Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Ioan DAN: DINCOLO DE CURCUBEU

Ioan DAN: DINCOLO DE CURCUBEU

Romanul „Dincolo de curcubeu” (420 de pag.), primul roman religios din România, a fost scris la Chicago de Cristian Petru Bălan în numai o lună şi câteva zile: 16 mai-18 iunie, 1987. Coperţile color au fost realizate de autor. Cartea a apărut la editura „North America” din Chicago în 1992 şi a fost distribuită mai mult gratuit în comunităţile româneşti din America, dar şi în România. Acolo a fost copiată ilegal în 1994 de o editură pirat şi pusă masiv în vânzare, schimbându-se puţin numele autorului (Cristian Pătru Bălan în loc de Cristian Petru Bălan!), fără a se putea afla vreodată cine au fost autorii fraudei.

 

Încă de la apariţie, subiectul tratat (o tematică incluzând şi un complex roman de dragoste) s-a bucurat de o mare preţuire (printre cititorii acestor pagini numărându-se Regele Mihai I, ex-preşedintele Emil Constantinescu, Nadia Comăneci, maestrul Gheorghe Zamfir, Nicolae Furdui Iancu, Ştefan Hruşcă, Iurie Darie, criticul Aurel Sasu, actorul Ion Dichiseanu, mulţi preoţi şi pastori, scriitori şi poeţi, studenţi, elevi etc. Marele poet creştin Ioan Alexandru, după ce a citit romanul într-o singură noapte, l-a caracterizat cu entuziasm: „Excepţional!”  comparându-l oarecum cu cu „Cămaşa lui Cristos”.) Cartea a fost recomandată la o emisiune a postului de radio „Vocea Americii” în limba română, precum şi de distinşii criticii literari M.N. Rusu şi Marian Popa, ultimul descriindu-i acţiunea în monumentala sa Istorie a literaturii române, intitulată „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, dar lucrarea este amintită şi în câteva mari dicţionare biobibliografice tratând biografiile scriitorilor români. 

 

Din cronicile literare dedicate acestui roman, cele mai ample aparţin lui Ioan Dan şi lui George Băjenaru, cunoscuţi publicişti români (aceasta din urmă a apărut sub titlul „Teism şi ateism în proza anti-comunistă”, având sub titlul „O carte despre dragoste şi convertire la credinţă, romanul „Dincolo de curcubeu”). Le vom prezenta pe amândouă, amintind şi câteva cuvinte despre autorii respectivi. 

Redăm mai jos cronica romanului „Dincolo de curcubeu”, de Cristian Petru Bălan, (Editura Nort America, Chicago), apărută în ziarul ”Meridianul românesc” din Los Angeles, la 18 sept. 1998, pag. 11.

***

Rar se întâmplă să citesc o carte pe care să nu pot să o las din mână până la sfârşit. „Dincolo de curcubeu” este o astfel de carte… Fiind vorba despre un roman al convertirii la credinţă, genul nu pare destul de atractiv pentru o seamă de cititori, care, fie nu cred în existenţa lui Dumnezeu sau cred, însă tot ce ţine de teme religioase le dă o stare de plictiseală. Sigur că la aceştia mai pot fi adăugaţi cei ce oscilează şi amână luarea unei decizii de împăcare cu Dumnezeu şi-i evident că tema nu-i interesează acum.

Acest gen de literatură nu-i nou. În el s-au impus o seamă de scriitori ca Henrik Sienkiewicz în „Quo Vadis”, Thomas Mann în „Iosif şi fraţii Săi”, Lloyd Douglas în „Cămaşa lui Cristos” şi alţi câţiva, iar pentru Cristian Petru Bălan, genul a constituit pretextul, dar şi contexul creării unor destine memorabile. Fără a renunţa la tehnica şi structura canonică a acestui gen de literatură, autorul reuşeşte să sporească interesul cititorului prin naturaleţea, analiza bine susţinută logic, stilizarea fină, stilul direct liber şi dialogurile în multe ranguri de semnificaţie care urcă apetitul cititorului cu mult peste urmărirea unei simple relatări despre pocăinţă.

