LA MONUMENTUL LUI IOSIF VULCAN
(Dedicație Școlii Normale ”Iosif Vulcan” din Oradea)
Argintoase haine luna pune zării necuprinse,
Iar a sălciilor umbre peste ape stau întinse,
Numai stelele puzderii, atârnând de-al razei fir,
Legănau a lor mișcare pe al undelor creț șir!
Din a Crișului străfunduri turn medieval răsare,
Clătinând zidirea-i veche pe a valului mișcare,
Iar din mijlocul acestei zugrăviri d-etern Crișan,
Peste turn se-nalță umbra bardului Iosif Vullcan.
El e strămoșescul geniu, laur dat posterității,
Însemnând pe malul verde locul sfânt Românității.
De pe soclu Monumentul viu privirea și-o ridică,
Iar pe arbori frunze tineri cresc, când cele galbeni pică.
Astfel generații tineri nasc în strămoșeasca glie,
Urmând flacăra luminii lui Vulcan, ca o făclie,
Cuprinzând cu-a lor simțire: munte, ape, șes și deal,
Crescând veșnic a lor dulce rădăcină din Ardeal.
Prin cununi de raze albe, privind fruntea-i gânditoare,
Îmi părea că văd nainte-mi Nația nemuritoare,
A ei doruri și suspine într-un suflet adunate,
Ce-mpietriră-n veșnicie, ca simbol istoric date!
Crișul e muzeu de taină sub altar de cer și stele,
Eu privind, pluteam cu gândul pe sub bolta țării mele,
Ce ferice-mi fu viața când, pe malul din cea parte,
Îl văzui pe Eminescu, valul numai ce-i desparte!
Ah, ce urieși ni-s moșii, mândrii suntem de strămoși,
Nu mă-n clin și nici port teamă cât or fi de colțuroși
Cei ce jinduiesc la Crișuri, ori l-al Lotusului floare,
Căci istoria e tunet, fulger lung peste popoare!


