Motto:

Roșul focului m-a purificat,

Orangeul Soarelui m-a luminat,

Galbenul sunătorii m-a echilibrat,

Verdele pădurii cu viață m-a colorat,

Albastrul cerului m-a înălțat,

Indigoul lavandei pace mi-a dat,

Violetul ametistului în iubire m-a transformat.

Darul scrisului este unul transgenerațional, ce mi-a fost transmis prin cordonul ombilical, ca şi energie creatoare, instrument de exprimare a sinelui divin şi de alchimie în momentele în care circumstanţele se manifestă în totală opoziţie sufletului meu, un instrument ce facilitează de la supravieţuirea sufletului până la înălţarea acestuia.

A scris şi mama, dar din nefericire cineva i-a aruncat scrierile în versuri, făcând astfel imposibilă transmiterea lor mie, şi da, din păcate, nu am reuşit a mă bucura de creativitatea mamei şi de a-i cunoaşte sufletul dincolo de dramele şi traumele ce i-au ciopârţit viaţa, mi-am tot imaginat cum ar scrie ea, dar în zadar, însă, poate că vocea ei se aude şi prin intermediul meu, din cele mai profunde cotloane ale sufletului meu, căci suntem într-o oarecare măsură amestecate, parte din sămânţa ei m-a adus pe Pământ, în această călătorie cum obişnuiesc să numesc viaţă.

Şi astfel, povestea scrisului s-a născut odată cu mine, iar eu am început să cunosc această taină, a sufletului, cam de când am început să scriu, primele scrieri erau exprimări în versuri ale descoperirii diferitelor fiinţe din viaţa mea sau trăiri. Scriam mici rime, îmi amintesc că aveam un vocabular, pe care mereu îl ascundeam în spatele unui sertar al micului meu birou, unde studiam şi eu şi fraţii mei, le ascundeam căci niciodată frumoase şi demne de a fi citite de către cineva din exteriorul meu, nu îmi păreau, iar apoi rupeam foile şi le aruncam, apoi timpul s-a scurs şi odată cu izbucnirea perioadei în care îmi rătăceam părţi ale sufletului şi conflictul interior, implicit disocierea, se amplificau, şi asta se întâmplă de la o vârstă fragedă, creionul şi foile au devenit principalul meu terapeut şi duhovnic.

Scrisul, elementul meu alchimic care m-a însoţit în călătoria mea prin infern, cel care a fost vocea suferinţelor diabolice ale minţii şi a reveriei spectaculare a sufletului, voce care s-a purificat prin intermediul focului, căci am ars, am ars zeci de jurnale, neconștiintezând, încă, în perioada aceea despre puterea scrisului şi despre puterea purificatoare a focului. Le-am ars din teamă că nu cumva cineva să afle cumplitele şi teribilele suferinţe şi să le provoace suferinţă şi lor, nu că durerea mea nu ar fi fost destul de evidentă prin repetatele mele căderi, care mă duceau până în punctul inconştienţei… Sunt absolut sigură că a fost un mare ajutor în vindecarea mea pe toate planurile, fizic-psihic-mental, probabil de aici dragostea şi pentru lumânări, cele care emit focul ce luminează întunericul.

Scrisul îmi permite să mă eliberez de durere, de suferinţă, de sentimentul de inadaptare, de frici… În timpul scrisului pot să mă privesc pe de-a-ntregul dar şi secţionată, pot privi atât din interiorul meu şi pot privi şi din exteriorul meu, cu detaşare, acceptare, înţelegere, iertare, pot să privesc durerea ce se zbate în cuşca aceasta din oase care îmi protejează sufletul, uneori cu atâta putere şi înverşunare încât sfâşie tot ce prinde în cale şi cum doar inima îi e vecină în această izolare, vă imaginaţi cum se sfâşie de tare, dar după ce stau cu durerea şi prin scris o întreb ce o doare, o îmblânzesc că pe o fiară sălbatică ce nu-şi găseşte alinare!

