, neamul, crescuți la umbra marii literaturi realiste ruse clasice, sovietice și naționale, scriem și dintr-o chemare, dintr-o datorie socială: nu poți să nu iei atitudine când vezi că sunt abandonate, ignorate, călcate în picioare, falsificate cele mai înălțătoare calități, dar și drepturi umane: dreptatea, libertatea, identitatea, onestitatea, istoria, limba, ființa națională etc. Poetul a fost dintotdeauna de partea celor obidiți și umiliți, un apărător al lor, al dreptății, a fost nu numai un artist, ci și un mare patriot, cetățean, adică a făcut nu numai artă pură, ci și artă „cu tendință”. Așa cum îi îndemna pe scriitori poetul rus din sec. XIX N. A. Nekrasov: „Poți să nu cânți grandorile cetății,/ Ființa să i-o aperi – ești dator!” Pe cealaltă parte de Prut ne-au menținut identitatea și ființa numai conștiința limbii materne, istoria milenară a neamului, chipurile bravilor luptători pentru ființa și cauza națională Decebal, Ștefan cel Mare și Sfânt, Miron Costin, Grigore Ureche, Ioan Neculce, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexe Mateevici, Alexandru Ioan Cuza, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Nicolae Iorga, eroul român colectiv de la Valea Albă, Dumbrava Roșie, Podul Înalt, Călugăreni, de la Oituz, Mărăști și Mărășești, creația populară orală în limba maternă. Creația literară basarabeană din perioada interbelică și cea postbelică este, cu toate stavilele care i-au fost puse de către ocupanți și puternicii lumii acestea, în primul rând profund patriotică, cântă limba și neamul, de unde și calificativul ușor descalificator din partea unor diagnosticieni din  regat de „pășunistă”, „pașoptistă”, „patriotică”, deci „conservatoare”. Oamenii de creație din Basarabia nu uită în momente de restriște – iar acestea au existat mai tot timpul, inclusiv în ziua de azi – îndemnul înaintașilor.

Anevoie să-ți caracterizezi tu însuți poezia, mai ales când ești (dacă ești cu adevărat sau numai te consideri) o părticică infimă în imensul ocean al literaturii. Am încercat să-mi exprim atitudinea față de problemele actuale și dintotdeauna cu care se confruntă ființa umană. Să repun, ca lingvist profesionist, în circuitul activ  multe cuvinte și expresii care „ruginesc” în colbul dicționarelor limbii române. Să înnoiesc fondul de aur al rimelor utilizate în poezia care mai uzitează de asemenea mijloace. Pentru realitatea literară basarabeană este, într-un fel, o performanță și elaborarea în culegeri aparte a unui număr impunător de sonete. Cine va avea răbdarea să ia cunoștință de ele nu va putea să nu constate și specificul lor în raport cu creația unor cunoscuți prolifici sonetiști români, de la Eminescu, prin Vasile Voiculescu, Mihai Codreanu, la Theodor Răpan, Emilian Marcu, Anatol Coval, Florica Ceapoiu,  Paul Mihnea, Valentin Roșca… Plus o sinceritate dezarmantă a poeziei. „Ca un balsam pe rană”, aprecia măgulitor sensibilul și fragilul Grigore Vieru modestele mele versuri de dragoste din placheta de debut „Surâsul Giocondei” (București, 1997).

Gheorghe A. Stroia:  Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Nicolae Mătcaș: Nu îndrăznesc să-l raportez eu, nu-mi stă bine, nu mi se cuvine. Avem atâția scriitori de calitate astăzi (nu dau nume ca să nu-mi scape vreunul ilustru)! Dacă, totuși, aș cuteza, mi-aș reproșa că nu am răbdarea să lucrez îndelung, viața toată,  asupra acelorași versuri, așa cum a lucrat în unele cazuri Eminescu, de exemplu. Confraților – la fel. Prea mult și grăbit se scrie astăzi, cât mai multe volume tipărite, de parcă prolificitatea determină calitatea. Știu bine că acest lucru îl irita și pe maestrul muzicalității versului românesc (sau străin transpus strălucit în haină românească) Radu Cârneci. Sunt sătul de starea de dolce far niente, de spleen, de descrierea de nimicuri, de literatura – cum să-i zic mai pe ocolite? – drogată, de brutalitatea din realitate redată în lucrări pretins curajoase, de pornografia din beletristică. Nu agreez, dar accept ca modalități de exprimare exhibițiile literare și paraliterare gen fracturism, postmodernism, transmodernism. Regretatul poet rustic nativ cu alură eseniană Ion Bolduma nu le înțelegea: „Auzi, Nicolae! Înainte se scria poezie că o înțelegeau și caii, iar ăștia din ziua de azi scriu că nu o înțeleg nici ei…”.

