În Memoriam Adrian Păunescu – șapte ani de la moartea poetului, omului politic și jurnalistului.
Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți (Basarabia).
Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj și a făcut studii liceale la Craiova și la București.
A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-SUA (1970-1971).
A lucrat în presa scrisă ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-șef adjunct) și Luceafărul (1970-1972).
Din 1973 până în 1985 a fost redactor-șef al revistei Flacăra. În aceeași perioadă a inițiat și a condus Cenaclul Flacăra, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog cultural.
La 7 mai 1990, a înființat Cenaclul „Totuși iubirea”, unde a susținut concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău.
De-a lungul anilor a desfășurat o activitate extrem de bogată ca ziarist.
Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul Flacăra (1980-1985), proprietar, fondator și președinte-director general al Editurii și Fundației „Adrian Păunescu” SRL (din 1990), a condus revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”.
Ca poet, a debutat în revista Luceafărul (1 mai 1960), iar editorial cu volumul „Ultrasentimente” (1965).
A publicat foarte multe volume de versuri, printre care: „Mieii primi” (1967), „Fântâna somnambulă” (1968), „Istoria unei secunde” (1971), „Repetabila povară” (1974), „Pământul deocamdată” (1977), „Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), „Iubiți-vă pe tunuri” (1981), „Rezervația de zimbri” (1982), „Totuși, iubirea” (1983), „Viața mea e un roman” (1987), „Sunt un om liber” (1989), „Poezii cenzurate” (1990), „Româniada” (1993), „Front fără învingători” (1995), „Infracțiunea de a fi” (1996), „Tragedia națională. Sonete și alte poezii noi” (1997), „Deromânizarea României” (1998), „Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), „Până la capăt” (2002), „Liber să sufăr” (2003), „Din doi în doi” (2003), „Antiprimăvara” (2005), „Un om pe niște scări” (2006), „De mamă și de foaie verde” (2006), „Copaci fără pădure” (2006), „Vagabonzi pe plaiul mioritic” (2007), „Rugă pentru părinți” (a IV-a ediție, 2007), „Încă viu” (2008), „Libertatea de unică folosință” (2009).
A scris și literatură pentru copii, proză fantastică („Cărțile poștale ale morții”, 1970), reportaj („De la Bârca la Viena și înapoi”, 1982).
La 12 august 2010, a fost ales membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.
„Cum aș putea considera decât ca o încununare a întregii mele vieți, decizia Academiei Republicii Moldova de a mi se face onoarea să fiu primit în rândurile sale? Martorii acelor ani nu mai sunt. E doar Basarabia eternă, cu toate suferințele și speranțele ei. Și sunteți dv., memoria neamului. Vă mulțumesc recunoscător, cu atât mai mult cu cât normalitatea, care e pentru toți românii limba română, a fost și — uneori — mai este pentru mulți dintre dv. ocazia unei lupte, a unei jertfe, nu o simplă fatalitate geografică”, spunea poetul, în cuvântul său la ceremonia de la Chișinău.
Relația lui Adrian Păunescu cu Basarabia a fost cu totul specială.
Născut în Basarabia, a părăsit ținutul natal sub presiunea războiului. „Nu aveam un an când m-a luat mama în brațe, m-a trecut Prutul și m-a pierdut într-un tren plin cu soldați români înfrânți”, spunea ori de câte ori avea ocazia poetul Adrian Păunescu.
Într-un editorial publicat la 21 iunie 2010, în cotidianul Jurnalul Național, Adrian Păunescu a menționat că suferă de o boală gravă, fără să-și facă public și diagnosticul.
A murit la 5 noiembrie 2010, la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat la 26 octombrie 2010 cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii.
Primul bust de bronz dedicat poetului Adrian Păunescu a fost dezvelit la 30 noiembrie 2010, pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia.
La 10 ianuarie 2011, a fost vernisată expoziția „Linii”, care cuprinde 74 de portrete, purtând semnătura lui Adrian Păunescu.
Opera poetului Adrian Păunescu a fost apreciată de multe nume sonore ale unor oameni de cultură — scriitori, critici literari, academicieni — care și-au declarat, de-a lungul anilor, aprecierea față de valoarea incontestabilă a creației acestuia.
Să-l pomenim, in memoriam, pe cel ce a fost Adrian Păunescu, omul și nemuritorul poet.
A plecat în Împărăția lui Dumnezeu, penreu a se reuni la masa artiștilor cu Mihai Eminescu, Grigore Vieru, soții Aldea Teodorovici și mulți prieteni întru Cuvânt.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Cinstire memoriei sale!
LA FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU
La rugăciunea aducerii aminte,
Truditorii artei stau la rând în taină.
Din pământ să urce la entități sfinte
Și să îmbrace dumnezeiască haină.
Golgota sufletească e scară spre Cer,
Cu pași anevoioși pe drum cu răscruce.
Spirite se înalță, dar cad în mister,
Când vameșii le așteaptă la răscruce.
Drumul Crucii e povară sufletească,
În rugăciune pentru străbuni și părinți.
Pe calea spre zenit, aripi să le crească,
Repetă în gând, rugă pentru fiii iubiți.
Dar calea spre altă lume-i luminată,
Cât poartă în gânduri, flacără nestinsă.
Pecetea destinului în har purtată,
E o făclie ce nu poate fi stinsă.
Când vine vremea aducerii aminte,
Poeții stau la rând, ca să-i nemurească
Pe înaintași plecați în locuri sfinte,
La masă divină să se reunească.
Că rugăciunea e taină sufletească,
Urmașii îl pomenesc pe Eminescu;
În idealuri mărețe să renască
La Flacăra lui Adrian Păunescu.
© Maria Filipoiu
Din vol. „CINSTIRE ÎNAINTAȘILOR” (2015)


