JURĂMÂNT ETERN…
#AnnaNoraRotaru – autor
Deseori îmi spui ce mult mă mai iubești,
În fel și chip dar, nu știu parc-anume cât…
Doar că, în cale obstacolele-mi zdrobești,
L-ajutor, de-oriunde te-oi chema răzbești,
Alungându-mi grija și tot ce pare-a fi urât,
Când sufletu-i posomorât…
Știu, că-n viață, totul e strădanie și luptă,
Că nu-s toate doar noroc, bucurie și extaz…
Că, oricând ața ce ne leagă poate fi ruptă,
Seva iubiri eterne putând să dispară suptă,
La orice strâmb pas, la primul greu necaz,
Ce-o să ne-apese pe grumaz…
Mai știu, că-n calea vieții, pot apare greutăți,
Câteodată supuși fiind chiar la grele-ncercări…
Câtă răbdare și-nțelegere putea-vei să arăți
Și, câtă străduință să-mparți inima-n bucăți?
Câte frământări, albe nopți, la ceruri invocări,
L-adesea coborâșuri și urcări?
De mi-oi pierde văzul, oare-i avea puterea,
Să-mi spui tu ce vezi ținându-mă de mână?
Mi-ei șterge lacrima-n suflet pipăind durerea,
Să-mi fac iar speranțe, vise că viața-i mierea,
Ce merită sorbită, ca-nsetatul apa de fântână,
Nefiind însă iubirii tale frână?
Dar, dac-o fi poate cândva să nu pot merge,
Alăturea-mi vei sta cu-aceleași simțăminte ?
Picioarele ți-or fi-n locul alor mele să alerge?
Îmi vei da încrederea, neputința de a șterge?
Îndoială de-oi avea, mi-o vei putea dezminte,
Făgăduind cu-aceleași jurăminte?
Când valurile tulburi vedea-vei cum se-așează,
Pe gârbovitu-mi trup ajuns și de vreme istovit,
Mi-ei ține mâna, să nu mă tem de se-nserează,
Zicând că-i somn adânc finalul și de-oi fi trează,
Mă vei ajuta să trec pragu-n eternu-ncremenit,
Cu sufletul curat, ușor și primenit ?
După cele zise, mai poți să spui cât mă iubești?
C-oricum aș fi, pentru tine-s far, toiag și oază?
Că n-ai rost fără mine și n-ai ști cum să trăiești,
Vrând împreună Universul nostru să-l clădești?
Gândesc și eu atunci și mintea-mi reflectează
Că, fără tine, viața-mi nu contează…
______________ NORA ____________
versuri din vol. __ „Peregrin tăcut prin timp”__