Îi sfătuiesc pe tineri, luându-mi inima în dinți, întrucât mi se acordă această favoare, să evite goana după cantitate: o atare competiție nu duce la mari realizări…

Gheorghe A. Stroia: Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Nicolae Mătcaș: Sigur că dacă cineva spune că scrie pentru sine și pentru sertar nu este de crezut. Chiar și un autor al literaturii de sertar din perioada recentă de tristă pomină a scris-o cu intenția de  a ajunge odată și odată la mintea și la cugetul cuiva, nu pentru a arunca lucrarea la coș. Da, se scrie mult, se citește din ce în ce mai puțin. Toți scriu literatură (și scriu de zor, cu zel, uitându-se înainte, nu în urmă): învățătorii, profesorii școlari și universitari, ziariștii, inginerii, istoricii. O glumă sinistră spune că astăzi ar exista mai mulți scriitori decât cititori.  Înainte se scria mai puțin, era și cenzura și redactorul în calea scrisului și editării, azi nu mai e nici cenzură, nici redactor, nici – te apucă groaza! – corector. Dacă e vorba de citit, cred că exagerăm în bună parte și situația din trecut. Dacă se citea masiv literatura, se citea cu chiu, cu vai de către bieții elevi și, mai sus, studenți de la litere literatura artistică prevăzută de programă, în rest – ceea ce se transmitea pe sub mânecă drept literatură senzațională, subversivă, de sertar. Poezia o citeau întâi de toate poeții în de ei, proza – prozatorii, de dramaturgie lua cunoștință mai multă lume numai dacă era pusă în scenă și savurată de cunoscători în ale artei dramatice. „Prostimea” viziona spectacolele numai dacă era mobilizată, oferindu-i-se bilete gratis (procurate de întreprindere pentru bifă) și semnând condica de prezență. Azi, în noianul de apariții editoriale, când cartea nici nu e difuzată toată prin rețeaua de librării, se citesc numai prietenii și cunoscuții între ei, de dragul cunoștinței, al unei cărți dăruite sau vândute de autorul însuși (nu oricine poate face lucrul acesta) și al unui autograf obținut de la autorul în carne și oase. Așa-numitele lansări de carte sunt o tentativă de autopublicitate și colectare de laude care se revarsă ca panegiricele la sicriul unui defunct. Dacă mai ai norocul și de un prieten artist care să nu-ți ceară compensație pentru evoluare, atunci consideră că te-ai născut în cămașă.

Oamenii ar avea nevoie de literatură de calitate, nu de consum, pentru a evolua, nu pentru a degrada sau a bate pasul pe loc, dar ni-i fură mijloacele de comunicare mai facile din cauză că acestea nu solicită niciun efort: TV, internetul, smartphone-ul.

Iată că mă surprind și eu citind din ce în ce mai des revistele de literatură online sau în format pdf pe internet, de la o vreme – și unele cărți, deși lectura în singurătate și comoditate a unei cărți tipărite și mirosul literelor de tipar dintr-o carte de valoare au un farmec aparte în comparație cu pagina din calculator, la care, odată citită, cu greu mai poți reveni, pe când la birou sau în pat cu cartea poți reveni ușor și cu plăcere ori de câte ori ai plăcerea sau necesitatea….

Mă ispitiți ostentativ ce citesc. Dacă ar fi să ne mai descrețim nițel frunțile, aș apela la bancul sovietic de odinioară cu iz șovin rusesc. Cineva îl întreabă pe un ciukci (ca să-l pună în cofă, firește, intervievatorul știind dinainte că ciukcii, ca și alți naționali, nu prea o au cu cititul) ce mai citește. La care ciukcea, sincer până la naivitate, îi răspunde uimitor de „convingător”: „Ciukcea nu este CITITOR, ciukcea este SCRIITOR!” Dar, întrucât vreau să par un om serios, vă voi răspunde pe potrivă.