În toate bisericile creştine din lume, preoţii şi pastorii vorbesc despre pocăinţă şi insistă ca să se facă înţeleşi. Din păcate, mulţi oameni nu înţeleg sensul de pocăit,  fie dintr-o crasă lipsă de atenţie, fie că nu prea au obicei să calce prin biserici. A fi pocăit înseamnă a fi împăcat cu Dumnezeu prin credinţă, prin ascultare şi prin faptele ce decurg din amândouă. Deci, cu apartenenţa la o biserică sau alta înseamnă starea de pocăit.

La prima vedere, strategia acestui roman nu pare a fi complicată, fiind vorba despre nişte oameni necredincioşi, care se pocăiesc spre finalul cărţii. În relatarea convingătoare stă greutatea unei reuşite. Cristian Petru Bălan a ştiut să găsească modalitatea cea mai simplă şi mai atrăgătoare, fără a fi facilă, de a prezenta trecerea eroilor de la o stare la alta printr-o purificare treptată şi credibilă.

Meditând la eroii romanului „Dincolo de curcubeu”, gândurile m-au purtat spre unul din marii scriitori americani. Este vorba despre Jack London.  E drept că în opera lui el nu se ocupă cu probleme de credinţă şi necredinţă,  dar e tot atât de drept că eroii lui sunt, de obcei,  personalităţi puternice. Or, la fel sunt şi mai toţi eroii acestui roman. Mai toţi, findcă apar şi o seamă de eroi de legătură. Veronica este eroina cu cea mai puternică forţă morală şi de voinţă. Dacă la început ea rămâne o figură de culise, o oarecare laborantă frumoasă, care întâmplător atrage privirile fustangiului Florin Vernescu, un inginer director al unei mari uzine, această tânără care lucra la acea întreprindere, apare brusc „în prima linie”, portretul Veronicăi alcătuindu-se caleidoscopic şi concordat cu destinele câtorva eroi şi, mai ales, cu destinul lui Vernescu.

În inima directorului Florin Vernescu, alt personaj puternic, îşi face loc, pe neaşteptate, o dragoste curată pentru Veronica. Şi-i de mirare că un om ca el  este încercat de o astfel de iubire, fiindcă mai are una, mincinoasă, dar credibilă, de interes, pentru Zoica, fata marelui ştab politic, cu ajutorul căruia plănuieşte să urce pe scara socială în mare viteză, până la vârful ei.  Inteligent peste limita obişnuită, cult, plăcut la vedere, chiar foarte prezentabil, afemeiat, carierist, crud cu cei din jur, Florin Vernescu se scutură, treptat, de toată rugina din el şi alege – dar nu dintr-o dată –  calea spre Dumnezeu şi spre inima Veronicăi, fiinţa care-l schimbă printr-un tact uluitor, inginerul renunţând supus la calea ticăloasă prin care ar fi putut să ajungă chiar în vârful piramidei comuniste din România. (Directorul Vernescu, de fapt, îşi propusese să devină preşedintele ţării şi nu era departe de a-şi vedea visul împlinit, dar între Veronica şi funcţia supremă, o alege pe prima…).

Că romancierul Cristian Petru Bălan este un strateg de mare fineţe, observăm şi din felul cum ne prezintă dragostea sfântă şi feciorelnică a Veronicăi pentru Florin Vernescu, devenit acum un om nou, un tânăr serios şi întru totul schimbat spiritualiceşte. Iniţial, el nu fusese aşa, dar comportamentul demn al tinerei de o frumuseţe nefirească l-a schimbat…  De la început, Veronica l-a uluit şi l-a dezarmat. Din purtarea ei rece, din felul ei de a respinge tot ce vede că-i întinat, iar Vernescu, evident, era întinat până în măduva oaselor, fata ocolindu-l deliberat şi refuzând categoric orice avansuri, orice  discuţie cu el, mergând până acolo să revină acasă şi să renunţe la serviciu, din respingerile ei în serii justificate, pentru noi cititorii este clar că nu putem întrezări că ar exista vreo posibilitate de ataşament, de vreo urmă de dragoste pentru un asemena om. Nici un gest al ei nu  trădează asta şi am fi tentaţi să credem că dacă ea se roagă pentru  schimbarea şi mântuirea lui, o face pur şi simplu din datoria de creştin şi evident , din obiceiul pocăiţilor de a se ruga pentru cei ce Îl ignoră pe Dumnezeu… Or, iată, că după o vreme, într-o anumită ocazie, directorul Vernescu vine să o caute acasă la ea, dar după o discuţie aspră, fiind un temperament vulcanic, lui Florin Vernescu i se face rău, cade şi este în pericol de moarte. Speriată, Veronica încearcă să-i dea ajutor, se roagă pentru el şi spune în rugăciunea ei: „Doamne, nu mi-l lua ! Te rog nu mi-l lua!” Atât ne dă autorul, dar e destul ca să înţelegem  că ea îl iubea pe Florin fără că ştie asta.

