Intuiția sacrului, principiu de existență și de creație la Mircea Eliade

,,Ceea ce m-a impresionat era atmosfera, o atmosferă paradisiacă, acel verde, acel verde auriu. Și apoi liniștea, liniștea absolută. Iar eu pătrund în acea zonă, în acel spațiu sacru. Spun ,, sacru” fiindcă spațiul acela avea o calitate cu totul deosebită; nu avea nimic profan, nimic cotidian. ”

1. Eliade proiectează existența într-o mitologie a centrului ca regăsire a esenței sinelui, reîntoarcere la un timp și spațiu originar, astfel opera sa rescrie destine care parcurg drumul inițierii în sens invers, călătorind spre sine. Nu întâmplător, primele amintiri din copilărie rememorate în lucrarea ,,Încercarea labirintului” sunt legate de un timp al fericirii, copilăria, vârstă a inocenței, dar și a curiozității și descoperirilor unui spațiu al perfecțiunii, prin formă, lumină, culoare: Încăperea boabă-de-strugure și amintirea imaginii șopârlei, ,,dragonului” femelă : ,,Prima imagine….aveam doi ani, doi ani și jumătate. Eram într-o pădure. Stăteam acolo și priveam…. Mama m-a pierdut din vedere. Eram la o petrecere. M-am pierdut la câțiva metri. Deodată, descopăr, în fața mea, o uriașă, minunată șopârlă albastră. Ceea ce m-a uimit…nu- mi era frică, dar eram atât de fascinat de frumusețea acestui animal uriaș și albastru…Ani la rând n-am uitat această imagine.”

2. Simbolurile asociate acestei imagini fixează o paradigmă a creatorului care se autodefinește, prin amintire. Pădurea, spațiu edenic, se asociază cu atitudinea copilului contemplator, un privitor care descoperă frumosul prin combinația nefirească între constatarea că nu îi era teamă, ci, dimpotrivă, are o atitudine de fascinație, uimire și admirație. Culoarea albastru este definită în ,,Dicționarul de simboluri” al lui al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant drept ,,cea mai adîncă: privirea pătrunde într-însa fără să întâlnească niciun obstacol și se rătăcește în nemărginire, ca și cum culoarea ar încerca mereu să-i scape. Albastrul este cea mai imaterială dintre culori: natura nu o înfățișează, în general, decât alcătuită din transparență, adică un vid acumulat, vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al diamantului . ”

3. Astfel, se creionează premizele căutărilor sensului, umplerii acestui vid, înființării sau instituirii unor lumi și timpuri prin desființare și recreare, prin întoarcere labirintică spre vid, spre început. Mai mult, fiind cea mai rece dintre culori, are o valoare absolută, pură. Căutarea absolutului, a esențelor va deveni mai tîrziu un mod de a cunoaște și de a crea, despovărând existența de aparențe: ,,Aplicată pe un obiect, culoarea albastră despovărează formele, le deschide, le desface….. Mișcările și sunetele, dar și formele, dispar în albastru, se cufundă în el, se evaporă ca o pasăre în văzduh. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar.”

4. Conținutul sacru al realului este intuit ca existând în jocul formelor, fie ele timp sau spațiu, mișcări sau sunete. Sensul sacrului căutat mai târziu de Eliade prin cercetări sau creații fantastice se ascunde în fascinația copilului față de mărimea (intuiție a infinitului spațial) și culoarea șopârlei. Simbolismul dragonului este ambivalent: ,,În primul rând, dragonul apare ca un paznic sever sau ca un simbol al răului și al tendințelor demoniace….Legenda lui Siegfried confirmă faptul că acea comoară aflată în paza dragonului nu este altceva decât nemurirea. În realitate, dragonul ca simbol demoniac se identifică cu șarpele…..Capetele de balaur strivite și șerpii nimiciți reprezintă biruința lui Hristos asupra răului…..Puternicul zeu japonez Fudo înfrânge, prin victoria sa asupra dragonului, înseși ignoranța și întunericul. . ”

5. În doctrina hindusă, dragonul se identifică cu Principiul, cu Agni sau Prajapati: ,,Ucigătorul Dragonului este sacrificatorul care domolește puterea divină și care se identifică cu ea; dragonul este cel care produce soma, băutura vieții fără de moarte. ”

6. Multiplele sensuri e se instituie în jurul dragonului par a fi inepuizabile. Simbolismul acvatic îl leagă de producerea ploii și a tunetelor, manifestări ale activității cerești, unind pământul cu apa, el este ,,simbolul ploii cerești care fecundează pământul….. -Întețirea tunetului, care este cea a principiului yang, al vieții, al vegetației, al reînnoirii ciclice este figurată prin apariția dragonului, care corespunde primăverii, culorii verzi: dragonul se înalță la cer în momentul echinoxului de primăvară și se afundă în abis în timpul celui de toamnă”