Citesc în deosebi poezie (dar nu  numai). Ca să nu fiu acuzat de nesinceritate, recent mi-au căzut în mână și se rânduiesc pe noptieră volumele: „Vid reîncarnat” (ediție bilingvă) de Marin Ifrim (Ed. „Editgraph”, Buzău, 2014), „Din laboratorul  lui Eminescu. Sonetul” de Fl. Ceapoiu și Fl. Chelu Madeva (Ed. Muzeul literaturii române, B., 2018), „Perfectul (des)compus” de Ion Hadârcă (Ed. „Prut internațional„, Chișinău, 2017), romanul „Ultimul profet adevărat” al lui Val Butnaru (Ed. „Prut internațional”, Chișinău, 2018), lucrarea incitantă a istoricului Rodica Smaranda Vulcănescu „Istoria ca o pradă” (Ed.„Mica Valahie”, B., 2018), care, dacă n-ar produce atâta tristețe în suflet, se citește ca o antrenantă mostră de beletristică.

Gheorghe A. Stroia: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Nicolae Mătcaș: Nu e în firea mea să fiu băgăreț, răzbătător. Clar de la bun început că n-am reușit. Dacă nu-mi apăreau în cale un Gheorghe Vodă, un Sorin Teodorescu, un Tudor Opriș, un Marin Codreanu, versurile mele ar fi zăcut multă vreme la sertar. Tot grație încurajării D-lor, mi-am luat inima în dinți și, la anumite intervale de timp, le expediam unor reviste de profil din Țară și de peste hotare. Unele („România literară”, „Viața românească”, „Luceafărul” (București), „Acolada”, „Familia”, „Argeș”, „Ramuri” ș.a.) nu că le-ar fi respins, dar  n-au catadicsit  măcar să răspundă că le-au primit și le vor supune discuției colegiului. Se vor fi considerând elitiste, de lux, ultraexigente, cine știe?  Majoritatea, însă, le-au acceptat cu bunăvoință, astfel că am devenit un fel de fiu adoptiv al lor. Le sunt recunoscător domnilor redactori-șefi și secretari de redacție  ale publicațiilor print și online din Țară și din diaspora românească, care m-au acceptat și au contribuit, astfel, la popularizarea deliciilor mele poetice.

Cu părere de rău, cele mai multe volumașe au apărut în regie proprie și în tiraje extrem de mici. Câteva edituri: Editura Didactică și Pedagogică, „Augusta”, „Pro Transilvania”, „Univers științific”, „Tipo Moldova” mai anunțau până nu demult  pe internet existența în vânzare sau posibilitatea de a comanda online unele exemplare. Cele două antologii reprezentative, ”Bolnav de Țară” și „Iar când cu miei va ninge prin ponoare”, ambele în câte două volume, apărute la finele lui 2016 la editura „Tipo Moldova” din Iași, conform site-ului editurii și pliantului difuzat și de  „România literară”, încă mai pot fi comandate. În rest, doritorii mă pot găsi, pe parcursul anilor (pe internet), în paginile revistelor literare, începând cu „Armonii culturale”, „Constelații diamantine”, „Apollon”, „Moldova literară” (Iași) ș.a. și terminând cu „Alternanțe” din München (Germania), „Destine literare” din Montreal și „Observatorul cultural” din Toronto (Canada).

Gheorghe A. Stroia: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

Nicolae Mătcaș: În modestia mea (exagerată, după cum spun unii), eu însumi mă consider la fiecare vers nou un începător. Atâta doar că începătorul este nerăbdător să-și vadă versificările publicate, pe când eu, de-a lungul vieții,  am învățat să am răbdare. La ce aș mai avea-o când nu mai am nici timp pentru a o avea?, veți întreba. Pentru că în literatură nu-ți faci cale nici cu graba, nici cu coatele, nici cu metrii cubi  scriși. Gloria de moment este efemeră ca și laudele exagerate din partea prietenilor, numai un orgoliu nestăpânit nu poate observa acest lucru. Altceva e că ai nevoie întotdeauna de un ochi critic, obiectiv, nepărtinitor, dar binevoitor, totuși, nu distrugător. Critica, oricât de necruțătoare ar fi, trebuie să fie sinceră, binevoitoare, instructivă, nu distructivă. Ce noroc pe capul unui începător să aibă alături un cititor și un îndrumător cât de cât inițiat și priceput în arta poetică (fie ăsta soția, prietenul, cunoscutul, nu neapărat un critic profesionist), care să-i spună franc, dar delicat, ce îi place și de ce și ce nu îi place și iarăși de ce! Sincer, fără părtinire, cu bunăvoință și competență,   fără tentă de afișare a superiorității sale, de descurajare, desconsiderare, distrugere din fașă a naivului începător… Prin urmare, noroc, răbdare și tutun, tinere confrate!