Deci scrisul e şi o baghetă magică ce mi-a fost oferită la născare. Mă ajută să scriu, mă vindecă să scriu. M-a ajutat să depăşesc abisul cel fără limită şi plin de întuneric. Scriu când am nevoie să-mi potolesc mintea. Când scriu ţipetele minţii sunt auzite, sunt primite de către foile de hârtie care uneori par angelice prin felul în care primesc haosul interior.  Îl iau la dans şi-l transformă în „uşor”… uşor pentru suflet. Sunt clipe în care chiar pare că foile sunt singurele care ar putea integra tragedia percepţiilor minţii ce se transformă în gânduri, când conflictul interior este puternic şi aparent zdrobitor.

Am scris cel mai mult atunci când lacrimile nu au mai fost suficiente, atunci când cocktailul de antidepresive, anxiolitice, antipsihotice şi sedative nu mai reuşeau să mă anestezieze trup şi suflet, am scris din preaplinul existenţei mele nihiliste.

Uneori îmi doresc să scriu, dar nu pot, parcă întreaga fiinţă îmi e imobilizată de un gol, un gol plin care mă paralizează, parcă sufletul e cimentat iar eu sunt blocată în mine şi devin prizoniera propriei minţi programate, iar disperarea interioară curge prin vene cu o asemenea amplitudine a unei avalanşe care capătă dimensiuni colosale, aparent imposibil de suportat, dar în final, cumva, un canal se deblochează şi o lasă să iasă, să curgă în aval, şi curg cuvinte şi curg lacrimi şi presiunea scade şi inima nu mai e pe punctul în care ar exploda.

Am tot citit filosofie şi am rezonat cu al nostru Cioran! Dacă privesc retrospectiv constat că nu a fost o alegere înţeleaptă, simţeam că nu sunt singură şi asta mă încuraja să-mi păstrez cu fermitate rolul de victima ce viaţa mi-o dădea, să-mi permit să mă spulbere tot ce trăiam.

Să scriu despre scris poate fi o confesiune stranie şi nesfârşită, prin scris planez liberă în mine, în toate cotloanele, în toate ideile, în toate visurile, în toate durerile, în toate fricile, în toate binecuvântările. Nu am scris niciodată cu o motivaţie externă, înafara felicitărilor şi scrisorilor către cei care îmi locuiesc sufletul. Scrisul e pur şi simplu o exprimare sufletului, liber, autentic, încrezător. Prin scris sufletul meu devine cine este! Nu, nu devine, se eliberează de ce nu este şi îşi permite să fie, să se vindece, să iasă la lumină, să se regăsească în momentele în care se pierde, să se mobilizeze când vrea să renunţe… Nici în oglindă nu mă reflect atât de bine precum mă scurg pe foaie. În scris sufletul meu e brut, natural, sălbatic şi cu picătură lui de divin, chiar de uneori e contaminat căci nu se adaptează şi nu înţeleg multe ce în lume au fost date, dar aşa, prin intermediul scrisului a învăţat şi el să fie, fără aşteptări şi condiţionări, fără a fi poluat şi fără nevoia de a se fi încadrat în standardele ce rulează în lumea din afară.

Scrisul mi-a echilibrat chakra gâtului căci m-am exprimat, tiroida s-a vindecat iar psihicului pace i-a insuflat şi depresia a plecat, chiar de pare greu de crezut aşa s-a întâmplat, medicii au oprit tratamentele iar operaţia a fost anulată. Apoi, încet încet, scrisul şi-a schimbat menirea, de la eliberarea de sub stăpânirea durerii, la exprimarea sinelui, o pictură a autenticităţii, şi da e singurul moment în care pot fi eu cu adevărat, goală de programări, sălbatică, autentică, fără măşti, fără roluri, fără prejudecăţi, scriu să mă întâlnesc cu întregul din mine, cu picurul de soare ce se zbate să răsară, mă conectez la cântecul inimii mele.

