Un tir de boli, un stol de dureri, o grindină de suferințe…! Doamne, nu-i prea mult? Prin toate acestea am trecut în decursul a patru luni, începând cu 6 noiembrie 2025, când m-a trăsnit un al doilea accident vascular cerebral – pe primul l-am îndurat cu treisprezece ani în urmă, în 2012, dar acela nu a fost decât cântecul de lebădă vestitor al dezastrului pe care avea să-l provoace în viața mea pustiitorul de acum accident. Numai eu știu câte zile și nopți m-am chinuit la stinghia patului de spital ori a celui de acasă, câte nopți și câte zile nu am închis un ochi, câte lacrimi am vărsat, câte vuiete de plâns am oprit în nodul gâtului, câte dureri, câtă singurătate, câtă supărare am îndurat, câte rafale de tensiune urcată peste cifra douăzeci, eu necunoscând termenii medicali ai gradației afișajului electronic al tensiometrului ce-mi dădea de știre în graiul cifrelor riscul vreunei afurisite de recidive, căci și tensiunea ridicată era combatantă împreună cu accidentul vascular întru asaltul unit asupra vieții mele.

Nu puteam înghiți nici măcar firimituri de ceva, cât să cred că măcar de inaniție nu voi cădea la podea, cu picioarele-mi slăbănoage dedesubtul meu – și nu doar slăbănoage, căci pe stângul îl aveam paralizat. Nu puteam bea nici măcar apă, o dată pentru că nu puteam înghiți, că parcă aș fi înghițit ace când încercam să vărs pe gât câțiva stropi de orice, numai lichid să fie și numai alcool nu, uscat fiind ca scheletul unui copac trăsnit…, încă o dată pentru că îmi provocau greață chiar și apa și aerul și se-nvârtea cerul și pământul cu tot cu mine făcându-mi-se arșici burta strânsă grămadă de chinul unei vome ce nu se desăvârșea pentru că nu aveam ce arunca afară și încă o dată pentru că medicamentele în cantități teribile îmi amărau gura ca un decoct de pelin, cucută și mătrăgună în proporții pe-ndestulate, ca și medicamentele, iar pe lângă gustul amar îmi mai umpleau sufletul, carnea și sângele cu gusturi și mirosuri chimice, de detergent dulce, de formol, de mort în a treia zi premormântală, aceasta făcându-mi încă și mai mult rău decât alimentele și apa.

Am slăbit în patru luni patruzeci de kilograme. Catastrofal, sinistru, monstruos chin! Nu puteam tuși, tusea ajungea până în cerul gurii, încerca să rupă ceva din vârful plămânului, dar n-avea decât un răspuns sec, sâcâitor, enervant până la țiuitul în urechi, încordarea irezistibilă din toți mușchii bălăngăniți prin corpul meu…, o presiune, o zvârcolire, o agonie zguduindu-mi ființa mea întreagă.

Nu puteam strănuta, un drac de strajă cu țepoiul pe calea mea respiratorie mă stârnea până în nări, până în măduva osului frunții și până-n laturile tâmplelor, până în moalele capului, până în vârfurile degetelor de la picioare și ale degetelor de la mâini, câte cinci dintr-o parte și cealaltă paralizate și câte alte cinci furnicate și lipsite de vlagă…, dar strănutul rămânea să fie o grenadă cu cuiul pe mâna dracului aceluia.

