ISTORIA UNEI DEDUBLĂRI PERFECTE. O CARTE ALTFEL DECÂT TOATE CELELALTE

JAKARANDA – COPACUL ALBASTRU, (racii se iubesc uşor), Editura Olimpias, 2025

Un joc livresc cât se poate de subtil al misterului feminin, nedezlegat încă, de atâtea generații de autori clasici și contemporani, cine poate tălmăci mai bine eternul feminin, cu toate subtilitățile lui? Cartea aceasta este o provocare.

Între vârstele trupului și vârstele spiritului, trebuie să existe o armonie, pentru a nu se creea distorsiuni și prăpăstii între ceea ce suntem și ceea ce vrem să arătăm. Toate aceste subiecte delicate, legate de viața femeilor (ce subiect incitant!) sunt abordate în cartea de față, scrisă cu un umor subtil, dar care cutremură conștiințele tuturor.

Câte femei există în noi? Nu trebuie numărate, inventariate, ci doar înțelese, recunoscute și acceptate ca pe ceva propriu, care nu poate fi smuls din ființă.

Femeia din fiecare din noi, așa cum spune autoarea în explicația de început: “oscilând între iubirea trecutului, pierdută pentru totdeauna, și o posibilă iubire, apărută în visele ei de femeie liberă”.

Poate personajul feminin al unei cărți să influențeze poziția autoarei cărții, împrumutând de la aceasta, valori morale și spirituale, astfel încât s-o transforme? Unde se oprește personajul și începe glasul auctorial, cu personalitatea lui? Este vorba de un transfer de personalitate, personajul devenind un alter-ego al autorului. Important este să nu se ajungă la discordanțe, la prăpăstii de netrecut.

De fapt, unde se termină realitatea, făcând loc ficțiunii? Ce este adevărat și ce este închipuire în alcătuirea universului feminin, veșnic schimbător și veșnic același?

Poate autoarea/autorul să discearnă între ficțiune și non-ficțiune? Da, poate. El e singurul care decide. O altă dimensiune tratată de autoare este cea a liniștii interioare, în confruntarea diurnă și nocturnă cu liniștea sau vacarmul din afară și cât de responsabili suntem pentru amândouă. Desigur, nu se poate realiza o liniște lăuntrică fără o pace care nu vine de la noi, ci din exterior. E foarte dificil, în mijlocul vacarmului să-ți creezi o oază proprie în care să te retragi, fără să auzi, să vezi, să simți, ceea ce se întâmplă în jur. Se cuvine să tragem o linie de demarcație între cele două specii de liniște?

Toate acestea se prelungesc în viața de cuplu, în singurătățile-împreună ori în armoniile perfecte dintre sufletele pereche?

Autoarea ne propune aceste teme de meditație care recheamă, revendică răspunsuri pe măsură.

De fapt, întreaga carte e o pendulare, o înclinare a tereziei, când într-o parte când în cealaltă, de foarte puține ori ajungându-se la un echilibru perfect între zise și făcute, oscilând între “viață și moarte, între iubire și furie; între abandon și agățare”. Agățare, în sensul de dependență totală de cineva, ceea ce nu e deloc productiv.

Omul se află veșnic în fața unei alegeri. Nu le poți avea pe amândouă. Și totuși, omul se comportă după cum îl trag rădăcinile, cum a învățat, cum este educat, rareori ieșind din acest clișeu și mișcându-se în deplină libertate. Suntem dependenți de locul nașterii, de timpul viețuirii noastre, de conjuncturi, de anturaje, de ispite și de întâmplări de tot felul care disturbă pacea și liniștea confortabile pe care le jinduim, fiecare.

De asemenea, mai depinde și de punctul de sprijin găsit sau (ne)găsit de noi, pe parcursul existenței. De intensitatea, (disperarea) cu care ne agățăm de acest punct, fie om, fie sentiment, fie ideal.