Şi precum fiecare anotimp cu emoţiile lui, aşa şi noi, parcurgem fiecare etapă a vieţii cu trăirile ei. Îmi amintesc de profesoara mea de limba şi literatura română, din liceu, la care aveam media 9 bătută în cuie pe pagina catologului unde numele meu se desfăşura. N-am înţeles niciodată de ce nu puteam şi eu mai mult de atâta, căci simţeam cumva de pe atunci, că literatura era puţin mai mult decât o materie de studiat, era ceva cumva, aşa din mine. Apoi la sfârşitul clasei a douăsprezecea finally, media 10! Şi nu doar atât… M-a luat deoparte şi mi-a spus „Ai fost mereu peste media 10, însă dacă ţi-o asociam, te-ai fi oprit din expansiunea a ceea ce eşti şi poţi, şi nu mi-am dorit asta pentru tine…”. I-am mulţumit cu lacrimi în ochi, avea dreptate căci într-un sistem în care am fost învăţaţi să luptăm pentru note şi să fim competitivi, aş fi trecut această materie pe lista celor care pot deja suficient şi aş fi neglijat şi mai mult latura aceasta dinăuntrul meu.

Acum scriu din mine, din ce am vindecat şi din ce mai am de vindecat, scriu din ce am descoperit că sunt şi despre binecuvântările care mă înconjoară, scriu despre ce privesc în jurul meu, dincolo de ce se vede şi de ce este. Mai greu găsesc cuvinte potrivite care să exprime amestecul pace-recunoștița-armonie care le descopăr la nişte amplitudini inestimabile şi inefabile, dar încet încet învăţ… foarte mult îmi doresc timp, timp care să îl ofer sufletului să se exprime.

„M-am trezit învelită de câteva raze de soare blânde, apoi ghemul meu de întuneric a venit şi cu dragoste m-a îmbrăţişat, reamintindu-mi că întunericul nu este de speriat. Mă pregăteam să las în urma cuibul inimii mele şi să mă-ndrept către oraşul care mă făcea să mă simt ca un inadaptat, dar păsărelele vesele din juru-mi mi-au cântat: «Haide să visăm şi o lume noua să creăm, de frici şi dureri să o eliberăm, pace şi culoare în ea să picurăm». Apoi m-am dezbrăcat de tot ce trebuia să fac şi în inima mea m-am îmbrăcat…

În ritm de iubire am păşit, înţelegere am emanat, curaj şi viaţa am insuflat, recunoştinţă şi bucurie am vorbit şi cu dragoste tot ce am întâlnit am îmbrăţişat!”.

Mă întreb şi vă întreb, de ce oare nu ne permitem pur şi simplu să fim, aşa cum este, pur şi simplu, un munte, o pasăre, o pădure, o apă curgătoare, aşa autentic, fără dubii sau banal, doar sălbatic şi vital? Mă tot gândesc că dacă am avea curajul să fim, să fim pur şi simplu şi ne-am oferi grijă şi dragoste, înţelegere şi acceptare, am fi mereu în echilibru.  Ba mai mult, din supraplinul de dragoste şi armonie şi pace, s-ar revărsa şi asupra celor din jurul nostru, iar mersul lumii s-ar inversa. Ne golim fără sens şi în zadar crezând că vom câştiga mai multă dragoste, atenţie, grijă, dar asta nu face decât să ne golească şi să îi determine pe cei de lângă noi să ne semneze un paşaport pentru marginalizare.

Lumea oamenilor mari e complicată! Pe mine m-ar fi ajutat un „manual de instrucţiuni”, multe nu le pricep şi probabil nu le voi pricepe vreodată, multe poate nici nu vreau să le pricep… Se spune că egoul este cel care ne ţine prizonierii propriilor noastre paradigme.  Posibil, dar pentru mine lucrurile ar fi atât de simple, dacă nu ar rula încă pe fundal uneori, rareori, traume şi frici. Pentru mine esenţială e pacea, pacea care o dobândeşti prin bunătate. „My religion is simple, my religion is kindness.”