7. Atenția unui copil, nedirijată, spontană, pentru această imagine echivalează cu un act de intuire a esențelor. Simbolurile multiple care derivă de aici devin tot atâtea căi de proiectare a unor trasee de interpretare. Pe de altă parte, imaginea șopârlei este considerată de către Eliade una din experiențele care îi vor fi marcat profund existența: ,,Dar este Dragonul femelă, Dragonul androgin, căci era într-adevăr de o mare frumusețe…Pentru că era perfectă. În ea era totul: grație și spaimă, cruzime și zâmbet, totul. ”

8. Intuirea perfecțiunii în această imagine este un factor premergător căutărilor de mai târziu. Căutarea frumuseții înseamnă asumarea destinului de creator prin reîntoarcere la valorile originare. Mai târziu, el va vedea în androginie o imagine a totalității, a coincidenței contrariilor și o va pune în legătură cu ființa ,,divinității primordiale” : ,,Androginia este o formulă arhaică și universală pentru a exprima totalitatea, coincidența contrariilor, coincidentia oppositorum. ” Legăturile pe care le face ulterior aduc o explicație absenței hierogamiei în religiile arhaice: ,,Pentru a explica absența hierogamiei în religiile arhaice s-ar putea avansa o a doua ipoteză: Ființele supreme erau androgine: bărbat și femeie în același timp, Cer și Pământ. Hierogamia le-ar fi fost atunci inutilă pentru a crea, însăși ființa divinității primordiale constituind o hierogamie. ” Ceea ce este însă cu adevărat notabil este sentimentul de a fi găsit perfecțiunea, frumosul absolute prin formă și culoare.
Rătăcirea copilului în pădure echivalează, în planul simbolic, cu o suită de întoarceri si căutări, pe care Eliade și le asumă ca destin creator, în căutarea totalității perfecte el parcurge timpuri și spații înapoi, chiar dacă aceasta înseamnă alunecarea în vidul de dinaintea Creației. Spre exemplu, imaginea ,, Dragonului femelă” din copilărie, păstrată în amintire, recreează rețele în care părțile și întregul se caută prin timpuri, prin rațiune sau prin vis, devin argument pentru a încerca să pătrunzi în infinitul lor, până la origini. În înlănțuirile temporale, Eliade se întoarce și descoperă esența acelei fascinații, prin care întrezărise Începutul Timpului: descoperă în mitul cosmogonic japonez intuiția perfecțiunii din copilărie: ,, la început, Cerul și Pământul, Izanagi și Izanami nu erau separați; împreună alcătuiau un haos care semăna cu un ou în mijlocul căruia se afla un germene. Când Cerul și Pământul se aflau în felul acesta amestecați, cele două principii, masculine și feminine, nu existau încă. Se poate spune deci că haosul reprezenta totalitatea perfectă și, în consecință, androginia. ”
Cealaltă imagine, a încăperii boabă-de–strugure, cum o numește Eliade în ,,Încercarea Labirintului” este reactualizată prin cuvintele-cheie: ,,fascinație”, ,,experiență”, ,,simțire”, ,,lumină”, ,,spațiu nemaivăzut”, ,,lume cu totul nouă”, ,,ușa încuiată”, ,,culoarea verde auriu”, ,,căldura”. Cuvintele care se repetă în cele două amintiri sunt FASCINAȚIA ȘI CULOAREA, dar importante pentru demersul nostru de cercetare sunt toate celelalte, deoarece devin teme și motive ce se vor regăsi în proză, recurente: ,,Nu aveam voie să intrăm acolo. De altfel, cred că ușa era mereu încuiată. … Am intrat înăuntru. A fost pentru mine o experiență nemaiîntâlnită: ferestrele aveau perdele verzi și, cum era vară, întreaga cameră avea o culoare verde, ciudată, mă simțeam ca într- o boabă de strugure. Eram fascinat de lumina verde, un verde auriu, era în jurul meu un spațiu nemaivăzut până atunci, o lume cu totul nouă. Asta s- a întâmplat numai o dată. A doua zi, am încercat din nou să deschid ușa; era încuiată……M-a izbit culoarea. Era întocmai ca într- un strugure. Era foarte cald și o lumină extraordinară, filtrată însă prin perdele. Lumina era verde…Într- adevăr, am avut impresia că, deodată, mă aflu într- o boabă de strugure. ”!“

9. Ușa interzisă devine, ca în prozele sale, un prag de trecere dincolo, de fapt spre un ,,înăuntru” al ființei, spre autocunoaștere prin cunoașterea altor lumi și timpuri. Cuvântul ,,experiență” definește atitudinea în fața misterelor prin care Eliade traversează nivelurile de realitate care ar putea rămâne inaccesibile. Dialogul său cu lumile și timpurile arhaice nu sunt altceva decât ,,experiențe” pentru a salva condiția umană, de a-i conserva libertatea . Culoarea, elementul comun celor două amintiri, poate fi pusă în legătură cu libertatea, universalul, infinitul temporal și spațial : ,,cel dintâi caracter al simbolismului culorilor este universalitatea sa, nu numai geografică, dar și la toate nivelele ființei umane și ale cunoașterii: cosmologic, psihologic, mistic etc…….Cele șapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate distinge peste 700 de nuanțe) au drept correspondent cele șapte note musicale, cele șapte ceruri, cele șapte planete, cele șapte zile ale săptămânii. ”