Cam acestea ar fi motivațiile autoarei pentru meditațiile acestei cărți de introspecție psihologică. De jocuri existențiale și dualități între plus și minus, alb-negru, bine-rău, iubire-neiubire. În orice caz, emoția e garantată.

Până și cadrul desfășurării acțiunii, și vremea incertă, nici iarnă, nici primăvară, și așa mai departe. Provocarea majoră pentru cititor este aceea că este pus să aleagă el însuși. Să se fixeze, ori de o parte, ori de cealaltă. Dar cum nici existența omului nu este fixă, ci alunecătoare, ambiguă, ori dinamică și curgătoare, și noi devenim schimbători în funcție de ea. Personajele însele, sar din carte și te îmbie să le însuflețești și să le conferi identități. Își revendică dreptul la viață. Apoi evadează în lume și e destul de greu pentru autoare să le întoarcă, să le adune în pagini și să le domesticească.

În mod destul de ciudat, atunci când citești o carte, de multe ori, te regăsești în ea. Însă alteori, te poți ascunde printre rândurile ei. E ceea ce face autoarea. “Citesc. Așa mă ascund, așa știu eu să mă ascund de lume, printre rânduri. Citesc, ruptă de prezent, trăind viața personajelor mele. Intru sută la sută între pagini, mă împrietenesc cu personajele, protejându-mă de realitatea imediată. Știu cine sunt. Știu ce pot. Știu cât și cui plac. Acesta este atuul meu, scutul meu protector. Cunoașterea și cititul”. Nu

Intri, te amesteci cu personajele și în aceeași măsură, te detașezi de ele. Paradoxal, nu? Citind cărți, înveți să-i citești și pe oameni. Și te mai face să fii în acord perfect cu tine însuți. Cu inima, cu conștiința și sufletul tău. Și mai spune autoarea: “visez să trăiesc poezia în pielea mea”. De fapt, aceasta este o carte a mărturisirilor sincere, altfel, de ce am avea nevoie de mărturisiri. Să mistificăm, ce?  Și la ce ar folosi? Qui prodest?

“Fiecare ne găsim calea, alegând. Binele meu a fost copacul albastru, jakaranda, pe care l-am regăsit în Egipt, după… mulți ani”, spune autoarea, în felul acesta, sporind misterul.

Și iarăși, autoarea devoalează acest mister: “Copacul albastru? Poate fi lila. Sau bleu. Sau turcoaz. Poate fi toate aceste nuanțe, în funcție de fluorescență. El a crescut în inima mea, sădit, or plantat, numi amintesc exact când. Mai întâi a fost sămânța, or răsadul firav. Cine mai știe? S-a întâmplat dintr-o privire. Câtă grijă am avut să nu moară! Cât de exact se succedau clipele care îl creșteau! Revederile spontane răscoleau jarul mocnit. Misterul jarului mocnit, ce mult aș vrea să-l descifrez!”

Rămâne cititorului șansa și onoarea de a face diferența dintre realitate și aparențe. Ne uimește însă, căldura și sinceritatea confesiei care nu acoperă nimic, nu mistifică, ci se dezgolește sub ochii cititorului, fără rezerve. E o șansă câștigată.

De fapt, toate acestea nu sunt decât jocuri livrești, jocurile minții, prilej de meditație, reflecții continue, inserții filozofice, pătrundere în adâncul de sine, după principiul popular: “Sapă, sapă, până dai de apă!” Apa aceea care-ți limpzește gândurile și inima. Să ne conformăm. Ce avem de pierdut? Revenirea în prezent după ce am plutit pe apele închipuirii, nu este ușoară. Intrăm brusc, poate prea brusc în realitatea imediată, cu zgomotul strident al sirenei salvării care s-a oprit în apropiere. Și intrăm direct în viața Oliviei, cea care “Se simțea prinsă între două lumi, între două iubiri. Între doi bărbați, unul din trecut, celălalt din viitor. Comunica frecvent cu amândoi: cu Răcușorul ei drag și cu Teodor. Trecut și viitor. Ce absurd! Dar prezentul? Uneori trece pe lângă noi, lăsându-ne copleșiți de nimicuri. Olivia se întreba adesea dacă Teodor există și, dacă nu cumva este o invenție de-a ei sau, poate, de-a Ernestei. Teodor există, este cea mai concretă, cea mai prezentă idee! Este real”.