Tot ce îmi doresc este să dobândesc suficientă responsabilitate faţă de sufletul meu şi implicit, de al întregului Univers, să îmi găsesc curajul să fiu eu şi să-mi întind aripile alea străvezii pe care le port în suflet. Nu pledez pentru perfecţiune, perfecţiunea ne înghesuie şi ne retează din sclipirea fiecăruia. Îmi doresc doar linişte, în suflet şi în simţiri. Sunt conştientă că este necesară multă perseverenţă şi răbdare pentru ca mintea să fie în acord cu inima şi să ajungă să se lase fermecată de acel cântec dulce ca mierea de tei, îmbrăcată în răsărit, într-un curcubeu învelit… De când am început să mă opresc din supravieţuit şi să îi permit inimii să fie, cântecul acesta răsună tot mai des în hemoglobina mea şi mintea e hipnotizată, lumea pare altfel şi ea, în spatele măştilor şi ei strălucesc, căci fiecare poartă în suflet un cântec Ceresc.

Am început să privesc totul dincolo, în cele mai multe clipe reuşesc să nu mă mai simt victima vieţii mele de zi cu zi, ci să fiu creatoare-recunoscătoare. Nu mă mai plâng de haosul ex(in)terior, şi învăţ treptat să îl îmbrăţişez şi să mă bucur de atâta abundenţă, de toate felurile; cele benefice mă ajuta în călătoria mea, cele nebenefice aparent, mă ajută şi mai mult – ele îmi arăta calea pe care ar fi indicat să o evit – se mai numeşte şi intuiţie, cea care ne-a fost dată de către Divin, un fel de înger păzitor care simte când lucrurile nu merg în direcţia razei noastre şi ne avertizează să ne reconectăm; dacă îi dăm ascultare şi crezare, sunt şanse să evităm o serie de experienţe traumatizante ca urmare a ieşirii din fluxul vieţii şi chiar opoziţiei faţă de el.

Am constatat, cam târziu, cam după jumătate de trai, dar mai bine decât niciodată, că dacă nu mă potrivesc în lumea aceasta pot să mi-o creez pe a mea. Se spune că Dumnezeu ne vorbeşte mereu, doar că noi nu îl auzim pentru că nu îl ascultăm! Îl purtăm pe Dumnezeu în noi şi se pare că nu ştim… În final, după multe suferinţe, mie mi-a oferit cam tot ce mi-am dorit, visuri pe care le aveam de mică chiar. O căsuţă la marginea pădurii, în mijlocul naturii, un om pe sufletul meu, animăluţe, natură, creativitate, câţiva oameni care stau aproape de inima şi gândurile mele, pace şi iubire cu care să decorez această lume şi în care să învălui fiinţele care îmi locuiesc sufletul.

Aici, la căsuţa dintre stele, de pe tărâmul fermecat, sufletul poate fi în simplitatea celor mai pure trăiri, natura are grijă de noi mereu, din toate punctele de vedere, de la cea fizică, prin care ne oferă căldură şi hrană… Sunt zile în care am gătit ouă de la găinile pe care le creştem şi urzici pe care ni le-a oferit pădurea, am băut ceaiuri din plante alese, născute cu drag de către Mama Pământ, linişte pentru minte şi pace pentru suflet… Cele din urmă le găsim la tot pasul dacă în suflet alegem să privim.

Cred că fiecare deţinem coordonatele unui microunivers care e în coerență cu legile Universului, multe încă neştiute sau negate, sau uitate, sau transformate. Mi-aş dori ca într-o bună zi, traiul nostru să se desfăşoare în totalitate pe tărâmul fermecat, să ne bucurăm de fiecare bătaie a inimii, de flori, de pisici, de fazani, de copii, de părinţi, de prieteni, de amici, de căprioare (căci ne vizitează de la distanţă frecvent, mai ales în zilele în care sunt pierdută ca şi când de pe altă planetă aş fi căzută), şi uneori chiar pare că şi-ar dori să îmi amintească, purtând în ele un mesaj Ceresc: „Fii blândă cu tine fiinţă temporar omenească!”. Aş sta şi aş contempla viaţa cu binecuvântările ei, căci sunt nenumărate dacă ne modificăm focusul şi aş scrie despre asta, de acolo din lumină sufletului care curge prin, din şi împreună cu natura.

