Destinul literar de excepţie nu urmează întotdeauna traiectorii convenţionale, fiind cunoscut faptul că nume ilustre ale literaturii au debutat la vârsta deplinei maturităţi. Pentru cititorul obişnuit întâlnirea cu romanul „Potecile destinului” a constituit o adevărată revelaţie, un tărâm cucerit pentru sufletul lui, unde printre meandrele seismice ale destinului unor personaje s-a regăsit pe sine. Romanul ne poartă succesiv prin toate perioadele de evoluţie ale individului, de la copilărie la maturitate. Profesorul şi poetul Ion Agripina Precup nota inspirat într-un articol intitulat: „Potecile destinului – Consideraţii confortabile” publicat în mai multe numere succesive ale ziarului „O.T.V. – Oglinda Romanaţiului” ,începând cu numărul 2024/25-02-2003, din care cităm: „Aşa se face că sub noaptea de alteritate pe care o poartă ca pe o povară, scriitorul îşi descoperă energiile din zenit şi ţine sub control, din vamă-n vamă, copilul într-un ţinut parcă pre-edenic, la şcoală, la liceu şi mai apoi student, interogaţiile grave, căutările, consacrările, colosul propriului aisberg – VIAŢA.” In aceste trepte de cunoaştere cititorul se regăseşte pe sine însuşi.

Conceput cu o structură polifonică, romanul înmănunchează prin eroii săi un singur destin, la conturarea căruia contribuie toţi ceilalţi, care nu sunt altceva decât faţete ele unui singur personaj, aşa cum remarca şi poetul Ion Agripina Precup în articolul menţionat. Cităm: „Paralele şi complementare, potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin şi al Anei-Maria sunt deschideri iniţiatice ale unei multiple şi fantastice partituri sub ale cărei orchestraţii, sublime sau tragice, o generaţie îşi va împlini idealurile sau, dimpotrivă, va naufragia.”

Pentru definirea destinului autorul ne trimite într-o atmosferă kafkiană în care acţionează un mecanism ocult al forţelor răului, iar omul aşteaptă neputincios să fie strivit. Întreaga lui libertate se reduce la exploatarea lungimii sforilor de care e legat şi dirijat. Linia pe care păşeşte e aprioric desenată cu ascensiuni şi alunecări prestabilite, cărora nu poate decât să li se supună. Înregistrarea neîntreruptă a momentelor succesive de viaţă, precum curgerea unui fluviu, îi dă o notă alertă şi captivantă.

Confruntat cu problemele existenţei umane, scriitorul stigmatizează impostura, servilismul, aroganţa şi invidia, decăderea morală mascată inabil în peroraţii ideologice patriotarde, prezentând o categorie de personaje odioase, cameleonice, bântuite de sfâşietoare tendinţe hegemonice, apariţii groteşti din subterana umană, creionate în nuanţe acide, corozive.

Prin semnificaţia sa, romanul depăşeşte simpla relatare a unui destin uman în vremurile terifiante ale regimului poliţienesc. Singularul de această dată face drum invers şi se despleteşte,  amplificându-se. Faptele şi trăirile se extind, se globalizează şi se extrapolează la o întreagă categorie socială ale cărei poteci au fost cel puţin asemănătoare, dacă nu identice. Supuşi la presiuni psihice, ameninţaţi cu o teroare permanentă, hărţuiţi pe toate planurile şi lipsiţi de satisfacţii eroii lui cedează şi încearcă pe cont propriu o evadare ce se dovedeşte a fi în cele din urmă falimentară, pentru cei mai mulţi dintre ei. Nu sunt jocuri şi nici şarade indescifrabile încărcate de o simbolistică sofisticată, e doar o naraţiune fluentă, concisă, golită de cuvinte de prisos. Creionări riguroase, picturale dau imaginea exactă a persoanei sau a fenomenului.

Din tot romanul răzbate tragedia unei generaţii de sacrificiu, drumul său spre Golgota şi distrugerea ei. Paradoxal însă autorul, deşi nu mai întinde şi celălalt obraz, nu îndeamnă la răzbunare conform legii talionului, ci îşi anunţă o amnistie generală, cheamă la iertare, dar în niciun caz la uitare. Rămas doar cu un ton amar, uşor autoironie, eroul nu poate să uite. „Orice reacţie de ostilitate faţă de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelora ce vor fi dorit ca el să tacă. N-a putut s-o facă, pentru că a vrut ca istoria să nu se mai repete, (pag. 332)”

Sfera de penetrare şi introspecţie s-a îmbogăţit în mod considerabil în lucrarea de faţă intitulată atât de sugestiv: „Tărâmul umbrelor”. Încă din primul roman am întâlnit o cheie a întregului mecanism – visul – un filon al „realismului fantastic” ponderat, exploatat în limite plauzibile, dar cu posibile semnificaţii profunde. Importanţa lui nu poate fi neglijată cu atât mai mult cu cât în jurul său pivotează sensuri ce deschid perspective nebănuite. Iradiind din zone subcorticale profunde, trăirile onirice ale lui Mugurel aduc la suprafaţă încărcături şi semnificaţii iraţionale ce se vor ordona în timp după o geometrie logică, plină de sensuri.

