Cine a fost Barbu Catargiu? Cum şi de ce a fost el asasinat? Cine au fost autorii morali şi reali ai crimei? Iată întrebări la care încearcã să răspunda şi autorul Daniel Baciu în cartea sa << Şi-atunci s-au întrebat « Cine e acela care a facut-o ? » sau « Istoria sfâr-şitului celui dintâi prim – ministru al României », apãrutã în anul 2018, la Editura ieşeanã Vasiliana. Cartea pe care o supun atenţiei publice acum , este o ineditã carte – document ce substituie ori completeazã prin ficţiunea autorului sãu o succesiune de file desprinse din jurnalele personajelor – cheie ducând cu gândul, prin aceastã tehnicã literarã folositã, la scrierile lui Camil Petrescu. De altfel autorul Daniel Baciu dovedeşte şi un spirit analist similar, pe langã darul de a te face pãrtaş evenimentelor relatate. Lectorul se implicã şi trãieşte emoţiile momentelor devenind un actant al faptelor  relatate alãturi de personajele cãrţii. Şi à propos de personaje… Ele sunt numeroase şi se perindã prin carte având un rol mai mult sau mai puţin important (Kogãlniceanu, Ghica, Brãtianu, Bolliac, Eugeniu Cadar, Scarlet Pala, Lascãr Catargiu, Barbu Catargiu, Constantin Brãiloiu, Vodã Caragea, arhimandritul Damaschin, Elena Doamna, Ioan Cuza şi mulţi, mulţi altii). Fiecãreia dintre ele, autorul cãrţii îi gãseşte o uimitoare şi plãcutã posibilitate de a-i creiona portretul, atât cât îi trebuie cititorului pentru a-l imagina şi pãtrunde. Cu talentul unui adevãrat cronicar, Daniel Baciu, zugrãveşte fresca unor vremuri tulburi punând cap la cap, cu talent şi rãbdare, piesele unui dificil puzzle istoric ce nu oferã însã , din nefericire, ca şi istoria însãşi, o concluzie finalã. Doar fantoma ministrului decedat pare a fi ajuns la adevãr prin « Şi atunci pentru ce sã mai aflu ? ». Însã cui i-ar mai putea pãsa cam ce « gândeşte » o fantomã ?! Scriitorul Daniel Baciu (aflat acum la cea de a treia carte a sa de acest gen) relateazã faptele dovedind o documentare anterioarã foarte serioasã. Şi nu numai despre întâmplãri este vorba ci şi despre denumiri ori personaje cum ar fi « Vizitiul onorabil » despre care aflãm cu surprindere cã în trecut s-ar fi numit « bicigaş ». Un astfel de procedeu scriitoricesc dã credibilitate, savoare şi valoare textului cãrţii ( « bicigaş coţcar de altã datã »,  « vizitiu sfãtos », « amãreala a lumii », etc.)  iar atunci când intervine ironia şi satira împletite cu un dram de umor, lucrurile sunt şi mai interesante ori plãcute : « sprâncenele mele […] ca douã arcade rãsucite din ramuri de pelin » şi « italian sfrijit dar împodobit cu o mustaţã straşnicã ». Ironia finã merge chiar şi mai departe devenind un fel de autoironie chiar : « Dacã mâna mea dreaptã se duce cãtre barbã şi oftez liniştit, înseamnã cã mi-a mers bine şi cã am avut o zi dupã care mã simt satisfãcut.. » sau « Numai cã la mine ridicarea colţurilor gurii în sus şi întinderea ei pe tot obrazul nu are nimic de a face cu viclenia diplomaticã… » Ironia şi satira predominã mai mult atunci când autorul face portretul oficialilor, un fel de râsul-plânsul menit sã dea de gândit cititorului : « În rând cu cei ce-şi ţin degetele vârâte în dreptul inimii şi între cele douã pãrţi ale jiletcii… » , « în ţara condusã chipurile de un prin-cipe !»,« cãruia mã închin gheboşat pe masa din redacţie » ori « m-a lãsat sã leorbãiesc vesel ca un vistevoi » . Existã şi alte tipuri de umor cum ar fi cele de mimicã ori de gesturi «  jocul mainilor…Acestea se poziţioneazã ca într-o rugã , una în faţa celeilalte, se strâng în semn de unire de cuget , se lasã una peste alta ca atunci când stãpânul lor se aratã a fi obosit de gândurile care nu-i dau pace … » sau umorul de situaţie « şi-am sã mã apuc de nu-mãrat tãbãcari, marchitani, bracagii, covrigari, ucenici, sãrãntoci de toatã mâna veniţi sã ni se alãture […] Cãci ce-i mai bine decât sã afli câtã lume huiduie guvernul dacã i se dã prilejul ? Şi sã înmulţeşti cu trei ca sã afli şi sufletele rãmase acasã… ».  Printre toate acestea îşi gãseşte frecvent loc şi introspectia, cum ar fi aceasta, mai dureroasã  « Oare sunt eu altul ? […] Oameni buni, sunt tot eu ! » De la anterioara carte a sa, pe care am parcurs-o „cu sufletul la gurã”, constat cu mare plãcere ca scriitorul Daniel Baciu a sporit în mãiestrie literarã şi în observare, ajungând sã utilizeze în text metafore de tipul « vaierul lemnului uscat », schimbãri frecvente de planuri şi treceri de la vorbirea directã la cea indirectã. Cititorul beneficiazã astfel mai facil de o diversitate de informaţii pe care cu greu le-ar fi accesat şi apropiat printr-o banalã naraţiune.

©Mariana Bendou

by

Referinţă Bibliografică

Istoria sfârşitului celui dintâi prim-ministru al României/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 mai 2018