ÎNSEMNĂTATEA SF.PROROC ILIE ȘI RITUALURI DE PLOAIE
Un bun samaritean numit Ilie,
cu o menire sacră s-a născut
să facă o mare proorocie
și-n Biblie să devină un sfânt.
Menirea lui a fost pecetluită
de Dumnezeul Atotcreator,
să poarte-n suflet, credință-ndârjită
și să o împartă semenilor.
Pentru credință sfântă a pătimit,
când a prorocit-o creștinilor.
De venirea lui Hristos a profețit,
ca de Mesia sau Mântuitor.
Trup neînsuflețit nu i-a fost găsit,
iar o legendă străveche spune
că în car de foc ar fi fost răpit
și-nălțat la Cer, printr-o minune.
De-acolo în zile de vară tună,
cu bici de foc aruncă fulgere,
când este schimbător de vreme bună
și-n pustiu alungă duhuri rele.
Aviatorilor e ocrotitor,
sărbătorit e-n spațiul de sub cer,
că-i înzestrat cu puteri de zburător,
protejând călătorii prin aer.
Alt mit grăiește că i-ar fi fost frate
Domnului și Pintilie numit.
Pe păcătoși cu ploi și piatră-i bate,
spre a lumina suflet rătăcit.
La sărbătoarea ce e-n miez de vară
se-mpart mere pentru cei adormiți,
să guste sărmanii întâia oară,
ofrandele creștinilor smeriți.
Spune legenda Sfântului Ilie,
starea vremii de frig se asprește.
E timpul să renunți la pălărie,
că vânt hoinar ți-o rostogolește.
Din mit se adeverește poveste:
Umbra tremurând în izvor își vede
cerbul și se ascunde, unde este
rege vestit al codrului verde.
În lan de grâne, spicele sunt coapte,
ca să înceapă secerișul lor.
Boabele-n pâine de-a fi transformate,
spre bogăția mesei tuturor.
După o rânduială strămoșească
așteaptă creștini, luna cuptor,
pe Prooroc să îl sărbătorească,
Profetul de Mesia vestitor.
Înscrisu-mi leg de-a lui sărbătorire,
să dăinuie cu viața pe pământ.
Mărturișind prin timp de viețuire,
despre legendele acestui sfânt.
Din vol. „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”, Editura Paideia/ Punct, 2008
PLOAIA SFÂNTULUI ILIE ÎN RITUALURI
CALOIANUL
De când copilă eram,
cu tristețe-mi amintesc,
cum la râu, vara mergeam,
chipul să mi-l răcoresc.
Dar apa necesară,
în bălți lăsa doar urme,
de văpăi să dispară
și-al vieții drum să curme.
Prin arșița cumplită,
femei cu negre straie
chemau ploaia dorită
în ritual de ploaie.
Pe noi, copiii de-atunci,
într-un grup ne adunau
la fântâna cu uluci
și ritual ne-nvățau.
Chip de om din lut făceam
și-l plimbam ca pe trofeu.
După ploaie-l trimiteam
pân’ la bunul Dumnezeu.
Într-un cor, toți ne rugam,
precum făceau strămoșii.
Flori în jur îi așezam,
pe coji de ouă roșii.
Pe dealul spre fântână,
tristă era natura,
iar cruce pe măsură
ținea progenitura.
Cu el pe brațe mergeam,
s-aducă ploaia-l rugam,
fântâna înconjuram
și în ea îl aruncam.
Ceremonial urmam,
ca la înmormântare,
deasupra crucea-i puneam,
și-a morții lumânare.
Ritualul cuprindea
rugă să schimbe soartă.
Fiecare jeluia,
ploaia din cer să cadă:
„- Caloiane, Caloiane,
să te duci la Dumnezeu!
Seceta s-o iei cu tine,
în al lumii păcat greu!
Să îi ceri cheițele,
să descui portițele,
să cadă ploițele,
umplând fântânițele!
Cum ne curg lacrimile,
să curgă și ploile!
Să umple fântânile,
să curgă izvoarele!
Că în pădurea deasă,
frunza din pomi e arsă,
iar pajistea-i uscată,
ploaia din cer să cadă!
Rod să lege viile,
să crească legumele,
să rodească grânele,
să se coacă poamele!”
Simbolizând fiintă,
din suflete de copii
împrumuta credință
și puteri de-a izbuti.
Duhul său pornea din loc,
străbătând văzduh pustiu.
Tăia nori cu bici de foc,
ploi să toarne-n lan de grâu.
Că prin rugă străbătea
pân’ la nori, gândul curat,
în curând se umezea
de ploaie, pământ uscat.
Noi, copiii, bucuroși
primeam alune din sân,
de la săteni credincioși,
că schimbam un trist destin.
Nici până azi nu-mi explic
mister ce se petrecea,
că la ruga „celui mic”,
ploaia îndată pornea.
Iar pomi cu frunză rară
și viță mlădioasă
ne răsplăteau prin vară
cu vin și poama deasă.
Din vol. Tradiții creștine și ritualuri populare românești” / 2008
Autor, Maria Filipoiu
PAPARUDELE
Când seceta pârjoleşte
frunza şi rodul plantelor,
pe uliță-n sat porneşte
alaiul paparudelor.
În suflete inocente
și cu frunze-mpodobite,
colindă grupuri de fete,
cerând să fie stropite:
„ – Deschide poarta, creştină,
ca ți-au venit paparude!
Scoate apă din fântână,
şi arunc-o să ne ude!”
Ploaie binecuvântată,
cât mai curând să aducă,
într-un joc se prind îndată
şi-n cântec sacadat strigă:
„ – Paparudă-rudă,
joacă la paradă,
când gazda te udă,
ploi din cer să cadă!”
Dacă dă cu apă,
că pământul crapă,
nori o să se rupă,
ploaia o să-nceaapă.
Dacă dă cu iţe,
se deschid portiţe
şi încep ploiţe,
umplând fântânițe.
Dacă dă cu ciurul,
va uda porumbul,
că scutură cerul,
inundând pământul.
Dacă dă cu sapa,
din cer cade apa,
curgând cu găleata,
să stingă seceta!”
Gazda cu găleata plină,
aleargă să le stropească,
chemând putere divină,
ploaia din nori să stărnească.
Incantaţii sacadate
într-o rugă invocată
şi tropăituri ritmate,
fac ploaia din cer să cadă.
Ploaia să se înteţească,
fetele întăresc jocul,
cu o horă bătrânească,
sperând s-aducă norocul.
„- Straiele de paparudă
să nu mi se veștejească,
vino babă de le udă,
roadele în pomi să-ți crească!”
Prin ritual mitologic,
spirite sunt invocate
cu strigătul feciorelnic
în datini perpetuate.
Când este înfăptuit
de fete neprihănite,
Zeul ploii e fericit
în lacrimile stropite.
În a lor neprihănire
cu alai de paparude,
ca dovadă de iubire,
Zeul apei le răspunde.
Le ascultă rugăminte,
trimiţând ca prin minune,
ploaia-n dar, spre a transmite
ritual prin timp ce vine.
Fetele fug bucuroase,
de ruga ce-a fost primită.
Se adăpostesc în case,
pân`ce ploaia-i domolită.
Iar câmpul se înveseleşte,
plantele zâmbesc la soare,
cântec de păsări vesteşte
despre vremea schimbătoare.
Eu, ca trubadur prin lume,
las timpului moștenire
în legende cu renume,
mitul ploii-n amintire.
Din vol. „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”
Editura Paideia/ Punct / 2008
Maria Filipoiu / UZPR
București – România