SCARA MINȚII
Neștiută ar fi lumea,
De n-ar fi omul s-o știe,
Frumuseți, iubiri aiurea,
Negăsite-ar fi să fie!
Omu-i geniul naturii,
Rază-n infinit și mare,
Un Phoenix ce de-apururi
Naște din grait și zare.
Secoli mari, cu minți și genii
Se tot trec spre infinit,
O plimbare de imperii
Închise-ntr-un circuit!
Calea-i însă cu victorii
Sau cu-nfrângeri presărată;
Omenirea-i când în glorii,
Când în lacrimi aruncată!
Noi, sperând pe muchea gropii,
Visăm aripi îngerești
Și-nălțându-ne ca plopii
Dorim stelele cerești!
FĂRĂ TITLU
Câți în vise, ușuratici
Deși treji, ades visară,
C-ar fi demni și au chemare,
Să devină frunți de țară!
Câți nevinovați din nașteri
De a lor schizofrenie,
Uimesc lumea cu-alor basme,
Neștiind nici ei prea sigur,
Ce-i real, ce-i utopie!
Nu pricep că viața-i trudă,
Iar vrăjbile fac nevroză;
După ce-și împrăștiu casa
Propriilor lor familii,
Vor să reașeze-o țară
Ca petalele pe-o roză!
Și cum lumea-i adormită,
Crede c-o să-i pice-n gură,
Așa… totul de-a gata
Ca o pară mălăiață,
Repede ridică-n slavă
Câte-o biată uscătură!
Nu duc versul mai departe,
Să nu ziceți că am ură,
Dar gândirea noastră-i moartă,
Când în fața noastră urcă
Cine vrea, fără măsură!
Ioan Miclău-Gepianu