Suntem în Maroc, acolo unde Olivia a făcut cel dintâi atac de panică. În locul în care își dorise atât de mult să ajungă. Și iarăși ambiguitatea plutește în pagini: “Acolo nu a mai putut respira. O sufocase bucuria, frumusețea. Emoția îi blocase aerul. Ajunsese să se întrebe dacă a fost în Maroc, dacă a fost a ei toată aventura, dacă nu cumva visase? Ea sau Ernesta, care are capacitatea de a plusa? Toată emoția nemăsurată o trăise? Și-a revenit, se pare, destul de repede, după vreo trei săptămâni de febră și delir. Iar meritul revenirii ei, a fost, aș zice, în procent foarte mare, al lui Teodor”.

Și așa cum se întâmplă doar o dată în viață, sau poate niciodată, s-a lăsa la discreția acestei iubiri.

Olivia este un personaj îndrăgit de oricine, chiar din primele rânduri ale cărții. Este frumoasă, perfectă, stilată, dotată din toate punctele de vedere, care știe ce e râsul dar și compasiunea față de alții. Între ea și Ernesta (alter-ego al autoarei) nu există taine. E cartea gândului autoarei, vocea auctorială care-i dă ghes să explice fiecare gest, fiecare cuvânt sau atitudine. Este și cea care o trage de mânecă, o ține din frâu, atunci când aceasta încearcă unele subterfugii pentru a nu spune chiar totul. O aduce la realitate.

Chiar dacă de multe ori este mai greu de înțeles.

“Încerc să rețin din explicații, ce trebuie și ce nu trebuie să cuprindă o carte captivantă. O carte, pe care eu doresc să o prezint, să o fac dorită de cititorii tot mai rari. Prostii! spun gândului. Cartea se scrie oricum, cum vrea ea. Personajele zburdă și fac nebunii, răbufniri ale subconștientului din viețile anterioare, conducându-mi condeiul în alte direcții. Atunci, intimitatea Oliviei cu Mourad se redusese la o scenă romantică din secolul trecut? Intimitățile dintre Olivia și Teodor, doar invenții? Stop, Ernesta! Devii derutantă!”

Este, de fapt, un dialog între autoare și personajul său. Se vede clar ce înrâurire are personajul asupra autoarei, îi dictează modul cum să-l construiască și cum să-l facă să acționeze, îi dirijează mișcările și sentimentele. Practic, îi dă viață, dar o viață îngrădită de voința altcuiva. Voință puternică, dominantă.

Și iată cum conlucrează amândouă, spre edificarea cărții: “Pentru binele acțiunii, recurg și la diversiuni. Mintea crează și dincolo de ea, dincolo de adevăr. A se citi printre rânduri, cutezanța cititorului depășește adesea creativitatea scriitorului.

Ernesta își asumase un rol, voia s-o facă pe „detectivul”, să știe ce îi ascunde Olivia (subconștientul sau personajul?). Vom vedea”.