Caracter la fel de puternic, Mihai alt erou principal al romanului, îşi părăseşte locul de muncă şi se refugiază, o vreme, într-o pădure îndepărtată, pentru a medita în linişte asupra resturilor vieţii şi a esenţei ei. Trăind în natură, însoţit doar de un câine credincios, observând-o cu atenţie, Mihai ajunge la convingerea fermă că există un Creator al acestor frumuseţi şi, trecând printr-o experienţă supranaturală impresionantă, el sfârşeşte prin împăcarea cu Creatorul său.

Scriitorul Elizeanu, un prieten al lui Mihai, pe de altă parte, este preocupat de cercetarea farfuriilor zburătoare, de existenţa OZN-urilor, şi chiar are o seamă de întâlniri şi experienţe stranii cu presupusele fiinţe extraterestre. El consideră că Universul este populat cu asemenea entităţi, inclusiv cu îngeri căzuţi, cu demoni şi că, de fapt, cei care ne vizitează planeta, în realitate,  sunt diavoli. Subscriu la această părere, dar numai în parte. Da, în văzduh pot exista şi diavoli. Însă, Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a creat totul cu un scop şi cu un rost practic. Îmi vine greu să cred că neţărmuritul Univers este gol, fără alte fiinţe. Şi la fel de greu îmi vine să cred că Dumnezeu a pus la dispoziţia dracilor anumite zone din preajma Terrei sau din Univers. Însă asta, desigur, este o simplă supoziţie a mea, folosind slaba noastră logică pământească.

În roman mai sunt mulţi eroi de legătură (este un roman populat, plin de viaţă); întâlnim muncitori,  ţărani ardeleni, lideri politici – chiar şi pe soţii Ceauşescu în anumite secvenţe. Întâlnim intelectuali, activişti de partid şi securişti, copii care pot să vadă ceea ce nu sunt în stare să vadă adulţii, care sub o formă sau alta, vin în contact direct cu eroii principali ai  acestei cărţi şi care, prin apariţia lor, dau culoare, atmosferă dinamică, profunzime şi mai ales o seamă de conflicte mai mari sau mai mici.

„Dincolo de curcubeu” este un mare roman de atmosferă, scris în planuri paralele, dar şi cu capitole intersectate, un roman surprinzător de reuşit, nu numai prin universul credinţei, excelent susţinut de autor, ci şi prin marea lui valoare artistică. El umple un gol şi deschide un drum nou  în literatura română a genului, alături de puţinii autori preocupaţi de o temă atât de importantă pentru omul trecător pe planta Pământ.

––––––––

Ioan DAN (1922-2003), este un mare scriitor român lansat încă din anul 1935, autor de texte satirice, de romane istorice, romane de capă şi spadă, cu mai multe reeditări foarte captivante, pagini de amintiri, lucrări memorialistice, s-a impus de la început publicului. Scriitorul a decedat în America la 81 de ani în plinî glorie. Romanele lui, unele traduse în limbi străine, sunt foarte solicitate şi pot fi găsite în România la orice librărie, dar şi pe tarabele de pe străzi. Cele mai cunoscute cărţi ale romancierului Ion Dan sunt: „Curierul secret” (1974), „Cavalerii” (1975), „Taina cavalerilor” (1976),  „Locatarii din strada Fecioarei” (1970) ş.a. Trebuie amintit că, împreună cu Cristian Petru Bălan, a semnat primul dialog religios dintre doi scritori români, gen interviu, publicat sub titlul „Să apropiem cerul de pământ”, apărut în 2012 la editura ”Armonii literare” din Adjud.

 

Facebooktwitterby feather