Să nu fim ipocriți măcar aici. Cineva vrea să devină artist, dar nu ne spune de ce. Pentru că are un orgoliu ascuns, i-am spune noi (și bine că îl are!): vrea să fie văzut, admirat, ovaționat la scenă deschisă. Însă fără muncă permanentă și de Sisif nu va atinge niciodată piscul. Un versificator sau autor de compuneri literare visează laurii recunoștinței generale sau publice, nu scrie numai de dragul scrierii, pentru că, așa cum îi place să spună, n-ar putea să nu scrie. Dacă nu are ambiția de a deveni scriitor, atunci de ce nu le-ar ține pentru sine și pentru un album liric personal  în sertar, pe care să  le ia  cu sine în sicriu și în mormânt? Tinere, întrucât, prin ceea ce publici, atentezi la timpul și la bunul simț și cuget al cititorului, ia seama ce publici. Lasă să mai zacă ceea ce ai – un timp bun – în sertar, fă-te a mai uita de ele, iar apoi  citește-le cu un ochi curios, străin, distant: numaidecât vei observa tu însuți anumite nepotriviri, lacune, naivități, care, la prima redactare, îți scăpaseră. Cine vrea să urce Everestul trebuie să înfrunte o mie și unu de alte vârfuri mai joase, să aibă o răbdare de fier. Altminteri riscul este enorm: plătești cu viața. În literatură – la fel. Numai că aici plătești nu cu viața, ci cu rușinea, cu obrazul. Dacă le ai, firește.

Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Nicolae Mătcaș: Este răscunoscută butada cu 99 de procente de transpirație și un procent de inspirație. Cred că e valabilă pentru orice creator, atâta doar că în unele cazuri e mai vizibilă (la prozatori, d.e., dramaturgi, savanți), alteori e mai puțin vizibilă (la poeți, bunăoară). Dar și poeții adevărați se frământă, „muncesc” (creează) mereu, fie că se află pe stradă, fie că sunt la un picnic, fie că sunt la o casă de creație. Nu oricine – mă refer la poeți, întâi de toate – poate scrie neapărat la o casă de creație. Inspirația, muza este, de fapt, o stare de poezie, de creație în genere, când te furnică ceva prin toți porii, când îți vine să zbori, când ai nevoie de un capăt de creion și o bucată de coală de hârtie ca de aer, când, aflat în al nouălea cer, ai scrie cu degetul pe norii fumurii. Nu cazi în transă, în delir, dar e o stare similară celei de îndrăgostire (la prima, dar nu numai la prima, vedere). Stări asemănătoare nu cred că le ai la tot pasul: acestea sunt momentele de inspirație, restul este, după mine, dacă vrei să fii sau te consideri scriitor, transpirație: te căznești să scrii ceva. Din două una: ori stai și aștepți să-ți cadă din cer inspirația, ori ai o imagine clară, un concept, și te străduiești să-i dai întruchipare în imagini. Sigur că inspirația te ajută enorm, dar și efortul de creație este o stare plăcută, îmbătătoare, cu atât mai mult că în procesul de creație succesiunea sau finalul la care ajungi adeseori nu coincid cu intenția inițială a creatorului, actul de creație își impune logica sa, uneori complet diferită de viziunea inițială a autorului. Ăsta e misterul, dar și farmecul creației!

