MIRELA-IOANA DORCESCU

SECȚIUNEA DE AUR ÎN „MIOZOTIS” DE EUGEN DORCESCU

Miozotis
           Mirelei-Ioana

Spunea, cândva, sublimul Calderón
(În care veac, mileniu sau eon?),
Spunea-n viu grai, vedenie sau scris
Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?
Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,
Se-apropie, treptat, de cellalt mal,
De țărmurii tărâmului promis.
Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.

Adorm pe brațul tău, Miozotis!

(18 Martie 2023)

Schema metrică:

_ / _ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _ _ _ /
_ / _ _ _ / _ / _ /

_ _ _ / _ / _ _ _ /
_ / _ _ _ / _ _ _ /

_ / _ _ _ / _ / _ /
_ / _ _ _ / _ / _ /
_ / _ _ _ / _ _ _/

/ / _ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _ _ _ /

O analiză prozodică de factură matematică ne oferă următoarele rezultate, relevante pentru stabilirea existenței așa-numitei „proporții divine” în construcția acestui poem: numărul silabelor neaccentuate: 68; numărul silabelor accentuate: 42. Raportul dintre ele: 1,61904… (Proba: numărul total de silabe: 110, împărțit la numărul silabelor neaccentuate: 68 = 1,61764…). Așadar, în ambele variante de calcul, se ajunge la aproximativ 1, 61… Adică la numărul de aur al lui Euclid. Suntem, deci, în parametrii secțiunii de aur.
Ținând cont de substituția ritmică impusă de natura rostirii românești și consecventă cu propriul mod de a reprezenta schematic sonoritățile unei poezii, am căutat să redau, prin simboluri grafice convenționale, claritatea și linia melodică gravă a expresiei poetice. Nu este de mirare că nu m-am confruntat cu modificări de accent sau cu creații lexicale ori împrumuturi a căror structură accentuală să-mi pună probleme. Eugen Dorcescu nu s-a plâns vreodată de „neajungerea limbii”, ci a reușit să scrie o poezie „de linia întâi”, într-un stil inconfundabil, distins, grav, folosindu-se, în mod firesc, de expresivitatea vocabulelor românești, preponderent romanice, și de tradiția ortoepică.
Ca de obicei, însă, nu vom restrânge analiza secțiunii de aur la componenta formală a textului poetic. Excelența trebuie căutată și în fondul său ideatic. În Miozotis, stratul sonor corespunde unei structuri de adâncime de interes în filosofia existenței, cu reverberații majore în artă, în general, și în literatură, în particular. La Eugen Dorcescu frapează originalitatea abordării. Afirmația mea ar putea fi taxată drept truism. Nu aceasta este literatura? Nu se repetă temele și nu se apropie și se diferențiază între ei poeții? Iar, pentru a aparține spațiului literaturii, nu trebuie să fii neapărat original? Așa este, însă nu este lipsită de importanță, dimpotrivă, calitatea temei și a celor ce o tratează, nici nivelul la care se pot angaja analize comparative și contrastive.
În cazul acestei poezii, lectura intertextuală se realizează, pe de o parte, cu poezia romantică autohtonă, în special cu poemul „Floare albastră” al lui M. Eminescu. Titlul poeziei dorcesciene, Miozotis, înseamnă chiar „floarea albastră de nu mă uita”. Se știe că, de la Novalis încoace, „floarea albastră” simbolizează idealul iubirii absolute, cvasi-intangibile. În sfera simbolurilor erotice, Miozotis ar întruchipa femeia ideală, pe deplin consonantă cu pierduta „floare albastră” a lui Eminescu. Totuși, în contrast cu „floarea albastră”, Miozotis nu se desparte de eul liric, rămâne în părtășie cu acesta. În plus, spre deosebire de M. Eminescu, poet solitar, cu nostalgia „florii albastre”, E. Dorcescu proiectează o diadă masculin-feminin rezistentă, indestructibilă. Un cuplu fizic și metafizic. De aici, un echilibru al emoțiilor va caracteriza conduita Poetului, influențându-i și gândirea, inclusiv în registrul filosofiei existențialiste. Bunăoară, acesta se distanțează de M. Eminescu în modul cum se raportează la moarte. El nu se confruntă solitar cu această experiență crucială. Așa cum ciobanul mioritic își pregătește intrarea în veșnicie printr-o nuntă cu „a lumii crăiasă”, eul liric o invocă pe Miozotis în clipa morții, pentru a-și găsi sfârșitul în desfătare, adormind pe brațul acesteia.