10. Astfel, limbajul universal al culorilor poate fi asociat cu valorile universale ale omenirii, proiectate sincronic sau diacronic.Petru Ursache notează, referitor la această imagine, că ,,în psihologia primitivă și în credințele religioase lucrurile și ființele sunt absorbite adesea de vorbire și culoare”, ceea ce explică fascinația și impresia de trecere dincolo de formele și contururile obiectelor a copilului, abstras, pătruns în adâncul boabei de strugure, în germenele ei. Simbolismul culorilor ne poartă însă mai departe: negrul, timpul, albul, atemporalul, obscurul este ,, miezul germenului, iar negrul, așa cum a subliniat cu putere C. G. Jung, este locul germinațiilor: este culoarea originilor, a începuturilor. ”

11. Mai târziu, Eliade caută sacrul în timp și spațiu: ,, Trebuie abolită opera Timpului și reintegrat momentul auroral de dianintea Creației: pe plan uman e totuna cu a spune că trebuie reintegrată ,,pagina albă” a existenței, începutul absolut, când nimic nu era încă pătat, pentru că nimic nu era încă deteriorat.” Verdele auriu, în relație cu lumina și căldura devin metafore ale combustiei eului creator, ale focului exterior dar și interior. În doctrina hindusă sunt considerate focul obișnuit, trăznetul și soarele ca ,,focuri ale lumilor terestră, intermediară și cerească,” cărora Buddha le substituie ,,focul interior, care este totodată cunoaștere pătrunzătoare, iluminare și distrugere a învelișului: Atât în mine o flacără…..Inima mea este vatra, flacăra este sinele meu îmblânzit”

12. Simplele imagini și relatarea autobiografică, însoțite de interpretarea psihanalitică a lui C. H. Rocquet punctează profilul spiritual al omului îndrăgostit de frumos, fascinat de sacru. Având ca element corespondent culoarea verde și ,,obsesia” pentru formă, calmul și misteriosul cadrelor spațiale, cele două imagini unifică sacrul cu profanul, limitatul cu ilimitatul, temporalul cu atemporalul: pădure-cameră, șopârlă-obiectele din cameră, neînsuflețite, perdele- ferestre, ascuns- neascuns, captivitate-libertate, teamă-fascinație.. Imaginea șopârlei ,,care era de o frumusețe extraordinară” este prima lecție de memorie: ,,Ani la rând n-am uitat această imagine.” Omul este absorbit, este purtat, prin fascinație, într-un alt spațiu, al visării: ,,In psihologia primitivă și în credințele religioase (și nu numai), lucrurile și ființele sunt absorbite adesea de vorbire și culoare. ”

13. Proiecție a luminii paradisiace și a frumuseții originare, acest spațiu se recreează în narațiunile lui Eliade, sub diferite forme. ,,Sacrul se manifestă întotdeauna într-o anumită situație istorică” și, prin urmare, ,,o hierofanie este întotdeauna istorică” , afirmă Mircea Eliade în ,,Tratatul de istorie a religiilor.” Omul se regăsește într-o situație istorică, se recunoaște ca participant la un eveniment al timpului cronologic real, prin care subscrie la o realitate sacră, fără să descifreze ,,semnele. ”

1 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 15
2 Ibidem, p. 13
3 Dicţionar de simboluri (vol. 1, 2, 3), Traducere făcută după ediţia 1969, revăzută şi adăugită, apărută în colecţia ,,Bouquins”, Bucureşti, Editura Artemis, p.79

4 Idem

5 Ibidem, p. 461
6 Idem
7 Ibidem, p.462
8 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 16
9 Ibidem, p. 14
10 Dicţionar de simboluri (vol. 1, 2, 3), Traducere făcută după ediţia 1969, revăzută şi adăugită, apărută în colecţia ,,Bouquins”, Bucureşti, Editura Artemis, p. 408

11 Idem

12 Ibidem, p. 63

Bibliografie
– Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain- Dicţionar de simboluri (vol. 1, 2, 3), Traducere făcută după ediţia 1969, revăzută şi adăugită, apărută în colecţia ,,Bouquins”, Bucureşti, Editura Artemis, 1993.

-Eliade, Mircea- Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, Traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

Idem- Încercarea labirintului, traducere şi note de Doina Cornea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.

by

Referinţă Bibliografică

prof. LUMINIȚA GAVRILUȚ: Intuiția sacrului, principiu de existență și de creație la Mircea Eliade/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 martie 2017