 Planuri paralele, existente și închipuite, retrospective-n oglindă. Cine nu a încercat explicații, motivații, disculpări, față de propria conștiință? Poți fi înrobit, încătușat de această dependență. E o modalitate de scriere aproape psihologică: “Ernesta alungă amintirea și se apropie de Olivia ca de un om bolnav. Olivia părea muribundă sau abia renăscută. Grupul de prieteni activat, venit să-i fie alături, o privea pe Ernesta într-un mod ciudat. Părea că fiecare privire a Ernestei o scanează pe Olivia. Sau, poate Olivia o scana pe Ernesta? Un întreg din care curgeau jumătăți de femeie și care nu avertiza prin nimic unde începea Ernesta și sfârșea Olivia; sau unde sfârșea Ernesta și începea Olivia. Șapte ani, șapte ani cumpliți în care Ernesta a fost încătușată în propria închisoare, fără să spere că se va elibera vreodată; fără să spere că Olivia, responsabilă cu șocul acesta emoțional, va reveni. (Crezi că înțelegi? Mergi mai departe. Fiecare dintre noi avem chipuri. Purtăm măști. Tăinuim secrete)”.

Și, printre aceste introspecții psihologice, firimituri de întâmplări reale, care mențin motorul acțiunii pornit. Atemporal și aspațial. S-ar fi putut întâmpla oriunde, oricând. Aici își face loc și Teodor, soțul ei și tatăl copiilor ei, cel pe care Olivia îl iubise o viață în secret.

Legătura tainică, aproape mistică dintre cele două femei este unică: “Ele își vorbeau tăcând, aflând una despre alta, taine nemărturisite altora, de când se știau”.

Această dualitate se prelungește și la cei doi bărbați (iubiți, amanți, soți): “Ernesta își rotește atent privirea în jur. Olivia, imaginea ei în oglindă. Iar Teodor, o copie la indigo a lui Costin. Cu o mică diferență. Cei câțiva cenitimetri în plus la înălțime, ai lui Teodor. Culoarea părului ceva mai închisă. Și poate, de fapt, sigur, gustul ridicat pentru alegerea încălțămintei, erau diferențele dintre ei doi. În rest, se puteau confunda”.

Această carte, oarecum ciudată, incită la propria analiză psihologică. Cine suntem? Cine e cel/cea care te urmărește atent, din luciul oglinzii? “Ernesta, nu judeca! – își auzi vocea interioară atenționând-o. Olivia ești tu. Sau: Tu poți fi Olivia. Pot fi sau sunt?”   Ernesta este pentru Olivia și doctor și psiholog și judecător. Relația lor este, după cum precizează autoarea, dincolo de această lume. Ei au o relație perfectă doar în vis, într-o lume onirică, doar a lor, inaccesibilă altora. “Teodor avea dreptate: iubirea lor trăia în alte lumi, avea protecție divină. Era o iubire dincolo de uman. Privirea lui,  privirea ei… Ei doi împreună. Ea mănușa, el mâna… Cât, cum? Avea importanță?”

În altă ordine de idei, relația Olivia-Ernesta, cea mai ciudată, dar deloc nefirească, este aceasta: “O iubesc pe Olivia, își recunoscu Ernesta. Este plăsmuirea mea. Deși, în ultimii… să zicem zece ani, nu mai avusesem acea relație de prietenie cu un personaj atât de liber, de personal. Scăpat de sub tutelă. De sub condei. Am fost prietene? Ne salutam și ne întrebam, din politețe, de sănătate și despre nimicuri. Vorbeam adesea, dincolo de cuvinte, așa cum procedează două energii care se cunosc. Intuitiv. Olivia este copilul din mine, eul meu superior, care mă desăvârșește. Este partea mea bună, partea mea superioară. Conștiința”. Între ele este o bătălie permanentă pentru supremație.

Și acum se dezleagă toate confuziile, toate nelămuririle. Ceea ce este și mai ciudat, e faptul că Ernesta îi cedează personajului ei feminin, toate trăirile sale proprii: și iubirea și ura și toate afectele.

Poate un autor să-și renege propria personalitate în favoarea personajului favorit dintr-o carte? Da. Și toate acestea, treptat, pe măsura desfășurării acțiunii. S-au întâlnit cazuri în istorie când creatorii s-au îndrăgostit de plăsmuirea propriilor lor mâini. Galateea, Pygmalion. Îi însuflețește, le conferă viață și autenticitate, le împrumută caracterul, ideile, viața. În cele din urmă, autorul își distruge opera doar cu un deget. Sau invers, opera îl distruge pe autor, din răzbunare sau din gelozie.

