IOAN MICLĂU-GEPIANU: SUNT ROMÂN ȘI PUNCTUM, ORIUNDE AȘ TRĂI ÎN LUME! (fragment  din ”Mărturisirea de credință literară” – 2006.)

A mărturisi de ce scriu înseamnă să-mi povestessc viața mea întreagă.

Să repet, deci, convingerea mea despre un adevăr ce atârnă eventual de pronia cerească, fiindcă așa este omul întocmit, a fi superior între ființe. Cu gânduri, cu iubiri, sociabil, orgolios, cu infinite imaginații despre propria-i viață. Dar, când încerci a face o mărturisire despre tine, despre tine ca individ, și încă trăitor departe de locurile tale natale, dus de destin și împrejurări, pihologia ta capătă valențe ceva mai interesante. Personalității tale I se adaugă, sau I se desprind, valori care răbufnesc spre a fi exteriorizate, adică spre a te regăsi pe tine în raport cu lumea din jur.

Lupta pentru a supraviețui nu este o noutate, astfel în scriere încercăm întotdeauna o căutare, o explicare a realității în care te afli, dar este și o deschidere de căi și idei spre a te emancipa, a-ți găsi un loc în sistemul social în care trăiești.

Așadar, la un moment dat, observ că, de fapt, nu scriu numai pentru mine, chiar scriu pentru cei în mijlocul cărora exist și mă mișc. Scriu cu idea sinceră că simt și doresc o societate cât mai perfectă, unde eticul și esteticul să primeze în relațiile noastre de zi cu zi și unde să-mi găsesc și eu locul meu ca individ.(…).”

Pentru mine Poezia înssemna o reîncărcare psihică, calea nobleței și caracterului uuman, acel caracter uman care să mă ajute a mă încadra în rândul oamenilor de frumoasă conduită a vieții la rândul lor. Această străduință și cale mi-am urmărit-o cu grijă până ăn ziua de azi. Această cale e precum cea a credinței celei sfinte, adică uneori fiind cu stâmtori. Dar am observat că și aceste strâmtori, noi oamenii ni le facem!! Poezia este glasul ingeresc al Creațiunii Divine! Asta e!

*

CHIAR DE OROLOGIU S-A OPRIT

Sunt cânt pe marginea unei prăpăstii,

Sub care curge fluviu infinit,

Sunt lacrima ce sună în ocean,

Precum secunda-n timpul nesfârșit!

Eu nu-s rotița unui ceas anume,

Ce ruginit mișcarea și-a gripat,

Eu sunt un cânt, o lacrimă comună,

Și curg cu infinitul poporului meu dat!

Cum o secundă este viața mea întreagă,

Cu-a Națiunii ființă s-a unit,

Căci Timpul – Neamul merge înainte,

Chiar de orologiul gongul și-a oprit.

M-aș simți gol, secundă risipită,

De n-aș avea-n iubire al gândului izvor;

Căci nu-mi este de mine, avere să câștig,

Ci vreau ca Neamul nostru să aibă viitor!

FRUNZE DE TOAMNĂ AURIE

Culorile sunt vârste, simboluri și cărări,

Frunzene anii cei repede trecuți;

O, Doamne, ce valuri vin pe mări,

Iar omenirea fuge de-a Tale îndrumări.

Culorile port sânge în frunze aurii,

Ce cad pe un pământ uscat,

E toamnă aurie peste vii,

Dar fără glasul mândrei Ciocârlii.

Cad frunzele bătute-n vânt,

Frunze de toamnă aurie!

– O căprioară vine tremurând,

La un izvor ce-l vede doar în gând.

Peste păduri un ruginiu covor,

Se lasă ca un cer înnourat,

Pălește frunza fiecărui pom,

Precum viața mea de om.

Când o veni culoarea primăverii,

Eu n-oi mai fi o floare să privesc,

Ci am să dorm în umbrele tăcerii,

Sub glie regăsindu-mi lumina mângâierii.

Culorile sunt vârste, simboluri și cărări,

Frunzele anii cei repede trecuți,

O, doamne, ce valuri vin pe Mări,

Iar omenirea fuge de-a Tale îndurări.

Versuri din cartea ”Frunze de toamnă aurie” – autor Ioan Miclău,

Editura ”Cuget Românesc”, 2010.

by

Referinţă Bibliografică

IOAN MICLĂU-GEPIANU: SUNT ROMÂN ȘI PUNCTUM, ORIUNDE AȘ TRĂI ÎN LUME! (fragment  din ”Mărturisirea de credință literară” – 2006.)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 aprilie 2025