Pe de altă parte, lectura intertextuală este orientată înspre literatura spaniolă, cu care Eugen Dorcescu are numeroase afinități. Apare în text indicele Calderón. Este vizat Pedro Calderón de la Barca, renumitul dramaturg spaniol care a scris „Viața este vis” („La vida es sueño”), în secolul al XVII-lea, punând în circulație un motiv literar fecund, a cărui sursă trebuie să fie foarte îndepărtată. „În care veac, mileniu sau eon?” (va fi apărut această viziune) se întreabă Poetul. „Dintotdeauna spre întotdeauna”, i-am răspunde, citând dintr-o poezie a sa mai veche, tentați să mizăm pe caracterul peren al marilor idei. Eminescu însuși a glosat pe motivul vieții ca vis („… Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”, în Împărat și proletar; „Le arăt că lumea vis e – un vis searbăd – de motan”. în Cugetările sărmanului Dionis; aceeași definiție a vieții este subsidiară versurilor: „La ce statornicia părerilor de rău/ Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre și umbra unui vis?” din Despărțire ș.a.m.d.; inclusiv în poezia intitulată Vis, găsim o reluare, variantă a definiției metaforice a vieții – vis al morții eterne: „Căci viața-ntreagă-a lumii-ntrege/ Un vis e al eternei morți”).
Un dialog intertextual cu Mihai Eminescu se observă și în planul expresiei, prin utilizarea învechitului mai mult ca perfect analitic: „L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?” (Se subînțelege: Pe Calderón de la Barca, scriitorul a cărui semnătură figurează în dreptul motivului „vieții ca vis”). Formele verbale ne duc imediat cu gândul la poezia Melancolie, unde întâlnim secvența „s-a fost deschis”, într-un tablou celest somptuos și foarte trist: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopții moartă”.
Profunzimea temei „vieții ca vis”, vechimea și anvergura sa universală motivează expresiile ei lingvistice rare și memorabile, din limbaje poetice diferite, dar concordante. Cugetările eminesciene sunt bulversante, îndeosebi dacă luăm în calcul durata scurtă și dramatismul vieții inegalabilului Poet. Și construcția lirică dorcesciană, reprezentată în lumea hispanică de specia (Doina Comloșan m-ar corecta, insistând să mă refer la genul) elegiilor, grație antologiei publicate în Spania, la prestigioasa Editură Arscesis din Zaragoza, în 2020, sub titlul Elegías Rumanas, este traversată de o sfâșietoare durere a condamnării la absență (v. elegia Absența, adesea comentată de exegeți români și spanioli). Autorul „Elegiilor române” are convingerea că numai Dumnezeu există cu adevărat, cum, de altfel, Însuși afirmă: „Eu sunt Cel ce sunt”. Omul este o ființă limitată, cu orizont restrâns, capacități reduse, care „și-a ratat șansa” de a exista în proximitatea lui Dumnezeu. El are o imagine vagă, mai curând falsă, distorsionată sau himerică, în orice caz, nerealistă asupra lumii.
În Departe sunt de tine, Eminescu dă glas unei sfârșeli interioare, cu iluzia unei vârste pe care nu va ajunge să o împlinească: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit”… Această vârstă este o realitate pentru Eugen Dorcescu. Domnia Sa a scris poemul Miozotis în ziua în care a împlinit 81 de ani (18 martie 2023). Cele opt decenii i-au prilejuit numeroase experiențe existențiale (inclusiv activitatea de creație, care îl definește), lecturi multiple, mai cu seamă spirituale, și reflecții (v. cele exact și crud consemnate în jurnal), care i-au îmbogățit și nuanțat cunoașterea, întărindu-l în credință. Privirea retrospectivă („dinspre sfârșit spre început”) asupra vieții… aproape încheiate, aproape trecute, are răceala unei percepții lucide, dar și căldura implicării sufletești în conștientizarea farsei existențiale. Cât adevăr și câtă tensiune în enunțul constatativ, plasat drept concluzie: „Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis!”. Acesta transformă metafora coalescentă „viața e un vis” într-o axiomă. Versul urmează aducerii propriului destin drept probă la dreapta judecată a iluștrilor săi înaintași, ce nu s-au lăsat amăgiți sau induși în eroare cu niciun preț, nu s-au abătut de la valorile durabile, cultivând rațiunea și stima de sine.