Pentru Mugurel totul e ca o traumă pentru că receptarea corectă îi scapă şi nu se simte pregătit să înţeleagă, crezându-se în planul delirului oniric, fără să conştientizeze că spre el curg fluide refluxuri ale memoriei ce nu-i aparţin, dar din care el face parte nemijlocit. Legătura dintre cei doi fraţi gemeni univitelini constituie unul din misterele creaţiei în faţa căruia înţelegerea umană patinează şi-i atribuie calificativul de paranormal, pentru a-şi justifica neputinţa. Apariţiile de coşmar au un caracter criptic pentru eroul principal al romanului, multe dintre ele îi sunt transmise dintr-o altă lume, dintr-o altă viaţă, anterioară apariţiei lui. „Tărâmul umbrelor” poate avea atât semnificaţia simplă a lumii în care au trecut cei ce s-au dus dintre noi, dar şi aceea a tărâmului antropozofic, iniţiatic, ademenitor şi misterios, în care e invitat eroul pentru a-şi întregi cunoaşterea potenţatoare în împlinirea menirii pentru care a fost trimis sau a rămas în această lume.

Spre deosebire de Cleo, cuprinsă adesea de stări de hebetudine, Mugurel se simte angoasat de labilitatea cu care alunecă în zonele crepusculare de ebuliţie, incontrolabile, al căror cifru nu-i este la îndemână.

Romanul este în fond cronica nefericitei familii Borcescu ajunsă în plin proces de disoluţie caracterologică, morală şi fizică, datorită stării inerţiale ce o stăpâneşte, dar mai ales vremurilor vitrege pe care le traversează, împreună cu omenirea întreagă, în timpul şi după ultima conflagraţie mondială. Culpa lor este în totalitate acoperită de avalanşa distrugătoare a războiului şi de ciuma tot atât de pustiitoare din anii ce au urmat, când indivizi de o rapacitate venală au călcat peste cadavrele celor iviţi întâmplător în calea lor. Matei, Sidi, Sorina, Werner, Helga şi Vlad pier pe front sau sub ploaia de bombe; Petre şi Cleo mor în beciurile anchetatorilor, iar Irina se alienează din cauza suferinţelor psihice şi fizice insuportabile la care e supusă.

Drama cea mare a decăderii e resimţită dureros mai ales de Cleo, descendenta unor familii de referinţă pentru moşierimea românească, ajunsă bătrână şi săracă să cadă sub loviturile bestiale ale unui psihopat, investit cu putere de viaţă şi de moarte asupra oamenilor de rând. Tragismul alternează uneori cu candoarea descrierii anilor de şcoală ai lui Mugurel, prea puţini comparativ cu destinul sumbru al majorităţii personajelor, dar revine în final când regăsirea gemenilor lasă să se întrevadă o rază de speranţă.

Dincolo de subiect trebuie să remarcăm că această palpitantă incursiune în istoria unei familii, neliniştită şi cu rezonanţe stranii din zona limită a percepţiei şi înţelegerii umane, este un mesaj de reală stringenţă pentru acea vreme. Mesaj incriminatoriu şi sancţionator, din care transpare cerinţa înnoirii, a unei renaşteri atât în plan social dar şi în plan spiritual. E chemarea unei reveniri la matcă, la normal şi stabilitate, aşezând la baza piramidei acele valori fundamentale, profund zdruncinate şi ignorate în ultima jumătate de secol, care au reuşit de-a lungul timpului să impună edificarea structurilor societăţii româneşti.

Privind peste formula clasificatorie, limitatoare şi dogmatică a unor criterii imuabile în virtutea cărora o lucrare este afiliată unor denumiri literare, să propunem acest roman, acest nou exerciţiu de cultură romanaţean, apetenţei literare şi opţiunii cititorului, pentru a-l analiza şi a-i descoperi noi valori estetice şi stilistice şi, poate chiar, de a şi-l însuși ca pe un bun al său.

Naraţiunea alertă, purtată pe spaţii vaste, cu personaje creionate viu, pictural, cu întâmplări neaşteptate, determină cititorul să parcurgă romanul cu un interes deosebit şi într-un timp record.

Romanul se înscrie ca o mare reuşită a literaturii româneşti contemporane, îmbogăţind fondul de aur adus de marii scriitori români din a doua jumătate a secolului XX., dintre care am aminti aici pe V. Voiculescu, Ion Brad, Petru Dumitriu, etc.

Prof. VETURIA  ADINA COLCEAG

07/02/2016

by

Referinţă Bibliografică

ION CATRINA – Tărâmul umbrelor – o reeditare mai mult decât necesară de Veturia Adina Colceag/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 februarie 2016