Motto:

”…Nu-i ușor să duci pe umeri moștenirea cea străbună,

Dar nici greu nu-i de ai cuget în gândirea cea mai bună,

Cel venit la pragul casei și-umilit ceva îți cere,

Mângîie și-i dă și pâine și o lingură cu miere!

Nu pleca urechea bârfei! Dar de zvărle piatra-n geam,

O ridică precum David, stând la turmă sub un ram,

Și o pune-n prăștioară pentru Goliatul mare,

Căci el singur își alege a lui proprie surpare!

(Poezia -Sarmizegetuza – IoanMiclău-Gepianu)

GENIU ROMÂN

După mii de ani de plângeri, Demiurgul se îndură,

Pe Zamolxe îl trimite dându-i strașnica măsură:

”După raza de lumină să te ții și-apoi să faci,

De la Pont până-n Apus semn de vatră pentru Daci,

Dar întâi să ridici Marea din străvechea ei albie,

Să le faci din fund de mare, roditoarea lor câmpie;

Adu Traco-Dacii-Geții, ce-s nemuritori ca mine,

Cheamă-i de prin peșteri arse, să le-arăți Moșia bine,

Muntele să le dea umbră, apărare și iubire,

Iar câmpia cea mănoasă grâne pentru viețuire!

Când s-o rupe-a lumii pânze prinse-n cosmica suflare,

Iar istoriile serbezi curge-or iar în dezmățare,

Ei să aibă mărturie, că a lor vatră nu-i furată,

Ci de Dumnezeu din Ceruri, de El însuși măsurată;

Când în vreme alte neamuri nu găsiră strunga lumii,

De-alergau izbite-n turme prin vârtejele furtunii,

Marea-n Mare când s-o trage să lase Dunării mal,

Moșului Mare din Munte, neamului lui Decebal!

Au fost vremuri de acelea, ce n-am vrea ca să mai fie,

Dar și vremuri fost-au însă, ce-am vrea veșnicii să ție!

Cine dară le disturbă? Cine val și nor alungă,

Răsucind tot Universul, când pe-o față, când pe-o dungă?

Moșul Mare de pe Munte cu-a lui ochi rotiți în zare,

Cercetează când spre-Apusuri, când spre tulburata Mare!

Și privind, el înțelege că-s iar vremi ce-aduc omor,

Însă, stând pe talpa-i lată, falnic și fremătător,

Muntele-i vestea viață, veșnicie și iubire:

”Ce-i tristețea, când din Ceruri zilnică-i a ta sfințire!

Răul arde unde șade, cine-l poartă se dărîmă,

Dar, Tu, Geniu Român veșnic, ești un Duh, nu ești țărână!”

*

CE MI-E MIE DRAG PE LUME

(Versuri dedicate dlui. Ben Todică)

Ce mie mie drag pe lume,

Prieteni dragi cu vorbe bune,

O vâlcea cu lăcrimioare,

Răsăritul cel de soare!

Să văd roua peste câmpuri,

Mieii alergând pe dâmburi,

S-aud mierla dumbrăveană,

Cântând doina ei aleană!

Și mi-e drag s-aud cum bate,

Pe la cioturi scorburate

De goruni, o gheonoaie,

Repezită și vioaie!

Și mi-e drag să caut urme,

Ce-s lăsate-n zori de turme,

Turme albe de mioare,

Ca-n cer stele călătoare,

Când cu coama ca de zimbru,

Se ridică de prin cimbru

Vântul, ce ieșind în drum,

Poartă valuri de parfum!

La fântâna cea de piatră,

Coțofana și azi latră

Stând pe cumpăna cea veche,

Ca-n povești zmeul de veghe!

Când văd fumul de la stână,

Văd câmpia cea română,

Când aveam inima pruncă,

Și purtam căciulă țurcă!

*

IA-ȚI PE UMERI CRUCEA SFÂNTĂ!

Când privești la vechi istorii, vezi mișcarea unei ape,

Unde generații ritmic vin în albie să sape!

Vezi cum râul harnic poartă pe aceleași vechi cărări,

Volburoase unde-n spume, ce se sting în larg de Mări!

La fel gloriile-s spume, faima negură pe brazi,

Când vezi mândra Omenire în ce hal ajunse azi!

Ce-au luptat vitejii lumii și-nțelepții cei străbuni,

Când noi, azi, progenitura, greu ajungem a fi buni!

Noi suntem urmași de-Apostoli? Ori ne împlinim Cuvântul,

Când prin inimi și prin creier ca-n pustie bate vântul!

De morală și simțire suntem seci, ca boaba seacă,

Iar copii și mame-n lume cu-a lor lacrimi se îneacă!

Încă n-am izbit de grindă fruntea noastră adormită,

Tot lunateci și cu vise batem calea de ispită?

Ca apoi să plângem iarăși învocând asprimea sorții,

Chemând Cerul să ne scape, să ne ia din calea morții?

Și tot alții sunt de vină, când poporul cere seamă;

Ști-nvățatul cum servește tulburosul blid de zeamă?

Căru-i zic spiritual filosofice științi,

Ce tot bând-o omul nostru își încurcă a lui minți?

E de-ajuns, lăsați lumina și-adevărul să pătrundă,

Pănă-n adâncimea voastră, inimi răul să n-ascundă,

Ci să-l zvârle, iar iubirea zorii dragostei să-nchege,

Să avem din nou un suflet și o omenească lege!

De-ai îngenuncheat Române, ia-o iar ușor la deal,

Te ridică și ne-arată al tău cuget triumfal,

Al tău dor de sfântă viață, de unire și iubire,

E de-ajuns cu lacrimi sterpe și cu jilavă jelire!

Ia-ți dar vatra-n stăpânire și o seamănă cu flori,

Căci e scris în Ceruri sfinte, tu, Române n-ai să mori,

”Ți-am dat Sabia și Cartea, de ce dormi, de ce visezi,

Ia-ți pe umeri Crucea Sfântă, căci e timp să te salvezi!”.

by

Referinţă Bibliografică

IOAN MICLĂU-GEPIANU: GENIU ROMÂN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 octombrie 2023