Personajul, în acest caz, se confundă cu visul, cu plăsmuirea realității. Iată și niște aserțiuni filozofice: “Fiecare femeie are o mie de femei în interior, nu știu dacă le poartă pe toate cu ele, dar cea mai importantă, conștiința, copilul, bunătatea, cum să te detașezi de ele?” Cert este că Ernesta suferă o dată cu Olivia, ele sunt ori ar trebui să fie nedespărțite. Până și în simțiri.

Și totuși, o a treia persoană, povestitoarea, care are și rol de observator, este cât se poate de obiectivă în descrierea faptelor reale. Faptul că Ernesta hotărâse să o ia cu sine pe Olivia în călătorie, era o prelungire a relației lor de până atunci.

„Există în noi totdeauna o dedublare. Cu știință sau fără știință, purtăm cel puțin o mască, pe care o știm numai noi. De ce o separă Ernesta pe Olivia? Olivia este fetița-femeia, varianta ideală la care aspirase. Olivia cea blajină, ajunsă la această formă, traversând multe praguri, varianta ideală a unei femei, pregătită de o mare schimbare. Voia să trăiască. Își voia propria ei viață. Nu încătușată. Nu organizată și planificată de alții. Se voia Spontană. Se voia liberă. Și Voința a fost principiul ei de bază, principiul călăuzitor.”

Și aici intervine o altă persoană, AnneMarie: “AnneMarie, cea mai tânără între ele, cu năzuințe multe în politică, cu școli superficiale, le-aș numi, care nu reușiseră s-o conducă spre un ideal, ci doar îi dăruise teancul de diplome, voia să devină politician(ă). Să fie lider al generației sale”. Altă personalitate, alte năzuințe. Fiecare voia să aibă spațiul său de exprimare.

Intervențiile Inei în discuțiile cu prietenele sale, au drept subiect aproape unic, politica actuală. Trebuia să existe și o voce care să le trezească pe toate la realitate. Și aceasta era vocea Inei, semn că nu le era indiferentă starea națiunii. Filozofia de viață vine, de fapt, din dimensiunea spirituală, de felul cum primește darurile din mâinile lui Dumnezeu. Iubirea tronează și asupra vieții Ernestei, și prin prelungire și asupra vieții Oliviei.

“Se știe, liber este doar Dumnezeu. Dar ea, ea simțea dumnezeirea prin ce primise. Prin darul suprem oferit de unicul bărbat: primise respect și iubire. Se poate trăi viața de la zero! (…) Că iubind, dăruiești, fără să contabilizezi, fără să cerșești. Cum să explice că sufletul ei căpătase parfumul sufletului lui, al bărbatului iubit? Căpătase parfum de iubire. Se simțea iubită, prețuită. Mirosea a el prin toți porii. Trăise un ciclu astral. Atât de izolată! … Atât de neiubită! Ruptă de lume, deși trăise între oameni. Inima ei zăvorâse un nume, o iubire nemărturisită ani la rând. Și-o mărturisise sieși. O repetase uneori, ca pe o lecție, ce nu trebuia uitată. Trăise neatinsă de nimeni. Doar apa îi văzuse tristețea, îi spălase dorurile. O alinase. Și hainele, hainele care miroseau a parfumuri florale. Nici măcar hainele nu-i mai cunoșteau mirosul. Mirosul de femeie iubită”.

Întreaga carte este o poezie sau o proză poetică, însoțită de imagini splendide, de asociații reușite și de metafore din belșug. O încântare a ochiului, a urechii, a simțurilor. O bucurie lăuntrică.

Nici Teodor nu scapă ochiului atent al autoarei, este zugrăvit ca fiind unul care făcea parte din elita urbei și oferea suficiente motive de respect și prețuire. Un arbitru al eleganței bărbătești.

