Irina Rimes pare plămădită din gingășie și flăcări. Luminoasă, autentică, emanând un aer al adolescenței, când începe să cânte, înțelegi că în ea arde o forță pe care nu o poți descrie în cuvinte obișnuite. Are acel fel rar de a fi care pare înnăscut, o naturalețe cuceritoare, un har care nu se afișează, ci se revarsă prin glas, prin zâmbet, prin fiecare gest. Vine din om. Dintr-o bunătate vie, dintr-o frumusețe sufletească pe care publicul o simte ca pe o vrajă blândă.

Pentru cei care nu o cunosc încă, Irina Rimes este cântăreață, compozitoare, artistă născută în Republica Moldova și devenită una dintre vocile feminine distincte ale muzicii românești contemporane. Publicul a descoperit-o prin piese care au intrat în memoria afectivă a unei generații, dar și prin prezența ei la Vocea României, unde a arătat nu doar talent, ci și o sensibilitate aparte față de omul aflat în fața ei. Irina știe să asculte. Poate tocmai de aceea știe să cânte atât de aproape de suflet.

Ea nu este doar o voce frumoasă. Este o artistă care scrie, compune, simte și transformă trăirea în muzică. Stilul ei nu poate fi pus într-o singură etichetă. Are pop, poezie, confesiune, feminitate, visare, uneori ecouri de folclor, alteori energie aproape rock. În creațiile ei se simte o femeie care nu se teme să fie vulnerabilă, dar nici nu își pierde puterea. De aceea muzica ei ajunge la oameni diferiți, din generații diferite, pentru că fiecare găsește în ea o parte din propria poveste.

Irina Rimes nu cântă ca să demonstreze. Cântă ca și cum fiecare piesă ar fi o parte din ființa ei, așezată în fața oamenilor cu sinceritate. Are lipiciul rar al celor care nu forțează nimic și totuși se fac iubiți. Nu are nevoie să impresioneze prin gesturi mari. Se apropie prin firescul ei, prin glas, prin zâmbet, prin acea căldură care nu se poate învăța.

La Toronto, această apropiere s-a simțit din primele clipe.

Pe 22 mai 2026, la Toronto Pavilion, Irina Rimes a venit după un șir de concerte în America, alături de trupa ei, purtând cu ea drumuri, aeroporturi, repetiții, oboseală, responsabilitate și viața grea, frumoasă, nevăzută a unui turneu. Publicul vede scena, luminile, muzica, aplauzele. Dar în spatele acestor ore de bucurie stau zile întregi de muncă, disciplină, drum și dăruire.

A venit cu band-ul ei, iar prezența muzicienilor a dat concertului forță, ritm și consistență. Instrumentele, vocile și energia scenei au lucrat împreună pentru ca publicul să nu asiste doar la un recital, ci să intre într-o stare. Irina nu a fost singură pe scenă. Între ea și muzicienii ei s-a simțit o legătură trecută prin drumuri, repetiții și încredere. Trupa nu a stat în spatele ei ca simplu acompaniament, ci a dus împreună cu ea greutatea și bucuria întregii seri.

Seara a fost deschisă de MORRE BAND, oameni frumoși, modești, apropiați, care au adus publicului nu doar primele cântece, ci sentimentul că intrăm împreună într-o seară de bucurie. În felul lor era o căldură de familie. Au cântat cu firesc, cu inimă, cu acea bucurie caldă a muzicienilor care iubesc ceea ce fac și, din primele acorduri, știu să facă sala să se simtă acasă. Despre ei merită scris separat, pe îndelete, poate chiar într-un interviu, pentru că au lăsat în sală o impresie luminoasă, de oameni care apropie oamenii.

În sală s-au aflat și reprezentanți consulari, iar prezența lor a adăugat evenimentului o notă de recunoaștere și respect față de comunitate. Astfel de seri nu sunt doar spectacole. Ele arată că diaspora are nevoie de cultură vie, de artiști, de întâlniri adevărate, de momente în care românii, moldovenii și basarabenii se simt din nou împreună, sub aceeași limbă, sub aceeași emoție, sub aceeași bucurie.

Publicul din Toronto a răspuns minunat. A venit, a cântat, a aplaudat, s-a ridicat în picioare și a dansat. A fost una dintre acele seri în care nu mai poți rămâne doar spectator. Irina are motto-ul ei, plin de energie și haz, „rupem ghetele”, iar la Toronto chiar s-a simțit că nu era doar o vorbă de scenă, ci o chemare la viață. Sala a intrat în ritmul ei. Oamenii au dansat cu trupul, cu vocea, cu bucuria aceea care izbucnește când muzica atinge locul unde dorul se întâlnește cu viața.