Dacă poemul s-ar fi încheiat aici, n-ar fi fost deloc lipsit de valoare. Ar fi atestat, cu siguranță, și ocurența secțiunii de aur, justificată nu doar în plan prozodic, ci și ideatic și estetic, fiindcă, dincolo de deschiderile intertextuale atât de onorante pe care le-am menționat, Miozotis are și o ținută stilistică pe măsură. Metafora „corabie”, metaforă-simbol pentru condiția de călător perpetuu a poetului, facilitează o reprezentare vizuală a vieții ca străbatere a unui „drum” de ape, de la un „mal” spre „cellalt”, „spre țărmurii tărâmului promis”. Această metaforă nominală, „corabia”, generează o structură complexă. Autorul face ca discursul să înainteze prin metafore în conexiune cu aceasta, având soluții, doar aparent simple, de progresie. Mai întâi, recurge la inducții metaforice: v. inducțiile verbale „trecând” și „se apropie”, precum și inducția adjectivală „lungul” (în sintagma metaforică „lungul drum”), laolaltă referindu-se la existență ca la o osteneală vană, din moment ce nu s-a putut evita, nici măcar amâna, finalul călătoriei dintr-o lume spre cealaltă, dintr-o viață în alta și, cine știe?, poate, dintr-un vis în altul, dintr-o iluzie în alta. Evident că ar fi de dorit, și textul poetic nu exclude o asemenea ipoteză, o trecere, fără întoarcere, de la impresie la certitudine, de la himeră la adevăr, de la vremelnicie la eternitate.
La inducțiile amintite, Poetul adaugă și câteva grefe metaforice, prin care sugerează mediul semiotic al mobilizării sale totale pentru săvârșirea traseului existențial, pe care Poetul îl împărtășește cu râul ce curge spre și se revarsă în mare: „mal”, „val”, „țărmurii tărâmului promis”, „drum”. Asocierea cu râul înseamnă puritate, determinare, forță masculină, dar și condiționare spațio-temporală.
Dar… poemul continuă. Spre cinstea autorului, impactul acestuia sporește imprevizibil, printr-un enunț de imensă vibrație, vital. Printr-o lovitură de maestru, cum îmi place să spun. Derivat din ideea centrală, ultimul vers își păstrează o anume independență, datorită distanțării grafice și, mai ales, forței sale perlocuționare de unitate comunicațională de sine-stătătoare, comparabilă cu poemele într-un vers ale lui Ion Pillat:
„Adorm pe brațul tău, Miozotis”.
Acesta este un enunț la fel de puternic precum cel cu care se încheie Ioanitul: „O rană-i taie inima, de-a latul”. Ce intenționează poetul introducând, în poziție atât de favorabilă, un vers confesiv? Ce valoare comunicațională i se poate atribui acestui enunț? Este o declarație de dragoste, din moment ce i se adresează lui Miozotis, ultimul gând fiind comuniunea cu ea? Este o ultimă dorință, ce se cere imediat împlinită? Sau un regret, o capitulare în fața destinului, o realizare a ultimei intimități posibile? Un vis???
Versul te întoarce la poezie. Metafora verbală „a adormi” este din aceeași sferă semantică cu metafora nominală „vis”. Prin urmare, este o metaforă indusă. O metaforă-punte. Plasată sub accent frastic. Cum o descifrăm? O fi moartea, ca și viața, tot un vis? Pentru că este cert că se insinuează aici ideea de moarte, verbul „a adormi” fiind sinonim cu „a muri”. Teologii îl utilizează pentru a desemna „adormirea” celor mutați la Domnul, întru înviere. Versul precedent nu admite echivoc: „Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis”. Verbul predicat la indicativ, perfect compus, trimite la un fapt, la o acțiune, cea de „a trăi”, care s-a încheiat. Acesta trezește eul liric la realitate. „Ca o găleată de gheață”, primită direct în față. Ce fantasmagorii, ce planuri de viitor?… Vis fiind sau chiar realitate, nu mai contează decât că viața „a fost”. Vanitas vanitatum…
Nici într-o asemenea clipă, Poetul nu abdică de la valorile estetice. Câtă frumusețe, câtă noblețe, câtă seninătate, în această atât de omenească imaginare a trecerii dinspre viață spre moarte, în care eul liric are drept căpătâi brațul iubitei!… În cheie religioasă, „așa s-ar pierde el spre Împăratul”: iubind. Întru înveșnicirea nădejdii, a credinței și-a dragostei. Mai presus de toate, a dragostei, care unește…, la nesfârșit, „un mal” cu „cellalt mal”.
Amprenta dorcesciană asupra acestui poem, pe care secțiunea de aur îl recomandă drept capodoperă, nu este cea a Poetului religios, atât de apreciat la noi, nici cea a Poetului elegiac, ale cărui „elegii române” sunt mesagerii melancoliei identitare în spațiul hispanic, ci a Poetului care pune umărul la perpetuarea și promovarea unui patrimoniu ideologic al culturii universale, inovând, în același timp, expresia poetică a marilor teme și motive literare ale umanității.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, SECȚIUNEA DE AUR ÎN „MIOZOTIS” DE EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 ianuarie 2024