Gheorghe A. Stroia: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Nicolae Mătcaș: Poezia. Cea de formă clasică: cu ritm, rimă, muzicalitate. Pentru muzicalitatea ei, pentru capacitatea de a te emoționa, de a te duce în altă lume – a frumosului, de a-și produce plăcere. Căci de aia e considerată poezia artă. Mai aproape de suflet îmi este poezia rimată de formă fixă, în speță sonetul. O bună parte din creația mea o constituie sonetele. Trimit cititorul interesat de sonet la cele două antologii ale autorului menționate la p.7 al prezentului interviu.  Pentru mine arta poetică a fost dintotdeauna apropiată de cea muzicală, armonia ei fiind determinată de ritm, rimă, sonoritate, fluență. Din care cauză mă supără rău afonia crasă a unor creatori (și comentatori) de poezie de formă fixă de la noi: nu au ureche sonoră cel puțin, dacă nu cunoștințe elementare de versificație clasică: dau în gropi de-a dreptul!.  M-a influențat, cred, nu numai structura interioară eu-lui meu, cum încearcă să explice vag unii creatori abordarea cutărei sau cutărei specii literare, ci și pregătirea mea profesională  în domeniul lingvisticii matematice, care presupune, în înțelegerea mea, pe lângă valorile intrinsece ale artei poetice enunțate mai sus, și „așezare pe polițe”, ordine, rigoare, cerebralitate, formularea clară a obiectului, împletirea  dialectică a tezei, antitezei și sintezei aforistice, anumite tehnici de virtuozitate și inovații la crearea întregului numit sonet.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Aud că s-ar mai câștigă din scris. Am îndoieli. Admit, totuși, că se poate câștiga (și nu atât la noi, cât în alte părți) numai în cazul unor cărți (nici nu știu dacă putem s-o numim literatură cu adevărat) de larg consum, comerciale, pe gustul omului de rând: literatură de alcov, aventuri, intrigă, bârfe, polițistă, SF Poate și în cazul unor titluri extravagante, menite să intrige cititorul, sau în cazul susținerii cu surle și trâmbițe a unor scriitori de către așa-zisa critică de întâmpinare (persoane care fac parte din aceeași gașcă de interese cu autorul) sau din partea unor instituții culturale de la noi, care, din interese care îmi scapă, se ocupă și de traduceri masive ale lucrărilor acestora în limbi de circulație universală. După cum s-a văzut, nici în cazul acestora, cu tot scremetul și toate opintelile, n-au devenit nobeleabili sau cel puțin solicitați. În ceea ce privește traducerile locale sau așa-numitele ediții bi/tri-,polilingve de la noi, rog să mă ierte autorii,  dar nu cred că ajung la cititorul din străinătate și că îl fac pe autorul român pe dată cunoscut și apreciat peste hotare, ele nu sunt decât manifestări de satisfacere a unor orgolii personale.

Despre ce fel de prosperare poate fi vorba, când, de fapt, este o sărăcire crasă?! Creatorul însuși plătește dactilografierea, manopera, corectura, editarea, tirajul, difuzarea, el e cel care, dacă îl ține buzunarul,  procură întreg tirajul și – dacă de data  aceasta îl ține și obrazul – stă și își vinde tirajul, cerșind mila și bunăvoința cunoscuților sau ale celor prezenți la lansare, oferindu-le, ca mulțumire, niște banale autografe.

Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Nicolae Mătcaș: Câtă vreme mai există și ești membru „cu puteri depline” al lor, vrei să crezi că sunt oportune. Cel puțin ai vaga certitudine că există cineva căruia ar trebui să-i pese de literatură, de promovarea ei, de apărarea drepturilor la existență decentă a membrilor uniunii (judecând chiar și după recenta participare activă la ocuparea unor funcții de conducere în uniuni sau la certurile de împărțire a patrimoniului între asociații).

Se consideră un fel de religiozitate (dă bine și la CV!) apartenența la uniunile profesioniste de creație, altminteri n-ar exista atâtea solicitări de înscriere și atâtea invidii și malițiozități între membrii și ne-membrii unor atare organizații.

La ultima dvs. întrebare n-aș putea da un răspuns concret și nici corect, căci nu mi-am afișat niciodată în mod expres apartenența la uniune în scopul obținerii vreunui avantaj de orice natură.

Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contra, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Nicolae Mătcaș: Nu. Dacă  aș avea vreo nemulțumire față de cineva, aș  avea-o întâi de toate față de propria-mi persoană. În lumea lingviștilor (sunt convins că nu numai în a lor) bântuie, după cum spuneam mai sus, o idee preconcepută că ei se ocupă de lucruri serioase, n-au când acorda atenție  poeziei, beletristicii în genere nici chiar în sensul că să fie la curent cu ce se scrie, să citească beletristică, critică literară. Făcând parte din breasla lingviștilor, m-am simțit intimidat să recunosc deschis nu că eram pasionat de literatură (foștii studenți îmi stau mărturie cu câtă dragoste le recitam fragmente îndrăgite din creația scriitorilor preferați), ci că mai comiteam păcatul să scriu și versuri. Ca redactor-șef timp de vreo 12-15 ani la „Tânărul Învățător”, publicație de tiraj restrâns a  Institutului Pedagogic „Ion Creangă”, am redactat sute de versuri și am lansat zeci de tineri cu veleități literare, unii dintre care au ajuns scriitori sau oameni de cultură cunoscuți (Ion Iachim, Constantin Tănase, Vlad Pâslaru, Ion Hadârcă, Veronica Bâtcă, Larisa Ungureanu, Lucreția Bârlădeanu, Traian Vasilcău, Iurie Bojoncă, Vasile Căpățână, Maria Mocanu), însă nu am publicat niciun vers propriu. Până la sugestia lui Gheorghe Vodă, despre care am adus vorba mai sus, și până la refugiul de la București, când ilustrul popularizator al științei, educator și îndrumător al tinerelor talente, poet și pedagog Tudor Opriș mi-a solicitat manuscrisul primei cărți și l-a „binecuvântat” (ca să mă dau mare: aidoma lui Derjavin în cazul lui Pușkin!), iar șeful meu de atunci (1997) de la minister, Sorin Teodorescu, și D-sa poet și prozator înzestrat, mi-a ajutat să editez cartea de debut la Editura Didactică și Pedagogică din București. Debut editorial în volum la 57 de ani (!), nu e cam târziu? (L-am întrecut – numai în această privință! – și pe maestrul Arghezi!). După acest moment gheața s-a spart; departe de lumea lingviștilor, într-un anonimat bucureștean absolut, nici ghidușiile mele literare nu au mai fost pretexte de șușoteli pe la colțuri (deși într-o publicație dragă sufletului meu de la Cernăuți dl redactor-șef a avut o pornire asemănătoare, schimbându-i titlul articolului dnei Veronica Bâtcă din „Ultimul Laocoon” în intrigantul și intimidantul ”Un lingvist în republica poeților”), astfel că m-am avântat, temerar năier, în valurile năprasnice ale necunoscutului ademenitor al poeziei.

Nu vreau să mă repet aici: răspunsul la întrebarea dvs. privind antiteza l-am dat cu altă ocazie mai sus.

Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Nicolae Mătcaș: Sunteți, dragă domnule Stroia, de când vă știu, o persoană extrem de delicată și generoasă în aprecieri. În comparație cu activitatea altora, n-aș zice că e prolifică. Dacă ar fi să aplic criteriile de exigență pe care le sugeram mai sus tinerilor față de propria-mi persoană, mai că aș considera-o și eu prea  fertilă. Se cere mai multă exigență și creație numai de valoare.

Nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu (ca să nu mi se ia mana!), darămite despre proiecte. Cine are proiecte înseamnă că nu-i onest cu totul când afirmă că scrie numai din inspirație. Inspirație este ceea ce îți vine să scrii într-un moment dat, la ceea ce, poate, nici nu te-ai gândit sau, dimpotrivă, te-a preocupat zile, luni și ani. Îți vine sau nu inspirația, proiectele – dacă ești întrebat despre ele – trebuie să existe!

Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Nicolae Mătcaș: – Au poeții concediu?

Răspunsul meu categoric: nu. Pentru că ei trudesc de zor și atunci când sunt la munca de toate zilele ca să-și câștige o bucată de pâine spre a-și putea permite să  creeze, și atunci când se află în concediu ca să profite de timpul liber pentru a crea.

Gheorghe A. Stroia:  În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie îmi puteți da? 

Nicolae Mătcaș: Vă mulțumesc și eu pentru amabilitatea și ingeniozitatea „ispitelilor” insistente ale dvs. Dacă nu credeam în utilitatea cărții programate, nu răspundeam provocării.

Chiar dacă nu ar fi nume răsunătoare de scriitori de primă mărime, o carte de zeci și sute de mărturisiri ale unor persoane și personalități diferite  tot una  este necesară pentru că vezi cum ia naștere, cum trăiește și se mișcă gândirea omului, această „trestie gânditoare” unică și  irepetabilă în univers. Mărturisirile, spovedaniile, memoriile nu numai că sunt la modă, ci chiar interesează, se citesc cu o curiozitate îndreptățită. Si nu numai astăzi, ci în toate timpurile, de varii categorii de cititori, nu neapărat scriitori.

Dacă fiecare (co)autor ar procura măcar câte două exemplare și și-ar convinge prietenii să-și procure câte unul, iar aceștia, la rândul lor  – pe prietenii lor să facă la fel, aventura autorilor ideii unei cărți de interviuri s-ar solda, garantat, cu succes. Dacă ați reuși s-o furnizați fiecărei biblioteci publice sau școlare din toate localitățile Țării, scopul ei ar fi atins cu vârf și îndesat.

Doamne-ajută!

Nicolae MĂTCAȘ

București,04.06.2018.

Din volumul ÎN DIALOG CU INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani)- Vol. 2, Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… NICOLAE MĂTCAȘ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 august 2018