Cartea, de fapt, tratează probleme de viață, despre oameni și relații obișnuite, dar și extraordinare, pentru că fiecare om crede că iubirea lui pentru cineva este unică. Despre iubire, despre înțelegere și iertare. Nu poți ierta pe deplin dacă nu înțelegi. Dacă nu te pui în pielea celuilalt.

Cât privește relația de dragoste femeie-bărbat, autoarea oferă câteva formule sigure, încercate de ea însăși: „Relația puternică dintre un bărbat și o femeie se realizează prin unirea frumuseții interioare”, „O relație clădită, construită prin și cu toleranță și acceptare, ca a lor, învinge timpul – prin renunțare la ego!”, „Să nu existe vreau eu, zic eu, știu eu! Ce minunată este această formulă: vrem noi!”

De asemenea, sintagme inedite: “în dimineața nopții”; „Un zâmbet larg, cât un curcubeu”; ș.a.

Ședințele de fizioterapie ale Oliviei cu doctorul Romulus, sunt lecții de viață aplicate instantaneu. Și aici, închipuirea, fantezia, are un loc special în narațiune, dar și o întoarcere aproape brutală în realitatea imediată (și aici se constată iscusința autoarei de a trece prin aceste stări, de la visare, nostalgie, la realitate): „Olivia, cu privirea în gol, visa la o întâlnire cu Marea. O întâlnire a sufletului ei cu Marea. Nici el, sufletul ei, și nici ea, Marea, nu îmbătrâneau. Doar ei știau să savureze muzica vântului, plaja fierbinte, adierea perpetuă, care purta pe aripi povești nemuritoare despre iubire. Un Suflet și Marea. Două entități nemuritoare, supunând criticii sentimentul suprem al umanității, Iubirea. O înspăimânta? Aprehensiunea ei pentru trecerea într-o altă dimensiune nu o înspământa. La malul mării, cu ochii întredeschiși, primind biciuirea vântului și a valurilor, Olivia medita la cealaltă dimensiune”. Destindere, confort trupesc și chiar sufletesc, prilej de binefacere spirituală.

Și de aici nu mai e mult până la incursiunea în lumea de dincolo: “Cealaltă Lume! Moartea? I se părea firească, nu un șoc emoțional de dimensiunea îndrăgostirii, de exemplu. Ei bine, dragostea te scoate de pe orbită. Moartea? Te aruncă într-o altă orbită. Dragostea te aruncă în spațiu, făcând spontan atâtea lucruri frumoase, în numele iubirii. Pe când trecerea într-o altă dimensiune, starea aceea, care te transformă într-o energie intangibilă, de neatins – este chemare? Chemarea finală, îmbrățișarea supremă, incomparabilă cu oricare altă îmbrățișare. O simțise parțial și de aceea Olivia iubea viața cu tot ce-i dăruia acum, o iubea, poate, mai mult ca alții?”

Cele două dimensiuni sunt puse într-un antagonism implacabil, fără să se poată reconcilia.

Din timp în timp, autoarea strecoară cu oarecare revoltă mocnită, inserții cu probleme sociale, în special despre vremurile în care trăieștea marea majoritate a cetățenilor acestei țări, îndeosebi categoria oamenilor vulnerabili, bolnavi, bătrâni, singuri.

Dar și reflecții asupra vieții și morții, asupra iubirii și a pierderii iubirii: “Nimic nu este veșnic, Teodor. Nici oamenii, nici natura și nici sentimentele. Totul este în transformare, nu asta spune știința? Uneori intrăm în viața unor oameni, intrăm în suflete lor, fără permisiune. Tratăm sufletul ca pe o sală de trecere. Fără să realizăm durerea pricinuită de urma pașilor, de zgomotul asurzitor al gândurilor, al șoaptelor nespuse. Facem promisiuni și încercăm să le respectăm. Firele invizibile care, nu de mult, legaseră două suflete, aparent imposibil de dezlegat, nodul regal poate fi tăiat de tăișul sabiei. Cea a lui Damocles, care stă deasupra capetelor îndrăgostite”.

