64
O lună palidă ca o osândă
oftează printre nori încrețiți
pe pânze de senin sticlos…
Ochiul întunericului se topește încet
în candele de privighetori
când o rază jucăușă se furișează prin
fereastra la care pare
c-au înflorit toate visele…
De acolo privesc liniștea
dinlăuntrul în care locuiesc
de-o vreme – atâta cât să pot răsfoi
în tihnă amintirile
ca pe un neprețuit dicționar
de blândețe.
M-am născut la poalele amurgului
în adieri de miresme de fân cosit
dorindu-mi să tai prin vise
cărări neumblate
s-ascult sfada florilor
asmuțite de lună
una împotriva alteia
să scriu poeme pe inimi de cetini
descântând doruri în ulcele de fum albăstrui
să privesc spre lume cu aceiași ochi
mirați de copil înfiat de fluturi –
și câte alte cele nu mi-am mai dorit…
Azi, târziul din mine culege semințe
din tainele colierului de chihlimbar
uitat la gâtul toamnelor
iar bucuria de a fi renaște acum din
șoapta de cristal a unui înger:
femeie, bucură-te fiindcă tu ești mereu
„mai aproape de Dumnezeu cu un cer”.
Și iar continui să urc – încă dreaptă –
(recunoscătoare pentru că SUNT)
cele șaizeci și… de trepte.
Și urc și urc și urc…
(credit foto : George Roca)
by