ISPITA FRUNZEI
Au obosit pădurile de vară
arșița s-a dezlănțuit zăludă,
și speriată frunza,tot mai rară,
din calea ei grăbește să se-ascundă.
Uitate ramuri seci, nedumerite,
se-ntreabă curioase cum deodată,
când toamna soliile își trimite
frunza o părăsește … ce ingrată?!
Pleacă zorită,vrea cât mai departe
vântul înșelător să-îmbrățișeze,
trăirile intense de bacante
în zbor descătușat să le vibreze!…
Apoi cad ostenite de furtuna
ce a ademenit pentru o clipă
și le cuprinde nemiloasă tina,
pierdute-s în a timpului risipă…
–––––––––––
Pe-un ram se zbate-o frunză stingherită,
nu se îndură să își ia avântul,
ar mai rămâne,dar vine-o ispită…
și dacă o iubește,totuși,vântul?!