Politica de proști făcută

e păguboasă și hirsută (I)

             1.Concepții politice avansate în Antichitate

            Fiind politica o activitate eminamente umană, Aristotel a fost primul gânditor care a botezat omul homo politikon (animal politic). Astfel animalul social a fost ridicat (sic!) la rangul de animal politic, capabil adică să cârmuiască o cetate, un stat și un popor, ulterior un regat sau un imperiu, iar în vremurile noastre nu numai o națiune, ci chiar un conglomerat de națiuni, precum organizațiile suprastatale Uniunea Europeană (UE) și NATO.

Întrucât cârmuitorii tribali și ai uniunilor de triburi aveau drept de viață și de moarte asupra supușilor, lucru care s-a perpetuat până în zilele noastre prin așa numitele amnistii și grațieri (regale, prezidențiale etc.) de pedeapsa rămasă, ba chiar de pedeapsa cu moartea, iată de ce – în urmă cu mii de ani – au fost elaborate coduri de legi, întru reglementarea vieții sociale, limitarea abuzurilor celor puternici și apărarea celor vulnerabili: Codul lui Hammurabi în Babilon (primul de acest gen), Codul lui Manu în India, „Cilindrul” regelui persan Cirus al II-lea (supranumit „cel Mare”) ș.a.m.d.

La rândul lor, cetățile-state din Grecia antică (Atena, Sparta etc.) n-au cunoscut numai tirania sau aristocrația ca forme oligarhice și abuzive de guvernământ, ci – îndeosebi Atena – și democrația, prin reformele lui Solon, Clistene și Pericle, ultimul conducând statul atenian în perioada (de aur) 443-429 î.e.n. Cu tot caracterul ei limitat (se baza pe munca sclavilor, care erau excluși din viața politică), democrația ateniană (drepturi egale pentru toți cetățenii, funcții publice retribuite și ocupate prin tragere la sorți) stă la baza celei moderne, o democrație adaptată vremurilor prin parlamentarism, vot universal și principiul lui Montesquieu de separare a celor trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) din stat.

Însă, cum toate formele de guvernământ își au limitele lor și, mai devreme sau mai târziu, generează derapaje, au ajuns nu doar să nemulțumească tot mai mulți oameni, ci chiar să fie aspru criticate de cele mai înaintate conștiințe ale timpului (ex. filosofii), care cereau înlocuirea lor cu altele, considerate mult mai performante. De pildă, marele gânditor Platon, profesorul lui Aristotel, pleda stăruitor pentru conducerea comunităților de către filosofi, proiect pe care neoplatonicul Plotin n-a izbutit să-l concretizeze pe la mijlocul secolului al III-lea e.n. în mult dorita cetate Platonopolis, unde „locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Platon”, deși – ne înștiințează Porphirios în lucrarea Viața lui Plotin (Editura Polirom, Iași, 1998) – celebrul părinte al henologiei (știința Unului) „se bucura de mare trecere pe lângă împăratul Gallienus și soția acestuia, Salonina, care îl prețuiau nespus”.

La rândul lui, Epictet (sclavul eliberat) afirmă următoarele despre legi în Manualul său (BPT, Editura Minerva, București, 1977): „După cum medicii sunt izbăvitorii celor bolnavi, tot așa sunt legile pentru cei năpăstuiți”; „Cele mai adevărate legi sunt cele mai drepte”; „Omul înțelept să cedeze întotdeauna în fața legii, a conducătorului, a unuia mai înțelept decât el”; „Cele petrecute în afară de legi sunt ca și cum nu s-ar întâmpla”.

Prin uluitorul sincronism cultural al acelor vremuri, din opusculul lui Max Kaltenmark, intitulat Filozofia chineză (Editura Humanitas, București, 1995), aflăm că gânditorul antic chinez Mo Zi (aprox. 479-381 î.e.n.), întemeietorul moismului și marele rival al confucianismului, era adeptul iubirii universale, susținând că până și iubirea față de semeni va fi condiționată de profitul ce-l poate obține de pe urma ei: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit, cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”. Promovând demofilia (dragostea de popor) ca formă de cârmuire statală și de colaborare între state, Mo Zi face două precizări foarte avansate pentru epoca sa, temă de casă pentru „democrații” zilelor noastre:

1)Condamnă cu hotărâre orice război de agresiune (toate conflictele și războaiele, ne asigură el, la fel ca tensiunile și neînțelegerile dintre indivizi, sunt generate de absența iubirii!), arătând că „pagubele sunt de fiecare dată mult mai mari ca avantajele obținute de pe urma unei victorii militare”;

2)Deoarece podoabele și lucrurile somptuoase duc la scăderea nivelului de trai al celor mulți, după mărirea impozitelor și corvezilor de către stat și aristocrați, marele gânditor daoist susține cu tărie că „iubirea universală trebuie completată cu virtuți”, precum cumpătarea, economia și renunțarea la lux. Dar, exagerând în susținerea acestei idei rezonabile, ne atenționează Max Kaltenmark, Mo Zi „ajunge să condamne toate artele frumoase, îndeosebi muzica cea mult apreciată de confucianiști”…

Și iată recomandarea care-l apropie pe Mo Zi surprinzător de mult de concepția platoniciană: Regele să fie ales dintre cei mai virtuoși cetățeni, apoi să fie ajutat de înțelepți!

Sighetu Marmației,                                                                                        George  PETROVAI

23 mai 2026

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Politica de proști făcută e păguboasă și hirsută (I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 mai 2026