Nu puteam să casc…, grea osândă și asta. Deschideam gura ca o prăpastie, clănțăneam ca țambalul lui Toni Iordache, acompaniat de tobele lui Ovidiu Lipan Țăndărică, naiul lui Fănică Luca, fluierul lui Dumitru Zamfira, acordeonul lui Fărămiță Lambru…, iată ce taraf magnific cânta dirijat de momâia aceea neagră ce mă bântuia neodihnită și ne-nduplecată, când pe la spital, când pe acasă; nu puteam căsca, nu știe cineva ce n-a pățit aceasta, ce înseamnă să nu poți căsca, din care cauză nu puteam respira normal, nu-mi era foame de alimente, dar în privința aerului crăpam de foame, mă durea capul că nu puteam căsca, nu mai rezista inima, o lua înaintea tobelor lui Țăndărică pentru că nu puteam căsca, făceam fibrilație la inimă și plămâni, tremuram pentru că nu puteam căsca, îmi curgeau lacrimile pentru că nu puteam căsca, nervii săreau ca mingile de ping-pong prin mine, scoteam din mine icnete, scrâșnete, oftaturi, vaiete, răcnete…, îmi doream să se termine cumva asta, numai să se termine.

Nu puteam să mă îngrijesc singur, nu puteam merge, vorbeam cu greutate…, eu nu mai eram eu…, eu nu mă mai simțeam om, sănătatea, puterea, dreptul la viață, dreptul la minimă decență și intimitate îmi erau suprimate. Nu puteam respira, nu mă săturam de aer, mă tăvăleam, horcăiam, mă băteam frânt cu pumnul în cap, în piept, băteam cu pălmile în pat, în pereți, în mese, în uși, în dulapuri, în ce apucam…, parcă eram înhămat în cămașă de forță, nu eram lăsat de împielițat să respir, că aș fi înghițit aer cât să umflu camera unei roți de tractor…!

Dar mai întâi două doctorițe, Adriana Mihaela Mihăilescu și Margareta Miron, apoi dr. Tatiana Uruioc, apoi dr. Victor Firăstrău, apoi dr, Luminița Marilena Pascariu, apoi dr. Cristina Botezatu nu au crezut asta și, în unire cu mine într-o luptă aprigă pentru viață, iată-mă, trăiesc.

Nici dumneavoastră, Janet, prietenă a mea dragă de la țărmul Mării Negre, nu ați crezut în sfârșitul meu chinuitor. Nicio clipă nu ați crezut aceasta. Înșivă ați suferit caznele bolii, înșivă veți fi trecut prin toate torturile la care am fost eu supus ori printr-o parte dintre ele, ori prin mai multe – aceasta este greu de închipuit câtă vreme om de stâncă încă n-am auzit să existe.

Nu ați crezut decât că voi rezista și m-ați și îndemnat să rezist, ca poruncindu-mi m-ați îndemnat, precum a făcut o altă prietenă a mea tot dragă, tot frumoasă, tot bună, tot de la țărmul Mării negre, Lilica numindu-se.

V-am ascultat Janet, prietenă dragă și sunt acum aproape un om normal, curățit sufletește de oarece reziduri ale răutății umane pe care le voi fi avut și eu, ca toți oamenii, puse de rezervă spre a le descătușa când și mie mi se mai urca la cap câteodată – nu spun ce mi se urca, o știu toți fără să spun eu…!

Acum parcă sunt un pic de pic mai bun, parcă am cumva o aplecare a urechii asupra unor dureri omenești pe care înainte nu le vedeam, parcă sunt mai duios, mai calm, acum…! Dar, fără loc de îndoială, mai plin de recunoștință față de cine a avut bunătate față de mine când mi-a fost rău, m-a ajutat să mă ridic atunci când mi-a fost greu și să stau jos.., cu o vorbă bună, cu un îndemn, cu un sfat, cu o mână întinsă, cu o încurajare, cu un sprijin în mai multe moduri, printre care și cu bani.

Vă mulțumesc, Janet…, recunoștință neîncetată!

Foto: Aurel V. Zgheran cu Janet și Dan Grigore, București, Palatul Elisabeta, 10 Mai 2024; Aurel V. Zgheran cu Janet, București, 2024, în spate la Ateneul Român și pe Aleea dinspre Palatul Elisabeta, alăturată Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Janet, prietenă bună, bunul om bun al meu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 iunie 2026