Ion Aldeniu: Când ați simțit că sunteți atras de teatru?
Marin Ifrim: Mă puneți într-o situație complet nostalgică. Aveam vreo 10 ani și jucam teatru în aer liber, în fața prietenilor de aceeași vârstă cu mine, undeva la poalele unui deal, la vreo 200 de metri de gârla de la Bălăceanu, între gospodăria lui nea’ Marin, zis Părosu, și a lui nea’ Ion Coman, tâmplarul numărul unu al satului. Jucam teatru în praf și aveam o dezinvoltură a expresiei care îi amuza teribil pe ceilalți. Făceam așa, un fel de show à la Funès sau Mihălescu Brăila. Imitam vecinii, prietenii, profesorii și actorii… și tot n-am ajuns actor. Nici prin gând nu-mi trecea atunci că voi lucra cu mari profesioniști ai dramaturgiei. Așa a fost să fie. Am un trecut de actor. Mi-am trăit toate rolurile de om. Teatrul m-a transformat în ceva greu de explicat, unic și multiplicat. Acesta e paradoxul. Cred că fiecare om e actor chiar și numai prin faptul că își joacă propria sa viață.
I.A.: Aveți o memorie de invidiat, sunteți foarte atent la detalii. Când vorbiți despre teatru, aveți o pedanterie care autentifică aceste evocări. Cum de ați putut păstra toate aceste amintiri, de parcă le-ați fi conservat în niște soluții cu garanție îndelungată?
M.I.: Am scris într-o carte că, de la vârsta de 3 ani, țin minte aproape tot ceea ce am trăit. La Teatrul „George Ciprian” mi s-a activat memoria. Trăind printre actori, mi s-au activat neuronii tuturor rolurilor din viața mea, începând de la grădiniță și până acum. Vreau să spun că actorii m-au trezit la realitate. Am simțit cum mi-am jucat viața în fața oglinzii și a celorlalți oameni din scena vieții mele. Acesta e rolul teatrului, să ne facă sociabili dar și răspunzători de propria conștiință. Toți suntem actori de zi cu zi, iar actorii profesioniști sunt profesorii noștri de sentimente educate.
I.A.: Aveți un cult al actorilor…
M.I.: E firesc, e singura categorie profesională căreia, dacă ar depinde de mine, i-aș face salarii uriașe, mai mari decât cele din magistratură. Prin rolurile lor, actorii sunt și magistrați, și cerșetori, și regi sau împărați. Ei sunt cea mai vie probă de cultură zilnică. Da, am un cult special pentru actori. E ceva similar religiei. Mă gândesc la Cina cea de Taină, îmi vine acum în minte cât de actor a încercat să fie Iuda. Iisus știa că acesta joacă teatru pe arginți, pentru că el era regizorul piesei care are deja peste două mii de stagiuni…
I.A.: Am lucrat și eu cu actori, în împrejurări ceva mai prozaice. Nu-mi amintesc să nu mă fi bucurat la vederea unor vedete, însă, vă spun sincer, îi luam ad litteram, profesional, oarecum funcționărește…
M.I.: E cam aceeași chestiune, nici eu nu am făcut parte din această categorie profesională fascinantă, am fost doar un tehnician cu veleități culturale. Vă înțeleg perfect, însă, vă spun din tot sufletul, cu tot respectul, dumneavoastră aveți niște avantaje. L-ați cunoscut pe Ion Băieșu, ați scris niște eseuri foarte documentate despre actori buzoieni în genere, inclusiv despre excepționalul artist Radu Cazan de la teatrul din Arad. Ca să nu mai spun că ați lucrat, mulți ani, în cinematografie. Ei bine, de aici încolo vă invidiez. Mica mea cultură generală a fost determinată de marele ecran, de cinematografie. La mine în sat, la Bălăceanu, era un nene, Oprea îl chema, care ne dădea filme seară de seară. I se spunea operator. Nu știu, nu mă pricep, putea fi și proiecționist. În mintea mea, era cel mai important om din comună. Peste milițian, primar, cojocar, frizer, învățători etc. El era farmecul. Luam câte un ou din coșul de papură, unde mama ținea rezervele alimentare strategice, și mă duceam la magazinul din sat, unde, în schimbul acestui ou amărât, primeam 50 de bani, exact cât mă costa biletul la film. Și-l vedeam pe Sebastian Papaiani pe ecran, cel cu care, peste decenii, aveam să devin lacrimă din lacrimă. În prima mea carte, la debut, am un vers: „lacrimă de copil norocos”. Așa m-a ținut Dumnezeu. Vorbesc despre mine pentru că sunt obligat să caut răspunsuri în mine însumi. Teatrul e ceva sfânt. E ceva așa de rafinat încât nu poate fi definit decât teoretic. La „George Ciprian” am învățat că eu sunt eu, am căpătat identitate multiculturală.
I.A.: Există locuri de muncă excepționale. Ați trecut prin diverse experiențe profesionale. Muncă peste tot. Vă pare rău de ceva, de vreun efort care nu v-a satisfăcut așteptările?
M.I.: Cred că sunt un om norocos. Oriunde am fost angajat, am făcut față. Parcă așa se spune. Am fost un om sociabil, coleg, camarad în orice împrejurare. La fabrică, unde am lucrat 14 ani, am fost solidar cu colectivul meu. Am luat-o de la zero. La un moment dat, eram șef peste șapte echipe de meseriași, 70 de oameni, care mai de care mai profesionist. M-am înțeles perfect cu toți, fără nicio excepție. La teatru, timp de aproape cinci ani, am făcut echipă cu niște băieți minunați. Muncitori foarte calificați. Simțeam cum și actorii îi prețuiau, le purtau un respect autentic. La Casa de Cultură a Sindicatelor, singura instituție de cultură care mi-a făcut onoarea de a-mi încredința o revistă, „Cartelul metaforelor”, am avut o perioadă încărcată de realizări profesionale, culturale, scriitoricești. Echipa, acesta e secretul. Directorul Casei de Cultură, Vasile Minică, și contabilul șef Miu Emilia provin din lumea mea de început. Ne-am dat toate examenele, realizăm o revistă cu care nu ne e rușine. Nici măcar în fața unor profesori cu ifose de filozofi de baltă. Unul dintre aceștia chiar își dorea să mă întorc în fabrică. Vorba ceea, cultura era a lui, a lor, a activiștilor. Nu m-am întors nicăieri, mi-am scris cărțile, am devenit scriitor cu acte în regulă, iar el, intelectualul gol de colo până dincolo, a rămas cea mai frumoasă cifră nerealizată: zero. Nici măcar zero barat. Celelalte locuri de muncă, redacțiile în care am lucrat, mi-au fost un fel de cursuri de specializare. Am învățat multe, sunt dator din conștiință multora dintre foștii colegi.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..