De azi aşa îmi doresc să trăiesc!

Abia aştept să înfrunzească iarba să-mi fac cuib în clorofila ei,

Razele soarelui să mi se aşeze pe cap în coroana,

Să-mi cânte pasarele pe fiecare adiere,

Să-mi crească rădăcini din alea fine ce-mbrățisează pământul de sub mine.

„Încercând să fii normal mereu, nu vei descoperi cât de minunat poţi fi”, spunea Maya Angelou. Aşa este, să nu ne ratăm deci şansa de a trăi clipe divine aici pe Pământ. Până la urma unde este raiul cu adevărat? Poate chiar aici, ascuns adânc în inima noastră, căci acolo căutam cel mai rar, sau mai degrabă deloc. Când te schimbi tu, da (!) şi lumea este alta, vibraţia întregului Univers se amplifică, emiţi raze de iubire, din explozie de dragoste-recunoștință-armonie. Viaţa s-ar transforma dintr-o gaură neagră într-un Bing Bang care creează o nouă lume. Când îţi oferi ţie le oferi şi lor. Acea grijă-dragoste-pace răsună peste depărtări; poate de asta se şi spune că grija faţă de propriul suflet e altruism nu egoism!

În clipele fugitive de autocompătimire mă limitez şi mă diagnostichez cu tulburare de personalitate multiplă, însă după ce delirul finalmente se disipează, misterul vital şi fidel sufletului meu devine răsunător elucidându-se la o magnitudine grandioasă. Culpabilă de capacităţile mele, îmi reiau nebunia spiritului în braţe, plină de recunoştinţă, şi las această epidemie de pace şi dragoste să mă purifice, să mă afunde iar în iluminare. La acest nivel al conştiinţei fiecare obstacol reprezintă încă o treaptă în ascensiunea spiritului şi totodată o joacă ţesută din creativitate, care explodează împrăştiind în Univers mii de culori. Admit cu bucurie şi responsabilitate că fiecare este apt pentru metamorfoză. Port în mine un întreg Univers unic, intens şi incurabil, e asemeni atingerii pure a unui înger, miresmei terapeutice a unei flori, sălbăticiei contagioase a unei păduri, păcii vibrante a unul lac, iminentei respiraţiei…

După îndelungi scrieri şi eliberări, am ajuns să cunosc fiinţa de dincolo de măşti şi frici şi să constat cine sunt: un tablou clinic, un autoportret, o caracterizare personificată, o muză, un dans al planetelor, o înşiruire de numere, un gând, o manifestare, o expulzare, o întrupare, o continuă căutare, o succesiune de morţi şi renaşteri, o capodoperă, o hologramă, o percepţie, o proiecţie, o interpretare, un rol, un trigger, un vis, un fractal, un înger, un amestec dual, un produs creat pe şablon, o imperfecţiune ce în fapt e artă, o durere, un cumul de suflete, o clasă socială, o eroare, o succesiune de emoţii, o zână, o oglindă, o minte care adoră gustul desăvârşit al căderii în abis, lumină, magie… Sunt tot ce e uman şi inuman amestecat într-o etapă existenţială, într-un loc. Astăzi aici şi acum sunt o fiinţă în flux, sursa de energie, posibilităţi infinite, sunt totul şi nimic, sunt eu, tu, el, ea… sunt cea îndrăgostită de cântecul vântului, de mirosul pământului, sunt cea a cărei flori se ofilesc dacă dimineaţă nu le zâmbesc, sunt cea plămădita din cenuşa ce-a rămas după ce m-am purificat, am învăţat să apreciez spirite mai mult decât realizări, am învăţat ca să fiu e mai esenţial decât orice, uneori fără cuvinte, alteori cu prea multe, încă şterg praful de pe spiritul meu, oscilez perfect pe axa Centrul Pământului-Centrul Universului, uneori la limite şi tot mai des în echilibru, azi sunt mai mult şi totodată mai puţin decât ieri, acum decât clipa ulterioară îmi asum propriile respiraţii, învăţ să zdrobesc filtrele.

