POVESTEA MÂINILOR

 

“Oh, ce bună e odihna,

Pe la umbrele de cetini,

Ori la plăji muiate-n aur,

Viața ta pe val s-o legeni!

Astfel, mâinile odată,

Surori dragi, unioniste,

Se jăleau una la alta,

Că nu pot să mai reziste;

Oboseala le sleise,

Stomacul învinuiesc,

Că ar sta ca un netrebnic,

Înghițind tot ce muncesc!

Așadar, jalbă facură,

La judecătorul Creier,

Cum că n-au să mai muncească,

Ci-asculta-vor cânt de greier!

Creierul de mult căzuse

Cu stomacu-n cârdășie,

Nu stătu deci mult pe gânduri,

Ci le-a zis: Așa să fie!

“Oh, ce bună e odihna,

Pe la umbrile de cetini,

Ori la plăji muiate-n aur,

Viața ta pe val s-o legeni!”

Dar după o buna vreme,

Căci nimic nu-I pe vecie,

Bunele surori se miră:

“Ce am dragă? Cum ți-e ție?

“Nu știu dragă, doar privirea-mi

Parcă încețoșeată-mi este;

“Ah, dar uite eu cum tremur,

Nu-I deloc prea bună veste!”

Nici stomacul, trândăveală,

Nu prea bine se simțește,

Ia ascultă cum se-nvârte,

Și de foame chiorlăește!

“Ah, se văicărea stomacul,

Creierul n-a avut minte,

Prea v-am subjugat, surate,

Cu plăcinte, creierul devine linte!”.

Creierul simțind ocara,

Amețit, privind în ceață:

“Tu, stomac nechibzuit ești,

Ca și mielul la verdeață;

”De-azi, cât vesnicia fi-va,

Mâinilor mă declar frate,

Șii cu socoteală numai,

Mai primi-vei a ta parte!”.

Mânilor apoi le zise:

“Haideți, dragilor de voi,

Să ne înfrățim la muncă,

Să ieșim iar din nevoi!”.

 

Ioan Miclau Gepianu

Facebooktwitterby feather