Descâlcirea firelor întregii povești revine, cu toate acestea, numai autoarei.

Faptul că personajele cărții Oliviei învie și se întrețin cu autoarea este de natură să te trimită într-o lume stranie, de legendă, de poveste, în care realitatea se armonizează cu ficțiunea. Rămâne efortul sau interesul cititorului să le despartă. Dar, îndeobște, pot rămâne și așa, ca în viață, în care nu totul este real ci totul e amestecat.

Și până la urmă, nici chiar creatoarei acestor personaje care evadează din carte, nu-i vine a crede de veridicitatea lor. E nevoie ca să-i atingă, să-i mângâie, să închege o relație cu ei.

“-Atinge-mă! Sunt la mică distanță. Sunt împlinirea dorinței tale”, îi spune Kemal Oliviei, în timp ce ea sare ca arsă din somn. Și poate aici se află cheia, pierdută cândva. Chiar și de prozatoare.

Și iată și explicația: “Olivia se zbătea într-o imensă neputință. O somnolență inumană o ținea captivă într-o stare de veghe, dorindu-și realități răvășitoare, dar palpabile. Jocul de-a iubirea o răscolise puternic, poate prea puternic, dezlănțuind în sufletul ei un adevărat seism emoțional, un adevărat tsunami. Valuri imense de întrebări și reproșuri, pe care greu le escalada. Pentru prima oară în viața ei, nu știa cum să gestioneze timpul, viața, problemele cotidiene. Ar fi vrut să le trimită pe toate în iad (la dracu’ doar cu o exclamație). Privi înapoi. Nu găsi cale de-ntors. În urma ei se căsca un mare hău, o nebuloasă, fără punct de sprijin. Înainte, desluși un vârf de munte înalt, atât de înalt, încât nicio cale de abordare nu ar fi fost posibilă”.

Să te lași condusă de personaj, înseamnă să pierzi contactul cu acea realitate, să te supui, să devii prizoniera propriei tale gândiri.

Uneori, Olivia nu se mai recunoștea nici pe sine. Mereu alte și alte femei care existau în ea, la diferite vârste și idealuri. Se dedubla? Se tripla? Se multiplica? Pentru fiecare situație exista o femeie, alta decât ea. Acesta este și un prilej de introspecție, de fiecare dată, a situației și a persoanei sale, în raport cu personajele, în timp ce mintea se războia cu himerele.  Iar concluzia, după vizita Oliviei la psiholog este: “Nu aparținem nimănui. Nu putem schimba lumea, dacă ea nu vrea să fie schimbată”.

Chemăm umbrele, sperând să le putem lumina, măcar parțial și prin fanta luminii firave, să le mai putem privi. Dar umbrele, de multe ori se încăpățânează și nu vin. Și atunci? Ce ne mai rămâne? Să chemăm amintirile, singurele care ne mai pot da iluzia că vom întoarce drumul nostru și pe al personajelor create de noi. Și așa cum a remarcat psihiatrul: “Iar Teodor, da, trăiește. Este veșnic acolo, în casa inimii tale. Nu pleacă nicăieri. Niciodată!”. Așa, le putem oricând scoate la iveală, atunci când ni se face dor de ele.

Aceste ficționarii îți pot creea fiori sau interesul de a afla cât mai mult despre ele. Unii preferă chiar să nu știe. E mai simplu așa.

În câteva cuvinte, Ernesta avea să explice clar, paradigma existenței sale și a personajelor pe care le întrupă și le conferă duh de viață: “Întâlnirea cu Thedoros, de-a lungul vieții, semnele evidente, interpretate, adesea doar de ea, o determinaseră pe Ernesta să trăiască două vieți: una reală și una creată de ea. Cum reușise s-o separe pe Olivia, s-o tăinuiască, de parcă n-ar fi existat, numai ea știa”.