Cine sunt? Astăzi, acum şi aici sunt acelaşi copil care îşi dorea să trăiască într-o lume îmbrăţişată de dragoste şi armonie, acelaşi suflet care fuge în astral când îi e teamă, acelaşi suflet pe care ancestorii îl ghidează, acelaşi spirit sălbatic care îşi caută libertatea, aceeaşi şi mereu altă, sunt şi eu la fel ca tine, şi artă şi artist!

Pădurea mereu mă farmecă! Astăzi, când am alergat spre ea, şi când m-am apropiat, pff… concert simfonic şi arome divine, iar pe jos se întindea un covor de iarbă verde amestecat cu toporaşi mov, o capodoperă, nu întâmplător acestea sunt şi culorile mele preferate, care mă mişca în interior, renaştere şi magie, trebuie să fi picat din cer o bucată de Rai chiar aici lângă mine, tremura şi cerul de încântare şi nu s-a putut abţine să nu de o ploaie, plângea de emoţie, cald şi lin, exact ca nişte lacrimi de bucurie. Dacă aş fi fost singură aş fi îngenuncheat să mulţumesc pentru asemenea dar.

Azi sunt o zână, zână de pădure, Jojolici, care e îndrăgostită de râme, de copii, de căprioare, de pisici, de orice om umblă pe aici, de găini, de furnici, de ciori, de lupi, de uli,  de bufniţe şi de arici… cam tot ce mişcă pe aici, în orice fel, de la pământ până la cer. Am făcut carieră din a iubi, de la pământul pe care calc până la stelele din cer şi inefabilul de după el.

Nu stăpânesc întrutotul tehnica scrisului. Poate călătoria mea mă va ghida către aprofundarea acesteia. Îmi doresc să fie o prelungire a mea, o metodă de comunicare, de exprimare, atâtea mi-aş dori să pot emite, de la cele auzite şi cele neauzite până la cele neascultate, nici chiar de către mine. Mereu voi scrie ghidată fiind de sentimente, de suflet… Scrisul e arta exprimării sufletului meu. Dar nu este o nobilă responsabilitate? Interpretez, îi înţeleg profunzimile, îi mulţumesc şi îl pun în contact cu fibrele care îl leagă de creier şi inimă.

E undeva pe fundal, o durere, născută din dorinţa ca toată lumea să fi fie şi să fi fost bine, dar cred că responsabilitatea noastră primară suntem noi, căci e nedrept şi imposibil ca cei din jur să poarte grija noastră, cine ne cunoaşte mai bine decât noi, cine ne ştie cel mai bine durerile şi bucuriile, noi, uneori nici noi nu ne cunoaştem suficient de conştient, şi atunci de ce să îi împovărăm pe alţii cu responsabilităţile care ne aparţin, să ne oferim deci ce avem nevoie şi când avem nevoie. Echilibrul nostru se va emite ulterior în jurul nostru. Atâta timp cât suntem aici să ne bucurăm în liniştea sufletului nostru, de tot ce este, musai să fim cât suntem, să ne iubim fără frici şi fără durere, chiar dacă viaţa la un moment dat apune precum un soare ea cu siguranţă în altă parte răsare. Fie să găsim mereu în noi puterea şi curajul şi dragostea să scriem, să sădim plante pe care cu iubire să le creştem, să hrănească oameni şi inimi în neştire.

Vă îmbrăţişez cu raze de soare, găsite (şi) prin buzunare, cu recunoştinţă şi încântare, că suntem toţi împreună într-o poveste aşa de mare, picurată de divin într-o viaţă în care fiecare ne-am ales această întrupare. Cu dragoste, un suflet ce-şi ciopleşte mintea neîncetat, benefic şi cu jubilaţie, pentru a participa cu smerenie la concertul cosmic.

Să facem linişte, pentru a auzi cântecul inimii noastre!

Amin!

–––––––––-

Iulia TÂRNOVEANU

Sibiu, 15 mai 2023

by

Referinţă Bibliografică

Iulia TÂRNOVEANU: TAINA SCRISULUI (200) – ACADEAUA SUFLETULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 mai 2023