Aceasta este frumusețea diasporei când răspunde. Când vine, cumpără bilet, aduce prieteni, umple sala, cântă, dansează, aplaudă și arată că are nevoie de asemenea seri. Avem o sete adâncă de muzică românească, de limba noastră cântată, de artiști care vin până aici, peste ocean, ca să ne apropie pentru câteva ore de ceea ce purtăm în noi. Iar când sala se ridică în picioare, nu se ridică doar pentru artist. Se ridică pentru tot ce mai trăiește românește în noi.

Trebuie spus cu respect și despre organizatori. Royal Live Events a dus în spate o muncă uriașă. Un asemenea concert nu se face doar dintr-un afiș frumos și câteva anunțuri. Înseamnă artiști aduși peste ocean, programări, tehnică, promovare, presiune, riscuri, griji, nopți scurte, alergătură și o responsabilitate mare față de public. De multe ori, oamenii văd doar seara finală, scena, luminile, fotografiile, aplauzele. Nu văd munca din culise, telefoanele, tensiunea, calculele, emoțiile, oboseala celor care se zbat ca o comunitate întreagă să aibă parte de un eveniment frumos. Nu știu dacă asemenea eforturi sunt întotdeauna răsplătite pe măsura trudei, dar știu că fără acești oameni am fi mult mai săraci în bucurii.

Irina a fost primită cu drag, iar ea a răspuns cu o inimă largă. A cântat aproape două ore, poate chiar peste cât cerea programul, cu bucuria unui om care nu își măsoară prezența în minute. A dansat, a zâmbit, s-a apropiat de public, a trăit fiecare cântec cu noi. Nu a venit doar să împlinească încă un concert din turneu. A venit cu tot sufletul, cu foc, cu gingășie, cu acea bunătate care se simțea dincolo de scenă.

Pentru mine, seara aceasta a venit chiar în ziua mea de naștere și am simțit-o ca pe un dar imens. Am avut bucuria să o întâlnesc și să îi dăruiesc volumul meu, Între ieri și azi. În fotografie, Irina ține cartea cu o delicatețe care m-a mișcat profund. A fost un gest simplu, dar plin de sens: o femeie care scrie oferind o carte unei femei care cântă.

Privind-o de aproape, am simțit ceva greu de explicat. Parcă nu o vedeam pentru prima dată. Parcă o știam de mai demult, dintr-un loc al sufletului unde oamenii se recunosc fără să își fi vorbit vreodată. Irina are ceva ce nu se poate regiza: o bunătate care se simte, un firesc al inimii, un fel de a fi care prinde omul și îl face să rămână aproape. Este copila aceea blândă și plină de viață care, fără să pară conștientă de propria putere, poate ridica o sală întreagă în picioare.

După concert, am ajuns acasă înainte de miezul nopții. Abia atunci mi-am dat seama că nu mâncasem aproape nimic. Băusem șampanie, purtam încă în mine vibrația serii, iar apoi s-a luat curentul. În întunericul casei, în loc să simt lipsa luminii, am simțit mai puternic tot ce adunasem în suflet. Concertul nu se terminase pentru mine. Continua în tăcere, în pacea aceea de după marile emoții. Au rămas în mine bucuria serii, frumusețea oamenilor, muzica, publicul ridicat în picioare, energia celor de la MORRE BAND, munca organizatorilor și prezența Irinei, ca o binecuvântare de ziua mea.

Toronto a avut o seară de pomină.

Cu Irina Rimes pe scenă, cu trupa ei, cu MORRE BAND în deschidere, cu reprezentanți consulari, cu public ridicat în picioare, cu oameni dansând, cu organizatori care au muncit enorm și cu o diasporă care a arătat încă o dată că știe să răspundă atunci când i se oferă cultură, muzică și acasă.

Pentru câteva ore, nu am mai fost oameni risipiți prin Canada, veniți din orașe, griji și drumuri diferite. Am fost o singură inimă românească, bătând în ritmul cântecului.

Ne dorim ca Irina să revină la Toronto. Am primit-o cu drag și cred că și ea a simțit acest lucru. Sunt artiști pe care îi asculți o seară și artiști pe care îi porți mai departe, pentru că după plecarea lor rămâne în oameni o bucurie care nu se risipește.

Irina Rimes a venit, a cântat, a dăruit și a rămas în inimile noastre.

Carmen Cristina Oltean     Toronto, 23 mai 2026

by

Referinţă Bibliografică

Irina Rimes, copila cu har care a ridicat Toronto în picioare/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 mai 2026