În schimb Olivia, femeia perfectă, proiecția dorințelor sale, îi oferea preaplinul simțămintelor și umplea golurile pe care Ernesta le avea, ca fiecare ființă. “Asaltată, copleșită de o iubire aproape imaginară, iubirea o trăiește pe ea, dominând-o. Copleșind-o. Adesea, îi este greu să accepte, greu să separe, greu să dăruiască, fără să se teamă. Să gestioneze? Acea teamă animalică, devoratoare, o înhățase deja. O Teamă ucigașă, așa o simțea. Se simțea strivită de teamă”.

Și în mod neașteptat, Olivia descoperă că doar rugăciunea o poate scoate din starea ei și îi poate creea suportul necesar ca să depășească toate obstacolele: “În fond, ce cerea? Iertare. Înțelegere, plata pe acest pământ. Va înțelege Teodor ceva din șovăiala aceasta?

Cu fața la pământ, Olivia începu să plângă. La început, plânse liniștit, de parcă-și plângea o durere viscerală, trecătoare, o durere cu leac, cu uitare. Dar plânsul ei deveni râu, deveni șuvoi devastator. Cu ochii plini de lacrimi, cu chipul răvășit, Olivia îl îmbrățișă pe Teodor, implorând iertarea”.

Metafora copacului mistic, pretext al acestor amintiri, reveni brusc prin fereastra care se deschise singură: “La a doua înflorire, copacul de jakaranda atingea, cu buchetele sale tomnatice, firav și timid, sticla geamului, răvășindu-și prin atingere parfumul inconfundabil. Perdeaua din mătase albă căpătă nuanța florilor, bleu-mov-albastru, lăsându-se antrenată în jocul de lumini și umbre ale copacului, legănat de vântul după-amiezii.

Îngenuncheat, Teodor se lăsa mângâiat de turcoazul eșarfei ei, doar de atingerea eșarfei. Teodor avea ochii închiși. Poate, înlăcrimați?”

În definitiv, aceasta este povestea tuturor poveștilor de iubire imposibile, sfârșite dramatic, cu plecarea unuia dintre parteneri. Dar nu e toată viața o continuă despărțire? De tine, de pământ, de casă, de familie, de oameni, de iubiri, de tot ce te-a făcut fericit?

În mod cu totul ciudat, gândul mă poartă la personajul Alice, în Țara minunilor, când, la curtea reginei, care ordonase să i se taie capul pentru nesupunere, neavând altă ieșire, le spune tuturor: “În definitiv, nu sunteți decât un pachet de cărți de joc!” – eliberându-se astfel, de asuprirea himerelor care o stăpâneau. Când atmosfera devine insuportabilă, ca să scapi de presiune, nu-ți rămâne decât să ignori ficțiunea care te-a purtat în Țara minunilor și să revii la realitate și la ceaiul tău care s-a răcit și a rămas nebăut.

O carte neobișnuită. Personaje duale, neverosimile, proiecții ale dorințelor autoarei care le trăiește viața, independent de a sa. Nu sunt modele, nu sunt unicate, nu sunt lideri de opinie. Sunt doar “altceva” decât universul cotidian, decât oamenii obișnuiți cu sacul lor de probleme și confuzii, cu iluzia că trăiesc. Cel puțin, aici se proiectează o lume ideală încare personajele pot fi virtual fericite. Ce le mai trebuie? Receptori empatici, deschiderea minții și a inimii pentru a primi mesajul autoarei.

CEZARINA ADAMESCU,

3 Ianuarie 2026

by

Referinţă Bibliografică

ISTORIA UNEI DEDUBLĂRI PERFECTE. O CARTE ALTFEL DECÂT TOATE CELELALTE – JAKARANDA – COPACUL ALBASTRU, (racii se iubesc uşor), Editura Olimpias, 2025/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 februarie 2026