CÂND AMINTIRILE…

Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme,

Din drumul lung și cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Și azi aceleași stele

Ce-a luminat atât de des

Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați

Răsare blânda lună

Ce ne găsea îmbrățișați

Șoptindu-ne –mpreună.

A noastre inimi își jurau

Credință pe toți vecii,

Cănd pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi tot încă mari

Se uită dulci și galeși?

COLINDE, COLINDE

Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglinzilor,

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur-copiii,

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Și-a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.

FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM

Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor,

Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam,

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopți întregi am mas;

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în față;

Un rai de basme văd printre peoape,

Pe câmpi un văl de argintie ceață,

Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,

Un bucium cântă tainic cu dulceață,

Sunând din ce în ce tot mai aproape…

De frunze-uscate sau prin naltul ierbii,

Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschise:

Din el ieși o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise,

Cu fruntea ei într-omaramă deasă,

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă.

Călcând pe vârful micului picior,

Veni alături, mă privi cu dor.

Și ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viața ta

Un înger blând cu fața radioasă,

Venind din cer se poate arăta;

Iar păru-i blond și moale ca mătasa

Grumazul alb și umerii-i vădea

Prin hainele de tort subțite, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin.

Copii eram noi amândoi…

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu și cu mine.

Din coji de nucă car cu boi

Făceam și înhămam la ei

Culbeci bătrâni cu coarne.

Și el citea pe Robinson,

Mi-l povestea și mie;

Eu zideam Turnul Vavilon

Din cărți de joc și mai spuneam

Și eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul din pădure,

La balta mare ajungeam

Și l-al ei mijloc înotam

La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des și mare,

Cetate mândră la privit,

Cu turnuri mari de tinichea,

Cu zid împresurată.

Și frate-meu ca împărat

Mi-a dat mie solie,

Să merg la broaște nempăcat,

Să-i chem la bătălie –

Să vedem cine-i mai tare.

Și împăratul broaștelor,

C-un oacaca de fală,

Primi – porunci oștilor

Ca balta s-o răscoale.

Și am pornit război.

Vai! Multe broaște noi am prins

-Îmi pare chiar pe rege –

Și-n turnul negru le-am închis,

Din insula cea verde.

Spre sar-am făcut pace

Și drumul broaștelor le-am dat.

Săltau cu bucurie,

In balt-adânc s-au cufundat

Ca să nu mai revie.

Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte –

Și frate-meu m-a desemnat

De rege-n miazănoapte

Peste popoare-ndiane.

Motanul alb era vistier,

Mârzac cel chior ministru –

Când de la ei eu leafa-mi cer,

El miaună sinistru.

Cordial i-am strâns eu laba.

Și împăratul milostiv

Mi-a dat și de soție

Pe fiica lui cu râs lasciv

Și țapănă, nurlie,

Pe Thantaqu-caputli,

Am mulțumit c-un umil semn

-Drept mantie-o prostire –

M-a dus la-amanta mea de lemn,

Din sfânta mânăstire,

Într-un cotlon de sobă.

Și ah! Și dragă-mi mai era!

Vorbeam blând cu dânsa,

Dar ea nu-mi răspundea

Și de ciudă eu atunci

Am aruncat-o-n foc.

Și pe șură ne plimbam

Peste stuf și paie

Și pe munți ne-nchipuiam.

Cu fiece bătaie

Mărșileam alături.

Și pe cap mi se îmfla

Casca de hârtie.

O batistă într-un băț,

Steag de bătălie,

Cântam: Trararah!

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah, v-ați dus visuri, v-ați dus!

Mort e al meu frate.

Nimeni ochii-i n-a închis

În străinătate –

Poate-s deschiși și-n groapă!

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaștri

Luminează – un surâs

Din doi vineți aștri

Sufletu-mi trezește.

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie?

Ah! Îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.

Parcă-mi țiue-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume și iar lume!

(De la arhiva biblioteci ”Mihai Eminescu”

Cringila. N.S.W)

Ioan Miclău-Gepianu

22 Ianuarie, 2024

by

Referinţă Bibliografică

IOAN MICLĂU-GEPIANU: DIN VERSURILE LIRICE ȘI AMINTIRILOR LUI MIHAI EMINESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 ianuarie 2024